Egophobia - Revista generatiei 2000

editor - Sorin-Mihai Grad \| Ştefan Bolea - redactor-şef
redactia@egophobia.ro	EgoPHobia #6 \| iunie '05

• Invitat
• Articole
• Critică
• Poezie
• Editorial
• Proză
• Filosofie

• English
• Experiment
• Imagini

• Arhivă
• Pentru autori
• Redacţia
• Contact
• Recomandări

Sorin-Mihai Grad	2046 - probă de microfon
Mihnea Blidariu	Underground politic. Underground muzical
Livia Roşca	Interviu cu Mihnea Blidariu
Daniel Sur	Manifestul free-rider-ilor
Dorin Mureşan	În chestiunea unor generaţii de care am început să mă plictisesc
Kirus	Dimineaţa de duminică
iQ666	Să citim bine?
Paul Belce	Laba pe furiş
Bogdan Dragoş	Cinisme
Mareş Lucian	Studentul - o definiţie a ratării
Adrian Urmanov	Programul Intensiv de "Creative Writing" Raşca 2005
anunţ	Concursul de Creaţie Literară "Lirismograf" 2005

egoZaur

2046 - probă de microfon

Sorin-Mihai Grad

EgoPHobia apare neîntrerupt în ciuda atacurilor tot mai dese ale jeneraţiei toamna lu'43 şi a reducerii la 7 milioane a cititorilor. Se pare că refuzul editorului de a trece la noul format, brain-connect face ca revista să nu fie accesibilă celor care consideră internetul perimat. Totuşi egofobii nu renunţă la luptă.

Bolea a demisionat din funcţia de ministru european al culturii pentru că nu-i place să se trezească devreme. Deşi a fost acuzat de sadovenism, iar Sadoveanu de komartinism, Komartin a fost totuşi clonat, spre deosebire de celălalt. Roşca tot nu vrea să recunoască public că a primit Premiul Nobel pentru literatură deşi a fost surprinsă în flagrant. Hălăciugă a fost invitată la conclavul papal pentru a-şi desena impresiile şi a-i evalua psihanalitic pe candidaţi. Fără să ne spună de ce, Sigartău a decis ca articolul său pentru numărul curent al revistei să fie despre Gică Petrescu, ale cărui origini gotice a refuzat să le recunoască prea multă vreme. Al treilea volum al monumentalului op "Salvaţi pădurea" al lui Burlacu va fi lansat postum, ce n-au reuşit personal miile de autori ale căror cărţi au fost menţionate în inestimabila lucrare a făcut-o lectura publică a lui Suman a uneia dintre poeziile sale din tinereţe, care a fost adoptată ca imn de degeneraţia vara lu' 43 toamna. Ninu tocmai a ieşit dintr-o mănăstire unde nu vrea să ne spună ce-a căutat sau scris, iar Militaru s-a decis să nu mai continue seria articolelor despre influenţele dacice în Coran, deşi Onu i-a intermediat un contract la Gallimard pentru întregul ciclu. Pentru a treia oară în carieră Enache a fost entuziasmată de o proză primită spre publicare. Kirus şi iQ666 au decis să-şi dezvăluie adevăratele identităţi, însă fiecare s-a prezentat drept celălalt. Despre Sur nu se ştie nimic cert, zvonurile spun că ar complota transformarea cărţii lui Mareş într-o epopee în versuri. Zvonuri circulă şi despre Grad, se spune că ar fi favorit pentru înlocuirea invitatului de marţi din "Gazeta Sporturilor" dupa recenta numire în ex-postul lui Bolea a fostului titular.

Suntem în 2046 A.D., dar chinezul din film n-a venit încă.

PUNK_POLITIK

Underground politic. Underground muzical.

Mihnea Blidariu

Iubita mea nu m-a minţit niciodată. Nici cei patru, cinci prieteni pe care îi am. E drept, mai există între noi omisiuni de circumstanţă, dar astea se pot trece cu vederea. E normal să nu ne minţim - ne cunoaştem de atâta vreme, ţinem mult unii la alţii, prietena mea mă iubeşte, şi eu pe ea. Câteodată stăm amândoi în faţa televizorului şi ne uităm la ştiri: şi îi vedem pe ei. Ei, care conduc ţara. Ei, oamenii de care depinde destinul naţiunii. Mainstreamul politicii româneşti. E normal ca ei să nu ne mintă, şi nici noi pe ei. E normal să avem încredere unii în alţii şi să ne motivăm reciproc. Însă ne este imposibil, şi unora, şi altora: de la revoluţie încoace, ne băgăm gogoşi încontinuu. Ei ne mint că le pasă, noi minţim că îi credem. Mai mult decât atât, ne minţim şi pe noi că îi credem. Le spunem că o să îi votăm, ca să ne ţină minte după ce-or ajunge la putere, să ne strecoare şi nouă, pe uşa din dos, un ciolan în plus. De fapt, nici nu mergem la vot. Ei ne arată programe, spun că lucrează, în talk-show-uri sunt indignaţi patriotic şi ameninţă cu măsuri drastice. Noi îi aplaudăm fals, le dăm certitudinea că vor câştiga, însă după ce dau colţul scuipăm în urma lor şi îi înjurăm printre dinţi. Toată această comedie e jucată cu mare talent, astfel încât ea devine însuşi raţiunea de a fi a sistemului. Mai mult, uneori această comedie este sistemul.
Există, însă, şi câţiva oameni cărora le pasă. Pe bune. Nu au funcţii şi nici partide, nu îi interesează puterea. Poţi trece pe lângă ei pe stradă şi n-o să ştii că ei sunt. Ei sunt undergroundul politic din România. Pentru aceşti oameni, cuvântul de ordine este salvaţi: salvaţi Roşia Montană, salvaţi Vama Veche, salvaţi Delta, salvaţi săracii, salvaţi bolnavii de cancer, salvaţi tot ce puteţi salva. Salvaţi România. Dacă mainstreamul n-ar juca cu noi comedia minciunii, undergroundul nici n-ar avea motive să existe. Zoon politikon, omul cetăţii, ar fi ăla care tocmai şi-a tăiat şuviţa, de la Cotroceni, şi nu ziaristul în blugi cu care pun la cale acţiuni la limita legalităţii. Însă nu e aşa. România trebuie salvată pentru că mainstreamul politic a uitat instantaneu, în secunda în care s-a aşezat în acel scaun, de ce se află acolo. Imaginea devine totul şi ei i se dedică, cu trup şi suflet, toţi ăştia cu pretenţii de clasă politică.

Iubitei mele nu i-a cântat nimeni, niciodată, la telefon. I-am cântat eu, zilele trecute. I-a plăcut mult şi a râs. A fost altceva pentru mine, am cântat altfel decât în concert. Şi totuşi, nu chiar atât de altfel - am simţit o intimitate familiară, cumva, ceva ce se întâmplă şi pe scenă: comunicare reală, emoţie. În asemenea momente, nu minte nimeni, nici eu publicul, nici publicul pe mine. Avem încredere unii în alţii. Ne spunem secrete. Discutăm problemele şi încercăm să le rezolvăm împreună. Suntem o agora. Şi mai suntem ceva: suntem underground. Muzical. Noi nu suntem ca ei, noi nu punem lumea să strige, nu şantajăm publicul cu texte siropoase, nu apelăm la clişee pe care le-au trăit cu toţii, gen oricare dintre voi a fost părăsit de iubit/ă măcar o dată. Am fost la concertele lor: acolo se joacă aceeaşi comedie a minciunii, toată lumea ştie textele, însă nimeni nu se gândeşte la ele cu adevărat. Importantă e imaginea, a tuturor, şi a celor de pe scenă şi a publicului. Toată lumea trebuie să fie cool. Toată lumea trebuie să se distreze. Obligatoriu. Orice altceva este de prisos, mainstreamul muzical nu are nevoie de interpretări sau analize, el are reţetele. Şi ele au un unic scop: să vândă chef cât mai multor oameni. Mainstreamul muzical nu se descurcă în cluburi, în spaţii mici în care stai foarte aproape de spectatori - identitatea celor ce îi ascultă nu îi interesează. La fel cum mainstreamul politic se simte stânjenit între oamenii de rând. Ei sunt maeştrii ai play-back-ului, ai mimării, ştiu să se prefacă, unii că interpretează, alţii că lucrează.
Mainstreamul politic şi cel muzical vor fi întotdeauna intim legate printr-un fir invizibil. Nu degeaba preşedintele are ginere pe cine are, nu degeaba 3 băieţaşi din SudEst au cântat în două campanii electorale pentru unul care promitea c-o să-i PeSe De noi. Ei se întâlnesc mereu în aceleaşi săli, la aceleaşi dineuri, cu acelaşi chef de distracţie. În timpul ăsta undergroundul, muzical şi politic, salvează ce mai poate fi salvat din nepăsarea, dispreţul şi ignoranţa în care ei au băgat România.

