Para'
[2]

Dorin Mureşan

2.şi-aşa a-nceput...

-Eşti un beţiv... toată ziua bei bere, şi toată ziua te fuţi. Nu te gândeşti decât la tine. Eu şi copilul ăsta ce facem, boule?! Ştiu că ai o amantă. Ştiu sigur că ai o amantă.
-Nu, n-am! am zis, încercând să mă conving de neadevărul simţurilor care mi se bălăceau într-o forfotă cumplită, şi nu din pricini perverse, ci tocmai din prea plinul odihnei.
N-aveam nici o şansă. Futeam ca un animal. Futeam prin toate părţile, cu ochii mai beliţi decât ai şefului meu când era vorba de bani. Când mă-ntorceam acasă mă durea pula de abia mai umblam.
-Îmi torni o grămadă de minciuni, a continuat nevastă-mea, azvârlindu-mi o privire din-alea, greu de uitat, cu lacrimi roşi împăienjenindu-i ochii.
Să mă duc de-acasă, să nu mă duc de-acasă, să mă duc de-acasă, să nu mă duc de-acasă. Nu mă duc de-acasă, uite că nu mă duc. Să mă fugăreşti cu hârleţul şi tot nu mă duc. De ce? Nu mă duc că n-am chef. E-aşa bine acasă, e-aşa bine când lucrurile tale se aşează pe tine, şi te îmbracă atât de familiar. De fapt, sunt atât de obosit încât aşa m-aş duce să trag un futai bun. Pe de altă parte, sunt atât de obosit încât ştiu de pe-acum că futaiul va fi un eşec.
-Nu mai ştii să faci dragoste, mi s-a plâns Ştef. Termin, termini, şi gata