Să nu mă înţelegi greşit: nu sunt supărat pe mainstream, nici măcar furios nu sunt. Pentru el nu se mai poate face nimic, lumea lor e la aceeaşi depărtare de a noastră ca Pământul de Marte. Noi vom salva, ei îşi vor asuma creditul pentru asta, nu-i nimic - important e că s-a salvat. Vroiam doar să ştii care sunt taberele, opţiunile. Pentru că, din păcate, dincolo de nuanţe şi de miile de triburi existente, taberele sunt acestea două. Deschide ochii. Alege.

"Sunt ceea ce sunt: un creator, un rebel fără cauză, un om ultra-independent, prea radical, uneori"

interviu cu Mihnea Blidariu realizat de Livia Roşca

Mihnea Ghiniţă Blidariu s-a născut în 1979 la Bacău şi era cunoscut drept vocal, trompetist şi chitarist în trupa Luna Amară. De când a debutat cu volumul de poeme "NO FUTURE", Mihnea Blidariu este cunoscut şi ca autor de poezie. În introducerea volumului, Alexandru Vakulovski apreciază: "Găsim în poezia lui o Românie a noastră, care reacţionează la tot ce se întâmplă, care e încă vie şi, deşi e într-o profundă depresie, mai speră...".
Ca membru al trupei Luna Amară, Mihnea s-a implicat în campanii fie ele politice, culturale, sau de alta natură: "Salvaţi Roşia Montană", "Salvati Vama Veche" sau turneul de atitudine civică "Baga-ţi Votul în Ei!". A avut parte de cenzură pentru pretinsă instigare la violenţă, exprimare vulgară şi chiar cenzură financiară. Acum , proiect inedit în România, Mihnea se mişcă intr-o gaşcă puternică din care fac parte: Luna Amară, Paraziţii, Alexandru Vakulovski, Academia Caţavencu, miscarea "Salvaţi Vama Veche", MindBomb, mişcarea "Salvaţi Roşia Montană",...

EPH: Te-ai născut într-o familie de artişti, cu potenţial genetic pentru o viaţă de creator. Îţi mai aminteşti care dintre abilităţile tale a apărut prima? Cea de poet sau cea de muzician?
Mihnea Blidariu: În primul rând a fost cea de muzician, deoarece am fost dat la şcoala [fotografie de Florin Ghioca] de muzică din clasa întâi. Dupa revoluţie, şcoala a devenit liceu cu gimnaziu, aşa că am facut şi gimnaziul acolo, apoi şi liceul. Poezie am inceput să scriu mai serios de prin clasa a noua.

EPH: Mama ta a fost poeta (daca despre poeti se poate vorbi la timpul trecut ). Ce crede ea despre poezia ta? Dar tu despre poezia ei?
M.B.: Mama a încurajat întotdeauna aplecarea mea spre poezie, deşi nu a încercat niciodată să intervină in stilul meu. Despre "No future" are o părere bună, deşi unele cuvinte sau sintagme mai dure o deranjeaza. Însă e foarte mândră de mine şi crede că scriu poezie de calitate.
Poezia mamei mele e o poezie optzecistă. Nu sunt un mare admirator al optzeciştilor, deşi le recunosc calitatea de a aduce în discuţie teme "incomode" sau un anume stil confesional. Ceea ce imi place în poezia mamei mele este, însă, tocmai atingerea "feminină", imaginea acelei femei cu care eu, ca fiu, nu m-am întâlnit prea des.

EPH: Fanii Luna Amară ştiu că eşti şi poet, la fel si colegii tăi de trupă. Cum te percep după ce ţi-ai lansat volumul "No Future"? Care a fost feedbackul?
M.B.: Colegii mei de trupă au fost puţin miraţi de faptul că scriu şi altfel decât în textele Luna Amară, cred eu. În general, oamenii mi-au spus că sunt mai dur in "No future" decât pe scenă. Unii mi-au reproşat violenţa unor imagini sau a unei parţi a limbajului, însă cu toţii au fost de acord ca sinceritatea versurilor nu poate fi contestată.

EPH: Care este pentru tine diferenta între textul pentru muzică şi un poem?
M.B.: Textul pentru muzică e dependent de melodie. Trebuie să respecţi metrica melodiei, de aceea e mult mai greu să faci un text bun cu adevărat - trebuie să tai cuvinte, să cauţi altele in locul unora ce nu încap în metrica, s.a.m.d. Poemul iţi acordă libertate totală, acolo depinzi doar de muzicalitatea ta interioară, sau de lipsa ei.
Poţi adopta orice fel de vers vrei, liber, alb, rimă, cum te taie capul. Eu ţin la felul ăsta de poezie pe care îl scriu, şi pe care îl asociez uneori cu hip-hop-ul, pentru ca îmi satisface un fel de muzică interioară pe care o am în sânge şi de care nu m-aş putea lipsi.

Alexandru Vakulovschi: "(...) pe Mihnea ca poet ori îl iubeşti ori îl urăşti. Sinceritatea lui te zguduie."

EPH: Ai un volum de debut , volumul "No future" si poeme publicate in revista on-line Tiuk.S-a insistat pe sinceritatea versurilor tale. Care este miza acestor poeme?
M.B.: Miza este, în primul rând, comunicarea. Daca n-aş fi in stare să exprim tot ce simt şi ce cred in poeme şi in muzică, mi-aş zbura creierii. Apoi, mai exista şi nemulţumirea asta, ca lumea e indiferenţa, e apatică, trece uşor peste evenimente grave şi peste imagini care pe mine ma opresc în loc. Poezia mea, este, în mare parte, o poezie socială. Aşa că o a doua miză este încercarea de a insufla celorlalţi o luciditate şi o deschidere a minţii şi a sufletului, fară de care, cred eu, mulţi "mor" cu spatele la noi şi cu ochii către miraje la care nu vor ajunge niciodata.

[fotografie de Florin Ghioca]

EPH: Descrie în câteva cuvinte volumul tău "No Future".
M.B.: Politică, hip-hop, ironie, punk, greaţă, furie şi un pic de iubire.

EPH: Ai avut şi cred că mai ai o colaborare interesanta cu Alexandru Vakulovski din care amândoi aveţi de câştigat. Când şi cum a apărut apropierea voastra? Aveţi planuri comune pe viitor?
M.B.: Sandu şi cu mine am fost colegi de facultate şi la un moment dat, anul trecut, am locuit împreună. A fost o perioada superbă, în care pierdeam nopţile scriind poezie şi discutând despre orice şi bând vin, bineînţeles. Colaborarea lui cu noi a venit ca ceva firesc, având în vedere ca mesajele cărţii "Letopizdeţ" şi al albumului "Asfalt" sunt, în mare parte, comune. După ce, în 2004, lansarea comună a "Letopizdeţului" şi a "Asfaltului" a fost un mare succes, avem in plan ca, în toamna acestui an, să lansăm din nou, în comun, un nou roman de Al. Vakulovski şi un nou album Luna Amară.

EPH: Eşti un obisnuit al Klubului Klu. Cum ai descrie pentru cititorii Egophobia atmosfera Clubului Klu , despre care se ştie foarte puţin în comunitatea literară?
M.B.: Klu e un demers artistic, în mare parte, anarhic. La Klu nu se construieşte, se darâmă: ideologii, complexe, prejudecaţi, ş.a. Totul se face cu umor, dar şi cu furie. E o atmosferă cam deşucheată, uneori zici că eşti la un chef, însă nouă ne plac fazele astea, mai "hardcore".

EPH:. Cu Luna Amară te-ai implicat în diverse proiecte şi aţi creat atitudine în chestiuni politice, sociale, culturale sau de altă natură. Comentează te rog care este din punctul tău de vedere rolul artistului în astfel de campanii media.
M.B.: În România nu există ceea ce se cheama "formatori de opinie". Cel puţin nu la nivelul tineretului. În acest context, artistul poate deveni o astfel de persoană, cu condiţia să fie conştient de influenţa pe care o exercită şi motivele lui să fie altruiste. Implicarea noastră în campanii gen "Salvaţi Roşia Montană" sau "Salvaţi Vama Veche" a fost un semnal trimis către cei care ascultă Luna Amară cum că e timpul să acţioneze. De asemenea, prin această implicare, Luna Amară a atras atenţia industriei muzicale că e mai mult decât o trupă rock oarecare şi că muzica noastră e facută pentru a susţine un mesaj, nu pentru a vinde albume cu orice preţ.

EPH: Cine şi pe ce criterii ia decizia ca trupa voastră să participe la campanii de acest gen?
M.B.: Decizia se ia de comun acord cu toţi membrii trupei. Criteriile sunt mai multe: contează mult gravitatea cauzei, durata implicării, cu cine ne luptăm, ce parteneri avem, în ce fel luptăm. De exemplu, cauza "Rosia Montană" e mult mai gravă decât "Vama Veche": la Roşia Montană e vorba de vieţi omeneşti, de sate strămutate, de un dezastru ecologic major. La Vama Veche, e mai mult o luptă între culturi - cea a consumismului şi cea a idealismului anti-materialist. Vama Veche e o cauză aproape caştigată, pe când la Roşia Montană, lupta continuă.

EPH: Participarea la astfel de campanii vă aduce cel puţin un avantaj: publicitate, dar nu neapărat popularitate. Care este publicul Luna Amară, seamană el cu cititorul poetului Mihnea Blidariu?
M.B.: Păi, în mare parte, e acelaşi public. Asta şi datorită faptului că "No future" se gaseşte doar la concertele noastre. Şi, având în vedere că versurile mele atacă subiecte sociale în aceeaşi măsură în care o fac şi piesele trupei, banuiesc că publicul le gustă pe amândouă - şi cartea, şi concertul.
Aş spune că e pe dos: asemenea campanii ne aduc popularitate, dar nu neapărat publicitate, deoarece media nu se înghesuie să scrie prea mult despre "cauze nobile". Este evident că pentru ei mai interesant e un accident rutier decât o campanie din asta. Când am fost cenzuraţi ni s-a dat mai mare atenţie decât acum, când participam la asemenea campanii - pentru că cenzura înseamnă scandal, iar scandalul înseamnă vânzări mai mari.

EPH: Îţi poţi privi fanii cu detaşare şi cu simţ critic?
M.B.: Nu îi pot privi critic, asta ar însemna să-i cunosc pe fiecare în parte foarte bine şi, oricât de mult aş vrea, asta e imposibil. Ei rămân o "masă", totuşi, un grup de oameni din care, uneori, se desprind cate unul, doi, şi vin să-mi vorbească. Unii au multe de spus, alţii nimic. Îi respect pentru că îmi respecta demersul artistic, dar atât. Ca să îi respect ca indivizi, sau să-i privesc cu simţ critic, ar trebui, repet, să îi cunosc personal - ceea ce e foarte foarte greu. Uneori dinspre ei vine un suflu comun, o respiratie agitată, un murmur, o nelinişte: în toate stările astea, ale lor, mă implic, le susţin, le provoc. Şi atunci n-am cum să fiu detaşat. Detaşat şi cu simţ critic sunt doar atunci când mă aflu între prieteni foarte apropiaţi.

EPH: Concertele înseamnă performance, poemul înseamnă singurătate, deşi sună a clişeu. De ce are nevoie Mihnea Blidariu de ambele atitudini de exprimare artistică?
M.B.: Pentru mine poemul nu inseamna singuratate. Ma scoate din sarite imaginea poetului in turnul de fildes sau sub teiul secular. Poemele mele sunt concepute ca provocari, ca strigate, ca urlete, ca lame de cutit. Si cutitele mele se infig in cineva, asa ca poemul meu n-are cum sa fie singur. N-as putea spune de ce am nevoie si de muzica si de poezie. Nu cred ca "nevoie" e cuvantul potrivit. Pentru mine e ca si cum as avea inca doua inimi, sau inca doua maini, sau inca doua sexe. Însă amandoua, si muzica si poezia, stau sub acelasi semn: al dinamicii, al actiunii, al atingerii. Recunosc, uneori devine obositor: atunci cant piese precum "Ciudat" sau "hurt" (Nine Inch Nails).

EPH: Care sunt carţile tale preferate? Ce te impresionează la un poet, sau scriitor?
M.B.: "Platforma" - Michel Houellebecq; "Sexus" - Henry Miller; "Un veac de singurătate" - Garcia Marquez; "Ruşinea" - Salman Rushdie; Philip Roth - toate cărţile; Pascal Bruckner - toate carţile; Haruki Murakami - toate cartile. Ar fi mult mai multe, dar n-o să mai ai loc pe pagini...
Poate contrar aşteptărilor, citesc foarte puţină poezie.
Apreciez la o carte capacitatea de a îmi lăsa un gust anume, o stare, o emoţie. Nu mă interesează să reţin "citate", sau să rămân cu analize atente. Îmi plac lecturile care mă duc undeva, oriunde.

EPH: Cine este în momentul de faţă omul pe care îl apreciezi cel mai mult?
M.B.: Catinca, prietena mea.

EPH: Fumezi? Te-ai implica într-o campanie împotriva fumatului?
M.B.: Fumez. Nu m-aş implica, aş fi ipocrit facând aşa ceva.

Manifestul free-rider-ilor
E timpul să scoatem Poezia în stradă

Daniel Sur

E timpul

Să o scoatem din jurnale şi să o plimbăm pe bulevarde, printre oameni.
Să o scoatem la aer, să prindă puţină culoare în obraji.

E timpul

Ca poezia să o rupă cu imaginea ei mizeră, de femeie ofilită, care cerşeşte sau se vinde pentru o nimica toată, ascunsă în locuri insalubre, hrănită cu mărunţiş pentru a nu tulbura liniştea şi a nu împuţi artmosfera celorlalţi.

E timpul

Pentru o poezie înfrumuseţată şi aureolată de lumină.

E timpul

Ca poezia să devină o femeie seducătoare, elegantă, voluptoasă şi fragilă; oglindă a viselor, scenă pe care înfloresc toate iluziile posesiunii; o imagine multiplicată care să fie răsfăţată, adulată, iubită cu toată pasiunea care îmbată, dar nu încălzeşte; o tânără cu ochi luminoşi, proaspătă şi dulce ca o căpşună, cu trăsături fine de adolescentă, cu gura senzuală şi fruntea provocatoare.

E timpul

Unei femei care urmăreşte cu detaşare, în vâltoarea zgâlţâiturilor sociale, să fie dorită, să fie recunoscută de ceilalţi, să aibă succes; aceasta este demnitatea poeziei.

E timpul

Unei Poezii a Prezentului. Atât trecutul, cât şi viitorul sunt iluzii, sunt doar interpretări ale prezentului. Poezia trebuie să scape din strânsoarea posesivă a trecutului şi din mrejele aiuritoare ale viitorului.

E timpul

Unei poezii care să apară ca o inexplicabilă anorexie a trecutului şi care să lovească cu o formidabilă poftă de viaţă viitorul,
Unei literaturi inseparabile de aerul tare al străzii, de alura robustă, sportivă şi elegantă care să acopere cu delicateţe nervii bolnavi ai istoriei literare. Da,

E timpul

Marelui imperiu al libertăţii, unde poţi amesteca peisajele cu trupurile, unde existenţa se poate bronza la soarele experimentelor, se poate rida printre gheţurile anticilor şi a cărei piele păstrează atât cicatricele modernismului, cât şi mângâierile clasicismului.

E timpul

Poetului al cărui talent şi velă sunt umflate de vântul pre-judecăţilor stocate în limba care scrie.
Celui care îşi caută drumul în stelele literare,
Care s-a rătăcit prin pădurile proiectelor ratate,
Care s-a scăldat în lacurile îngheţate ale narcisismului şi în viaţa elementară a instinctelor.

E timpul

Poetului stâpân pe sine şi pe viaţa sa, existenţa pusă de-a curmezişul unui extraordinar amestec de experienţe (directe sau mediate, literare). Vanitatea vieţii este direct legată de vanitatea succesului.

Pe scurt, E timpul

Pasului în lateral din faţa tăvălugului sălbatec al istoriei şi-a detaşării aristocratice. Altfel, vom rămâne doar cu pretenţia că abia ne-am născut, deşi purtăm povara aceluiaşi chip.

E timpul

Pentru o nouă erecţie a imaginaţiei.
Să convertim în scene memorabile emoţiile fugitive cunoscute. Nimic nu a mai rămas de experimentat.
Singura provocare rămasă poetului: vânarea publicului!

E timpul

Poetului care are întodeauna o armă
Sau un întreg arsenal de cârlige, de undiţe şi de harpoane
Sau o panoplie numai bună pentru safari, cu puşti şi pistoale de toate calibrele.

E timpul

Poetului care hăituieşte fără încetare animalul, fie că e vorba de iniţiaţi sau de gospodine, de tinerii frivoli sau de panterele politice. Scoate vânatul din bârlog, îl urmăreşte şi-l răpune.

E timpul

Unui text poetic care să creeze efervescenţe uşoare şi senzaţii agreabile sau multă adrenalină

E timpul

Pentru o poezie spectacol.
Unei poezii seducătoare, manipulatoare şi spectaculoase, care ştie să-şi obţină propria satisfacţie. Divertismentul - perna care ne protejează de asprimea şi duritatea lucrurilor.

E timpul

Pentru cel mai generos zeu al poeziei: virtualul. Voinţa de a dematerializa lumea, de a distruge orice fel de frontieră. Universul şi-a pierdut consistenţa, a devenit o suprafaţă populată cu forme şi imagini.

E timpul

Surf-poeţilor, care îmbrăţişează valurile ca să poată să-şi râdă mai bine de ele. Sau a poetului roller care transformă cotidianul într-o lungă panglică de asfalt, pe care să o parcurgă cu nonşalanţă şi cinism printre pietoni şi obstacole.
Privilegiul senzaţiei şi atingerii în faţa premeditării.

E timpul

Poeziei dezangajate şi nestânjenite. Putem încerca orice, atâta timp cât nimic nu primeşte densitate sau importanţă, cât dorinţa triumfă şi întâlneşte fără greutate satisfacţia. Atât timp cât realul sterp şi searbăd nu-i decât un pretext: îţi sporeşte dorinţa de a plana, de a te transforma într-o pasăre umană capabilă să danseze în vid; să-ţi doreşti să schiezi deasupra stâncilor, înghiţit de spectaculoasa zăpadă-pudră.

E timpul

Free-rider-ilor în literatură, acei nesăbuiţi care refuză pârtiile amenajate, care refuză inovaţia şi îmbrăţişează libertatea de a deschide noi pârtii. Farmecul începuturilor, al rupturii stă în a plonja în posibil, în a crea în timp rupturi benefice.

E timpul

Ca viaţa să fie repaginată, ca prezentul să fie arestat; pentru a ne atinge scopul, putem topi trecutul şi viitorul în noi forme de prezent.

E timpul

Remake-urilor, mixajelor, citatelor, pastişei, etc, tot atâtea capcane ale prezentului.
DJ-ilor de literatură.

E timpul

Unui Altfel. Existenţa este de o scurtime inepuizabilă, interminabilă dacă pribegeşti prin cenuşiu şi plictisitor, mereu prea scurtă în comparaţie cu posibilul. Singura condiţie pentru o poezie vie, dorită: să nu avem pretenţia că bâlbâielile dezlânate ale vieţilor noastre sunt opere de artă.

E timpul

Ca Poezia să scuipe veninul pe care destinele pipernicite i l-au injectat.

E timpul

Ca Poezia să nu se mai lase coruptă de astmaticii care îşi calmează rănile în caiete cu jurnale interminabile
Sau gangrenată de reumaticii, copleşiţii, inadaptaţii, dezaxaţii, neputincioşii, geniile neînţelese şi romanticii întârziaţi
Sau de modernismul care se ascunde sub tot felul de teorii la modă.

E timpul

Ca Poezia să scape de totalitarismul valorizărilor reducţioniste.

E timpul

Să fixăm stalinismul poetic în insectarul istoriei.

Mic interludiu: profilul unei fantome enervante - modernismul

Să fii modern înseamnă să fii copleşit de destinul care îţi este dat.
Niciodată nu eşti îndeajuns de înţeles, îndeajuns de iubit, îndeajuns de mulţumit, îndeajuns de răsplătit; tot ceea ce înfrânează sau întârzie propria-ţi satisfacţie este pus în spatele nenorocului.
Modernitatea reprezintă lărgirea crescândă a sentimentului insuportabilului; nu poate gândi decât în termeni de injustiţie şi de arbitrar.
Obstacolul nu mai este încercarea normală pe care lumea o opune demersului pentru modern, ci reprezintă o ofensă personală şi aşteaptă o compensaţie.
Modernul este ros de o nemulţumire perpetuă şi consacră un regim al jelaniei.
Are o gândire binar-totalitară: bun-rău, valoare-nonvaloare, cultură-subcultură (kitsch), cu mine-împotriva mea, cum se scrie-cum nu se scrie, etc.
Pentru a se impune, are nevoie de o gaşcă; doar atunci se simte puternic.
Pentru scriitorul modern, publicul nu contează, pentru că suferă de incultură; el scrie pentru iniţiaţi.
Demersul literar al modernului are o importanţă capitală pentru omenire: are impresia că escavează în căutarea esenţei lucrului; se crede imaginea în oglindă a omului ştiinţific.
Aşteaptă o recunoaştere din partea posterităţii (că doar pentru aceasta scrie); neapărat, trebuie să i se acorde titlul de geniu.
Scriitorul modern nu vinde aproape nici o carte şi devine obiectul unor opere caritabile.
Lansarea operelor lor pare mai degrabă petrecere privată sau înmormântare.
Pentru scriitorul modern, puterea este vulgară şi corupe; nu va recunoaşte niciodată că şi-o doreşte cu disperare.
Când nu i se întâmplă nimic, îşi studiază propriul psihism sau îşi narează suferinţele fiziologice; asta îl face să creadă că existenţa are o profunzime neaşteptată.
Cotidianul devine pentru scriitorul modern un neant agitat: îl epuizează prin contrarietate şi îl dezgustă prin monotonie.

Sfârşitul interludiului

E timpul

Ca poezia să-şi recapete funcţia socială, iar poetul să devină un actor social.

E timpul

Să extirpăm dependenţa de sentimentul ameţitor al unor zori mesianici.

E timpul

Ca Poezia să renunţe la orice fel de condiţionări teoretice; nu există o interpretare care să aibă o justificare mai mare decât alta; în promovarea produselor literare, se poate apela la principii de marketing.

E timpul

Ca poeţii să se pregătească să devină VIP-uri!

E timpul unei noi evaluări:

Cel mai bun, cel mai "genial" este şi cel mai bun vânător de audienţă, cel care acoperă o plajă cât mai diversificată de public. Particularitatea prezentului: se supune forţei matematicii şi face succesul calculabil. Succesul e dovada tangibilă a vieţii. Reţeta bună duce la un scor bun, la o viaţă dovedită, împlinită.

În chestiunea unor generaţii de care am început să mă plictisesc
[text scris în octombrie 2003]

Dorin Mureşan

Curios lucru, întors la Cluj, după lectura în cenaclul "Euridice", primul aşa-zis scriitor (că, deh!, e vorba de un membru al Uniunii) care m-a întâmpinat n-a fost în stare decât să râgâie cu faso(le)(ane). "Ce prost scrii!" a strigat, tăvălindu-se de râs. I-am tras o înjurătură zdravănă în sinea mea apoi m-am prefăcut că îi ascult elucubraţiile spoite cu alifia puturoasă a experienţei sale critice, asimilate de-a lungul a nu ştiu câte decenii. Dacă i-aş fi pus la picioare opera şi l-aş fi întrebat cine a scris despre măreţele lui cărţi, n-ar fi reuşit să îngâne nici măcar un cântec "de sinucigaş" (vorba unui poet adevărat). Au existat şi reacţii îndulcite, un amestec prin care termenul de "provincie" sclipea obsesiv, precum linguriţa din maioneză. "Lasă, mă, tu nu ştii că bucureştenii sunt exclusivişti? Tu nu ştii că dacă eşti din provincie, nu eşti scriitor?" Ei, uite că nu ştiu. Nu vreau şi nici nu pot să cred că un critic de talia lui Octavian Soviany a spus ce a spus despre încercările mele poetice numai fiindcă... sunt clujean. Criticul a avut dreptate. De altfel, el a fost cel mai tolerant cu mine. La fel, nu pot să cred că Raluca Dună a jucat şotron pe "poezia" mea. E unul dintre tinerii critici pe care îi respect (şi de aia îi citesc consecvent, adică săptămânal). Nu reuşesc să văd care-i hiba! Pentru că nu cred în marginalizarea provinciei (cum cred toţi marginalizaţii). Dimpotrivă, mi se face greaţă de găştile din provincie şi consider că o posibilă marginalizare (care nu există fiindcă nu are încă o astfel de consistenţă) ar putea avea ca sursă sigură amplificarea acestor găşti, adevăraţi furunculi ai literaturii, cu noi veniţi/ veleitari. Am însă ceva şi pentru bucureşteni: oameni buni, cum să fim la curent cu ce se întâmplă în poezie dacă operele voastre se dizolvă (parţial) în suburbiile capitalei?; mai trimiteţi, dragilor, şi pe aici câte ceva, că nu suntem proşti, chiar dacă am putea muri aşa!

Ce m-a deranjat mai mult la Bucureşti nu a fost cenaclul "Euridice". Slavă Domnului, acesta s-a derulat repede şi rezonabil pentru mine. Nici oraşul, căci acesta e cu-adevărat impresionant pentru unul venit din provincie. Nu, cel mai mult m-a deranjat faptul că a trebuit să beau pe-ascuns cu portarul Uniunii (nu-i dau numele fiindcă nu vreau să-l păgubesc de minunanta lui slujbă - pă cuvântul meu că e minunată). Da, am cumpărat vreo opt litri de bere de care nu am putut dispune decât pe-ascuns, folosindu-ne de biroul de la parterul clădirii. Până să intru în cenaclu eram deja "mototolit" bine. Asta a fost şi motivul pentru care, numai după ce m-am aşezat la masa cu microfoane, mi-am dat seama că am şliţul desfăcut. Îmi etalasem chiloţii în draci prin sala oglinzilor. Să mă întorc, însă. Portarul avea ce avea cu preşedintele Uniunii. I-am spus că nu sunt impresionat de acesta şi că ar trebui să bem sticlele de bere fără să le ascundem în dulapul biroului. Nu, omul era timorat rău, dacă bem, o facem pe-ascuns. Că numai aşa se poate cu alde Uricaru. Bine, i-am zis, dar crâşma e la doi metri de noi. De fapt, am adăugat, dacă deschidem uşa crâşmei putem empatiza cu uşurinţă atmosfera de acolo. Ce dracu, nu poţi sta pe scaun (că doar asta ţi-e meseria!) dacă se vede de ce eşti beat? Nu se poate şi gata, a insistat portarul, bem pe-ascuns. Uite că individul ăla creionase repede un portret al literaturii române actuale, cu generaţiile ei cu tot. Nu cred că există o slujbă mai interesantă decât aceea de a "portării", de a cunoaşte pe toată lumea şi de a te supune tuturor, înjurându-i - în schimb - pe la spate. Nu Uricaru este, cred, exemplul tipic pentru ceea ce se întâmplă astăzi în literatură. Ci portarul ăla beţiv. Sigur, portarul bea pe-ascuns din cauza preşedintelui. Iar preşedintele provoacă portarul la ascunzişuri. Însă cine bea, până la urmă? Scriitorul, cine altcineva.

De fiecare dată când beau în Pescarul (locul de întâlnire al scriitorilor din Cluj) citesc mutre cârtitoare, indivizi gata să-şi dea jos izmenele şi să-mi arate că mădularul lor e ditamai dihania. Pentru că ei sunt în Uniune iar eu sunt un ţânc, capabil doar să sugă. Încă aud în urechi beşina "marelui" meu critic: "ce prost scrii!" şi-mi vine să fug acasă şi să beau pe-ascuns, de parcă aş fugi de gura cicălitoare a neveste-mi. Eu sunt portarul, cel care salută respectuos şi face ce i se spune. Înjurăturile nu contează pentru că adresa lor e intangibilă. Şi-atunci, mă întreb cu toată sinceritatea: ce sau unde e literatura? Dacă ea se reduce la frisoanele portarului ameninţat să-şi piardă slujba din pricina alcoolului şi a preşedintelui Uniunii, atunci mă tem că îmi voi da demisia. Am ajuns de tot hazul. Fug de scriitori ca de dracu'. Simpatizez doar câţiva redactori de la Tribuna (şi nu numai), acolo unde mai public câte o recenzie, însă de ceilalţi mă simt de-a dreptul ingrozit. Ce fac, aşadar? Ei bine, fac ce trebuie. Trec tot mai rar prin Pescarul şi-mi scriu textele departe de gălăgia isterică a "marginalizaţilor". Sunt convins că deocamdată textele mele sunt mediocre. Dar mai am o certitudine: faptul că nu mă las prins într-o gaşcă (care numai literară nu e) îmi dă speranţa că voi ajunge cândva şi acolo unde trebuie să fie literatura.

Bun, ce ne facem acum cu centrul şi periferia? Daţi-mi voie să întreb pe toată lumea: ce-s astea, dom'le? Nu pricep, când e vorba de literatură, scriitorul trebuie să aibă hârtia sau monitorul în faţă, nu problema centrelor şi periferiilor. Scriitorul trebuie să trăiască ceva în lumea lui, nu în lumea asta anostă plină de trepăduşi şi de slugoi. Are vreo importanţă că Bucureştiul nu mă bagă în seamă, atâta timp cât ceea ce scriu mă face aproape fericit? Nu! Am senzaţia că majoritatea tinerilor scriitori nu a înţeles că în asta constă de fapt mediocritatea literaturii actuale. Dacă vom continua să ne zbatem pentru ca operele noastre să fie recunoscute nu ştiu pe unde (de parcă asta ar conta mai mult decât opera în cauză) sau să ocupăm un loc cât mai important pe o scară ierarhică generaţionistă închipuită, ne vom săpa propria groapă. Şi, după ce o vom umple cu rahatul jalnic al propriilor noastre orgolii, vom sări zăpăciţi în ea.

manifest tardiv împotriva moralităţii

Dimineaţa de duminică

Kirus

Te aşezi, aştepţi şi nimic nu apare. Degetele stau mute. De parcă ar fi devenit egoiste, de parcă şi-au pierdut importanţa crucială în erotism şi literatură. De multe ori ne revenim, de cele mai multe ori nu. Existăm în sincope, în curbe, în mişcare. Mi-aş dori să cunosc un personaj static, cuprins de febra încremenirii, dispus prin inerţie să discute şi să tot discute cu mine. Un fel de stâncă mitică, o cale către cunoaştere şi iluminare.

M-am jucat cu micuţa copilă. Cred că avea 15 anişori. Eram beţi, într-un apartament comun, între alte sute de apartamente similare şi discutam. M-am aşezat în pat, căutând odihna în tot haosul din jur. La un moment dat, vine copila aducând cu ea câteva zeci de mici jucării de pluş. Şi ne-am jucat.

Mi-a spus: "Ce mai faci prietene!? ", i-am răspuns : "Pe cine faci tu prieten?".

Sunt un amant jalnic. Chiar nu pot înţelege de ce dumnezeu se tot întorc la mine aceleaşi femei pe care le-am avut. Dorinţa de a fi dominate - motivaţie sexuală, sau dorinţa de a salva - motivaţie religioasă. Ambele sunt patologice.

Am o vârstă care încă nu apasă. Majoritatea prietenilor au deja câte o jucărie mică şi pufoasă pe care o numesc copil. Nu simt nevoia să mă leg atât de mult de cineva. Ar fi ca şi cum nu mi-aş recunoaşte superioritatea.

Poţi să mă săruţi. Îmi place gustul limbii tale, îmi plac rămăşiţele sărate şi dulci din gura ta. Îmi place să-ţi simt nările fremătând şi îmi doresc să te sărut simultan şi acolo, astfel încât sărutul meu să-ţi fie oxigen.

Cele mai multe gânduri le ascundem. Cineva mi-a spus: niciodată nu mă vei cunoaşte întru-totul. Nu i-am răspuns atunci, dar o fac acum: dragul meu, obsesiile sexuale nu sunt o necunoscută, ci doar un manifest implicit şi inerent existenţei. E ca şi urinatul, toţi urinăm, dar preferăm să nu spunem asta în gura mare.

Am o săptămână de când nu beau. Mă simt atât de liniştit şi împăcat în abstinenţa mea, încât mi-aş dori să mor puţin.

Îmi place muzica. E ca dragostea, doar că poţi să o opreşti când vrei.

Oare de câte cuvinte e nevoie pentru a face o personalitate explicită? Aş crede că e nevoie să vezi personajul în singurătate pentru a-l cunoaşte. Cuvintele vin gata filtrate, ele nu spun tot, ele pot fi seducătoare sau jignitoare, dar nu exprimă neapărat o realitate.

Mi-e dor de tine, dragostea mea. Mi-e doar de porii tăi, de bătăile inimii tale, de încheieturile tale şi de lobii urechilor tale. Îmi doresc fiţele tale şi imbecilitatea ta. Te doresc pe toată.

Sunt atât de împlinit în melancolia mea veselă. Îmi ştiu maţele la locul lor şi-mi recunosc importanţa carnală, dar nu mă pot opri a gândi la cât de fericit sunt. Şi iubit.

Primăvara, prin banalitatea ei, devine un nesperat aliat al femeii. Doar primăvara mai naşte în mine nostalgia unei îmbrăţişări sub brazi, când afară plouă mărunt.

De-aş putea zice tot ce-mi trece acum prin cap. Câte cuvinte frumoase ar putea să se nască din dragostea ce o port acum. Dar ele devin interzise prin implicaţiile pe ce le pot naşte. Nu pot să zic nimic şi totuşi tot ce am zis se leagă de cele ce nu pot fi zise. E minunat. Până la urmă cuvintele găsesc o cale să zică şi nezisul. Probabil acesta e motivul pentru care există spaţii libere, între rânduri. Iar cei ce trebuie să priceapă ce zic, vor pricepe oricum.

Mi-aş dori acum o călătorie, la fel ca întotdeauna, o călătorie lungă, străbătând norii şi cerul, înspre nesfârşit.

Papa a murit ieri. Sper să fi fost un om frumos.

Dacă ar fi să-mi fac o nenorocită de sectă, aş denumi-o Kirus, ca pe mine. E atâta putere în numele acesta, încât, uneori, mă simt nedemn să-l port. Dar mă liniştesc aducându-mi aminte că el mi-a fost dictat la un moment dat, într-o formă a extazului.

Mă gândesc acum la un exerciţiu: ce-ar fi să las literele să curgă şi să manifest un minim de intervenţie? Să vedem ce dumnezeu ar putea să iasă:

"Vin şi plec, acum, seara şi întotdeauna, prezent, complet, discret, căzând şi alunecând, dispărând şi fiind, ca o pasăre în ceruri înalte, ca un copil înecat. Te iubesc cale a mea, te iubesc şi mă urăsc, fac ce fac şi mă doare că mă deranjezi prezenţă umană. Graţie şi lanţuri într-un loc în care am căzut, o tatăl meu. Dispariţie soioasă, inutilă, verde şi departe. Extaz şi frică, frică şi extaz, tremurat uşor, pleoape una peste alta, sărim dincolo, iubim acum, vedem tot şi ne simţim liberi. O da, se poate străine, nimic nu-i joc, totul e grav şi important. Suntem suntem. Nu ne oprim şi murim urând şi trăim murind. Viaţă viaţă, conspiraţie tăcută. Ieşiţi, duceţi-vă, săriţi, cădeţi, zburaţi."

Cam aiurea zic eu, deşi cu o oarecare muzicalitate. Ca nişte cuvinte inspirate din mediu, dar incapabile să comunice ceva anume. Cred că mă opresc aici. Totul devine plictisitor.

Chiar mă întrebam cândva dacă o scriere trebuie să cuprindă mai mult de două pagini. Cred că nu. Oricât de interesantă ar fi comunicarea, după două pagini rămâi doar cu sclavii, iar tu nu pe aceia îi doreşti.

minDisecţii

Să citim bine?

iQ666

Mulţi dintre cei cu care mi se mai întâmplă să vorbesc afirmă că ei citesc doar cărţi bune, ascultă doar muzică bună, privesc doar filme bune. Dacă-i întreb cine le-a oferit certificatul de "bune" acelor produse entuziasmul li se potoleşte brusc. Recomandările cunoscuţilor sau ale unor critici sau formatori de opinie apar cel mai des în discuţie şi de fapt cam pe asta se bazează toată lumea. Cine are vreme să testeze sau să înceapă cinşpe cărţi pentru a o descoperi pe cea căreia merită să-i ofere din timpul său atât de preţios?

Ce fel de cărţi ar putea fi încadrate la categoria "bune"? Am eu o slăbiciune pentru cele renegate de proprii lor autori.Tu-i zici omului că te-a lovit cartea lui, iar el te-ntreabă cine-o arunca. Glume ieftine, dar ce-o fi după ele? Eşti ceea ce citeşti? Sau ce scrii? Mă gândeam să vin cu o listă de cărţi pe care le consider eu bune, dar cui îi pasă că mie-mi place "Neamul şoimăreştilor", "Ulysse" sau "Păpuşarul şi alte insomnii"? Poate mă citeşte cineva având drept lectură preferată cartea de telefoane şi n-am făcut nimic. Discută fiecare pe uliţa lui, înţeleptul aruncă o piatră lovindu-l pe cel neprihănit şi zece proşti adună foile. Cel mai deştept cedează pentru că tocmai i-a venit o idee, o notează, o dezvoltă, după o vreme o şi publică... Iar într-o zi la stadion o găseşte scrisă pe cornetul de la seminţe. Sunt bune şi cărţile la ceva, nu?

Unii sunt acuzaţi sau se plâng că se irosesc în presă, iar cărţile le rămân nescrise. E alegerea lor, nu? Cititorul din mine i-ar prefera zilnic în presă şi periodic în volum, dar individul ăsta nu prea ţine cont de factorul timp care din păcate ne cam doboară tot felul de intenţii pozitive şi fantastice. Dar nu e doar el. Mă gândesc dacă ar avea succes un centru de închiriere de cărţi. Bibliotecile aprovizionează populaţia cititoare cu clasici şi cărţi mai puţin recente, dar sunt oameni care nu-şi pot permite să-şi cumpere lunar decât una-două cărţi noi, deşi apetitul pentru lectură şi timpul le-ar permite să citească de 5 ori pe-atâtea. Centrul ăsta să achiziţioneze mereu câteva exemplare din cărţile proaspete cele mai interesante şi mai cerute şi să le închirieze pe câte o săptămână, sau zece zile, contra unei taxe de o cincime sau un sfert din preţul lor în librării. Se apucă cineva de aşa ceva? Amestecând variabilele timp şi idei putem obţine şi alte combinaţii rămânând încă între cărţi. O idee transformată-n text când nu i-a venit timpul sau după ce i-a trecut nu e nici o catastrofă, pe când o carte citită la o vârstă nepotrivită poate avea consecinţe dintre cele mai diverse. De cercetat..

Nu vreau să-l parafrazez pe-al nostru marinar suprem, dar vă doresc să citiţi bine. Se-ntreabă cineva unde începe o carte să fie bună? La pagina cinci? La şapte? Până la urmă nu cred că contează neapărat cât ci mai ales cum şi ce citim. Mai ales când nu e nimic de citit.

falocinisme

Labă pe furiş

Paul Belce

De ce mâncăm junk food, de ce facem sex fără prezervativ, de ce uneori spargem geamuri, de ce îl recitim pe Sade şi nu pe Stendhal, de ce în loc să ne resemnăm, ne luăm în gură cu persoane mai importante şi responsabile? Cred că nepermisul este un excitant, cel mai motivant din toate. Intr-o lume în care totul ar fi permis, într-un câmp de energii nietzscheene, am experimenta libertatea absolută într-un sens anarhic. Ar fi o lume calmă şi limpede ca Fundaţia lui Asimov, în care tocmai pentru că totul este permis, nu am mai face nimic nepermis. Pe când în lumea asta obişnuită, violarea interdicţiilor vine cu un bonus: este, cum spune un prieten de al meu, luarea deliberată a unei decizii proaste.

Este ca şi cum te-ai masturba cu altcineva, care doarme sau se preface că doarme, în cameră. Ştii că poţi fii dezonorat, că te poate prinde într-o postură neplăcută dar te doare undeva: trebuie să te descarci, acum şi aici. Un fel de conflict moral se derulează în tine înainte de a lua proasta decizie deliberată, dar nu este cel clasic între virtute şi viciu; pentru că plăcerea nu intră sub incidenţa viciului. Este un conflict între imagine şi necesitate: trebuie să treci, ca într-o probă iniţiatică, de cenzura clasică a super-ego-ului. Cum vreau să fiu văzut: ca un labagiu neînfrânat sau ca un puritan demn, care rezistă tentaţiei? Generalizând, calea ispitei este calea umanităţii: aproape toate faptele măreţe din istorie sunt consecinţa unor decizii proaste. Cu alte cuvinte, mă compromit dar ies scântei. Cei care stau de partea cenzurii super-ego-ului mă vor diseca ca pe o bucă de copil fiert în mămăligă? Dar ce-mi pasă? Napoleon merge la Moscova, Palahniuk scrie o carte mai violentă decât cea care tocmai i-a fost respinsă, Raskolnikov îşi ascute toporul, Shaquille O'Neal bagă slam când are cinci faulturi, Hölderlin, deja nebun, traduce din Sofocle.

Libertatea vine doar atunci când renunţăm la responsabilitatea superioară şi la cerinţele impuse de frânele sistematice. Şi în lumea noastră nu mai există eroi cu E mare, substantivele proprii au devenit comune, hiper-realitatea îi precedă realităţii. De aceea referinţele culturale au ceva din coerenţa benzilor desenate - doar aşa într-un haos de virtualităţi, putem scoate din modernitatea târzie ceva care seamănă cu o post-renaştere. Dar de la libertatea masturbatorului la libertatea eroului în societatea de consum este o cale lungă, care poate fi totuşi scurtcircuitată uşor. Regret că Foucault n-a scris o istorie a masturbării, pentru că post-umanitatea noastră stă sub incidenţa ritualului pornografic.

Cinisme

Bogdan Dragoş

Se adună mai mulţi într-un loc numit universitate. Toţi au ca factor comun educaţia primită în familie. Ciudăţenia de la baza acestui factor comun stă în calitatea lui de erou al intelectualităţii. Cum? Trăind ani de zile în grădiniţă, şcoli generale şi liceu, şi contestându-le funcţionalitatea inumană printr-o luptă neîncetată. Războiul acesta se desfăşoară intre proaspătul copil umanizat "universaliceşte" de familie şi o instituţie constituită din greşeli oficializate. Diferenţele prăpăstioase dintre originile obscure ale instituţiilor mai sus înşirate şi cele aparent clare ale "ţâncului de educat" duc cu necesitate la argumentarea umanului omenesc sau instituţional.

Încep cu umanul instituţional întrucât originile lui sunt cele mai clare: omul, mereu primitiv în raport cu situaţiile pe care trebuie să le locuiască , trebuie să trăiască bine, să aibă în buzunar o viaţă de calitate, uşor întrezărită.
Bun, pentru asta are nevoie de unelte: ca să aducă apa din vârful dealului a avut nevoie în antichitate de jgheaburi, pentru a putea discuta filosofie a avut nevoie de un Nazism al prezenţilor pe care l-a putut realiza doar cu liceul şi cu academia. Toate acestea au dus la o viaţă în care nu stăm doar noi, oamenii, ca vietăţi de aceeaşi speţă, ci împreuna cu noi trăiesc şi jgheaburile şi liceele şi academiile şi transfigurările acestora în ţevi, colegii şi universităţi care îi consumă pe cei care le întreţin.

Cel care şi-a păstrat întrucâtva gândirea dinaintea primului pas ştie că aceste vietăţi obiectuale trebuie hrănite sau distruse printr-un război cu noul.
El mai ştie şi că noul din el este unul în contradicţie cu el, cel primordial. Soluţia: un Nazism al ideilor şi aspectelor vieţii. Aspectele vieţii : - destin (bune/rele)

Ideile: - viaţa (proastă/de calitate)
Liceul a fost de mult depăşit, umanitatea din Europa ar fi trebuit să îşi continue viaţa prin distrugerea lui şi prin manifestarea cinismelor care, până la urmă, alcătuiesc viaţa.

Dacă grecii l-au avut şi l-au folosit pentru a trece la un nivel mai mare de înţelegere reciprocă, ei trebuiau apoi să îl paseze "barbarilor" ca pe o sculă veche. Nu să îşi permită să piardă oameni asemeni lor ca pionii de şah. Orice trecere la o valoare superioară se face fără pierderea publicului în care se înmagazinează anistoric primordialitatea instinctelor.

Unde s-a ajuns. Nişte izbăviţi refuză să fie trecuţi de însăşi burta în care se află şi aşteaptă să fie trecuţi de însăşi burta prezentă în cea clar următoare. Din liceu în universitate unde îşi refuză infinitul de posibilităţi pe care orice întrebare îl deschide cu privire la viaţă şi nu la situaţie sau concurenţe de situaţii prezente; odată ajunşi aici citesc cărţi, se întâlnesc şi acolo, călcând pe ceea ce se numeşte fondul pe care a fost scrisă orice carte, uită sistematic că datorită familiei care a luptat cu liceul se află la universitate, pe care o terfelesc transformând-o într-un liceu în care ei sunt profesori. Certuri barbitoace de profesori în sala profesorală la orice seminar sau colocviu. Şi cel mai trist este că în loc să dea FOC la instituţia la care au posibilitatea datorită puterii cu care familia a depăşit liceul şi a transpus primordialitatea de care am vorbit în motivul tacit al înţelegerii reciproce a prezenţei umane, probează cu mai multă uşurătate o slugărnicie aprofundată a instituţiei printr-o concurenţă de acorduri comune cu autorii cărţilor respective.

Oamenii sunt ca oglinzile: una spartă reflectă un chip frumos neînchipuit de prost, una bună, de argint şi spălată arată un chip urât ca pe unul urât ş.a.m.d.
De aceea factorii care ne fac incompatibili cu filosofia sunt nevoile pe care trebuie să le satisfacem, care ne fac <<să fim în urmă>>. "În urmă cu ce ?" se pune normal o întrebare cu trecere, adică tolerantă. Dar să nu uităm că aici încercăm să ducem un discurs lipsit de preformativitate ci unul în care se zugrăveşte LUMEA ÎN CARE TRAIM, într-un mod mai mult sau mai puţin acuzator, adică o oglindă nazistă, netedă, pe cale să îşi înlăture asperităţile.

Un discurs filosofic nu poate fi decât aşa. Şi pentru că noi suntem înclinaţi activ spre a vieţui filosofic, ducem astfel de discursuri. Chiar mai mult, este singura unealtă pe care ştim să o mânuim şi să uzăm de ea ca de propriul corp.
Aici este zona firescului nostru. Restul este inuman, greu de utilizat şi care presupune o adaptare, o învăţare şi domesticire.

Noi nu ne putem lăsa domesticiţi de trecutul nostru. Un trecut este ca orice corp care a trăit şi apoi s-a descompus. Este, cu alte cuvinte, cadaveric şi după cum bine se ştie, cadavrele infectează. Ce infectează trecuturile? Simplu: vieţuirea în viitor prin domesticire. Prefer să trăiesc în aşteptare şi cu ochii-n soare decât să fiu adaptat trecutului.
În ce constă valoarea trecutului? Într-o parte a sa care ne permite firescul - amintirea.

Noii oameni nu mai au loc decât ca supra_om/marfă, care este în esenţă acelaşi lucru cu sistemul.
El are nevoie de reînnoire ca de regenerare. Impunerea corpului uman naturii ca model este tributul pe care îl plătim pentru faptul de a fi câştigat tronul de specia nr. 1 prin obiectele ataşate corpului: o luptă pe care am dus-o trişând.
Ce am pierdut: am devenit prea puternici pentru un premiu prea mic.

Ca si cum un om foarte citit s-ar lua la întrecere de cunoştinţe cu nişte ţărani, întrecere la care premiul ar fi un plug ... rezultă că ar câştiga un premiu care l-ar subjuga pentru că nu l-a apreciat cu indiferenţă, si din naivitate sau încăpăţânare s-ar strădui să uite ce a citit pentru a învăţa să dea cu plugul în brazdă

Studentul - o definiţie a ratării

Mareş Lucian

Ce este studentul? O categorie socială inferioară care prin simplul titlu de "student" trăieşte sub impresia că se află la apogeul vieţii sale, şi că în timpul facultăţii va trăi cele mai frumoase clipe. Ei bine, hai să o luăm mai cu încetul...
Studentul este un zero absolut, este un nimic, un mucos animat de vise, iluzii şi aspiraţii. Daţi-mi voie să mă justific.

De ce mă duc la facultate - motivaţiile:
Odată trecut cu bine bacalaureatul şi admiterea în facultate, studentul se trezeşte deodată cu mult mai multe libertăţi pe cap, cărora deseori nu le mai face faţă. Mulţi copii sunt ţinuţi acasă din scurt, obligaţi să înveţe şi să pună mare preţ pe şcoală. Aceştia văd în admiterea în facultate biletul spre fericire, spre libertate. Aşadar marea motivaţie a liceanului român e scăparea de sub jugul acaparator al părinţilor, şi începerea unei vieţi, în mintea lor sinonimă cu cea a boieraşilor tineri la Paris - unde părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină progenitura cu bani şi să-i ofere de la distanţă confortul, sperând că aceştia se vor ţine de şcoală construindu-şi viitorul luminos în care au fost învăţaţi să creadă. Aceşti micuţi evadaţi, odată ce se trezesc cu toate porţile deschise, se rătăcesc foarte uşor. O nouă realitate se conturează pentru ei - băutură (beau cât vreau), ţigări (fumez când vreau), pe scurt... fac ce vreau şi cât vreau; iar chestia e că individul vrea mult de tot, deoarece n-a avut parte cât a stat acasă cu părinţii. În mod raţional el nu doreşte aceste excese, dar le comite pentru a se elibera de frustrare printr-o atitudine sfidătoare. Această tentativă de compensare a unui deficit cu un exces poate fi dezastruoasă pentru viitorul alcoolic cu diplomă.

Dar să nu-i judecăm pe toţi după aceleaşi criterii! Sunt oameni care s-au dus la facultate nu ca să scape de închisoarea de acasă, ci ca să scape de armată. Acesta este motivul pentru care facultăţile cu taxe continuă să se înmulţească pe zi ce trece. Aceste instituţii inutile şi neacreditate ar trebui asemănate mai degrabă cu o societate comercială decât cu o facultate. Din punct de vedere legal, ele funcţionează în baza unui decret ce ţine de latura comerţului, legătura lor cu învăţământul fiind doar o chestiune de circumstanţă.
Şi totuşi, poate nu armata era teama părinţilor sau a pruncului, ci mai degrabă era teama părinţilor că progenitura va urma să poarte stigmatul incompetentului ce nu a reuşit să intre la facultate. Aşadar, de ochii vecinilor, dl. Goe trebuie neapărat băgat într-o facultate, sau intr-o instituţie asemănătoare care să-i fie paravan al incompetenţei intelectuale, paravan ce trebuie susţinut financiar cu bani grei de către aceşti părinţi. Este o formă de comerţ practicat de părinţii ocrotitori - plătim bani, şi nu ne pătăm imaginea publică. Din păcate, prin acest gest pur egoist mai mult îşi protejează ei imaginea, decât să-l ajute cu ceva pe ratatul căruia i-au dat viaţă.

Cazul ideal - distrugerea sa:
Poate există şi acei studenţi care vor să înveţe, să se specializeze în ceea ce şi-au dorit să facă dintotdeauna. Ei bine, în timp, începi să-ţi mai schimbi opţiunile, şi să te gândeşti că, de fapt, nu asta ţi-ai dorit. Pentru aceste schimbări de opinie profesională nu putem mulţumi decât facultăţilor care nu sunt capabile să-şi motiveze nici măcar clienţii declaraţi, ci mai rău, îi îndepărtează printr-un sistem de învăţământ tâmpit, inutil, prin mijlocirea unor profesori retardaţi şi plini de dezechilibre, care se revarsă din personalitatea lor precară spre a corupe buna credinţă şi oarecum inocenţa individului dornic de cunoaştere... sau cel puţin dornic de specializarea într-o muncă de rutină pe care ar urma să o practice toată viaţa, şi prin asta statul să aibă datoria de a-l întreţine. Aceşti studenţi, dacă rezistă suficient de mult şi reuşesc să se conformeze sistemului, se transformă inevitabil într-o anume categorie - cei care stau în facultate pentru a obţine diploma, şi mai mult de atât, nu-şi doresc şi nu mai aşteaptă absolut nimic de la această instituţie. Unii intră din start în facultate cu această idee şi eu spun bravo lor, deoarece prin această atitudine vor sări nişte inutile etape intermediare care oricum i-ar duce inevitabil spre acest mod de gândire.

Cam ăsta ar fi produsul de start, materia primă care urmează să fie frământată, îndobitocită, imbecilizată, prostită de-a lungul a 4-6 ani de facultate şi de "viaţa de student". Încă de pe acum ceea ce pare a fi Studentul este de-a dreptul îngrozitor - preludiul unui monstru.

Desfăşurarea:
Apoi urmează studenţia... o viaţă abjectă dusă la limita supravieţuirii, dar trăită cu ideea "ce fain ne distrăm în facultate"! Probabil acest automatism al autoflatării, construit pe temelia precară a iluziilor pubertăţii abia trecute, este unicul imbold ce-l animă pe student să continue viaţa pe care o duce. În clipele în care studentul realizează că nu se distrează aşa de bine în facultate, începe să se simtă neîndreptăţit, să se puturoşeze şi să se gândească la cât este de limitată şi de lipsită de sens existenţa lui. În aceste stări tensionate între revoltă şi resemnare, în căminele studenţeşti se consumă de obicei lectură SF şi Filosofie, o tentativă de cultivare a actualului ratat, dar asta se produce numai în clipele în care nu mai are bani de bere. Se simte condamnat (şi cum altfel poţi să te simţi în acele cămine mai insalubre decât o închisoare?) şi începe să-şi construiască propria lume ca o extensie a realităţii - o lume interioară, o autoamăgire, un refugiu atât de necesar raţiunii - şi totul spre a evita nebunia.
Studentul este foarte ciudat. În permanenta lipsă de bani - de regulă din cauza ieşirilor de tip 'snob' prin localuri cu 'gaşca' - şi cu toate acestea simte o mândrie când are stomacul gol şi visează la urmele de untură dintr-un borcan, mândrie izvorâtă din confirmarea următorului fapt - 'rabd de foame, deci sunt Student'. Pentru majoritatea studenţilor lipsa banilor este o problemă, o problemă pe care ei încearcă să o rezolve prin resemnare. Puturoşenia generală e întreruptă de mici tentative de angajare prin locuri în care munca e multă şi banii puţini, iar asta nu pentru că nu ar exista alte oferte mai generoase, ci pentru că acestea sunt ocupate de indivizi cu un caracter mai puţin îndoielnic decât cel al unui student. Pe student nu te prea poţi baza în lucruri serioase. Studentul este un individ aflat într-o permanentă căutare a personalităţii, care nu se va termina decât în clipa adoptării unei poziţii clare faţă de titlul acestuia - ce este studentul. Aşadar, studentul prin ceea ce reprezintă el trebuie invidiat sau dimpotrivă? Este el un privilegiat al soartei sau nu? Nehotărâţii vor fi permanent posedaţi de această contradicţie a individului ce-şi trăieşte atât coşmarul cât şi cele mai frumoase clipe în perioada facultăţii, deci practic niciodată nu-şi vor găsi adevărata identitate. Ce le rămâne acestora? Să adopte o poziţie de împrumut, să se transforme în arhetip.

Concluzie?
Studentul nu ar trebui să se considere posesorul moştenirii averii părinteşti pe care e îndreptăţit să o cheltuiască pe nimic aruncând în balanţa conştiinţei motivaţia universală - 'îmi trăiesc viaţa'; ci mai degrabă să se considere moştenitorul unor mari probleme pe care trebuie neapărat să le rezolve inainte de a-şi începe existenţa cu adevărat pe cont propriu. Dar se pare că puţini sunt dispuşi să-şi asume o responsabilitate practică, acţionând în conformitate cu această idee. Dar de ce să vorbim de practică, poate nimeni nu e dispus măcar să accepte această idee?
Totuşi, există mici tendinţe instinctuale pe care studentul le urmează în cel mai tâmpit mod posibil. De exemplu, independenţa financiară se vrea a fi rezolvată prin câteva angajări în poziţii care necesită o responsabilitate cu mult peste puterile "studentului", ca mai apoi să degenereze în mici încercări de afaceri, mai degrabă învârteli, după care, în caz că iese ceva, studentul nostru începe să se şi considere mare om de afaceri. Apoi instinctul de reproducere trebuie şi el urmat, iar studentul nostru începe să caute anturajul personajelor de sex opus. Astfel, în timp, sau mai degrabă în alcool, iau naştere diferite relaţii suspecte şi de compromis ghidate după dictonul: 'poate fut ceva şi la cheful ăsta', şi aşa mai departe. Studentul ar trebui să cultive prietenia cu persoanele de sex opus într-un alt mod, oarecum mai constructiv, dar el nici nu poate gândi o asemenea posibilitate când, de fapt, trăieşte tot o pubertate, pubertatea maturizării intelectuale!

Ar mai fi multe de spus, dar trăgând o linie nu e greu de observat faptul că studentul este cea mai nesănătoasă celulă a unei societăţi normale, parazitul suprem al acesteia. Aşadar, arătaţi-mi individul cu cel mai dezechilibrat mod de viaţă, cu cel mai alterat sistem de valori, cu cele mai multe lipsuri şi totodată avantaje, care se crede cel mai neîndreptăţit şi totodată un privilegiat al soartei, cel mai ocupat şi totodată cel mai puturos... arătaţi-mi această contradicţie supremă a tuturor valorilor ce ne conferă titlul de indivizi, şi eu vă voi spune că este un Student!

Intensiv Creative Writing Raşca 2005

Adrian Urmanov

Se cauta 10 tineri poeti pentru a participa, intre 21 si 28 august 2005, la singurul Program intensiv de Creative Writing din Romania, desfasurat in padurile, muntii si cotloanele ascunse ale Manastirii Rasca.

Prin concurs, se asigura gratuit cursuri de compunere poetica predate de excelenti tehnicieni, super seri de lectura, masa si cazare.

La sfarsitul Programului, cel mai bun cursant va fi publicat in volum de Editura Pontica.

Pentru a participa la concurs, trebuie sa aveti intre 17 si 25 de ani (negociabil) si sa nu fi fost publicat in volum.

Trimiteti intre 1 vers si 10 poeme, pana la 15 iulie 2005, pe adresa: cw_rasca@yahoo.com, cu subject Creative Writing Rasca 2005'.

Concursul de Creaţie Literară "Lirismograf" 2005

Cenaclul Literar Studenţesc CONEXIUNI din cadrul Casei de Cultură a Studenţilor Sibiu lansează o nouă ediţie a concursului literar "LIRISMOGRAF", destinat creatorilor din instituţiile de învăţământ superior şi din clasele terminale de liceu, indiferent de profilul acestora.

Concursul e organizat pe patru secţiuni:
a) Poezie
b) Proză, Eseu
c) Dramaturgie
d) Critică literară

Lucrările, care nu trebuie să depăşească 10 (zece) pagini format A4, dactilografiate la 1,5 rânduri cu caractere de 12 (pentru poezie) şi 15 (cincisprezece) pagini pentru proză, eseu, dramaturgie, se primesc până la data de 1 septembrie 2005 (data poştei) pe adresa:

Casa de Cultură a Studenţilor
C.P. 21, O.P. 6
550324 Sibiu

Acestea vor fi semnate cu un motto ales de autor. Într-un alt plic, închis, pe care va fi înscris acelaşi motto, autorii îşi vor menţiona prenumele, numele, facultatea sau şcoala, anul de studii, adresa şi numărul de telefon la care vor putea fi contactaţi. Aceste plicuri vor fi deschise după încheierea jurizării. De asemenea, se va trimite o dischetă conţinând lucrările prezentate în concurs. Şi pe acestea va apărea motto-ul ales de autor. Cele mai bune lucrări primite la concurs vor fi publicate în a patra ediţie a antologiei CONEXIUNI.

Menţionăm că în momentul în care autorul se decide să-şi trimită lucrările la acest concurs, el renunţă la orice pretenţii materiale legate de publicarea lor.

Pentru informaţii suplimentare vă puteţi adresa Casei de Cultură a Studenţilor Sibiu la tel. 0269/212883, 0269/210446; e-mail connexiuni2001@yahoo.com sau direct la sediul instituţiei pe Calea Dumbrăvii nr. 34; persoană de contact - Iulia Vornicu (tel. 0723 409 578).

	www.egophobia.ro ISSN 1584-6210		Reproducerea acestor texte este permisă doar cu condiţia precizării sursei. © EGOPHOBIA 2005
	www.egophobia.ro ISSN 1584-6210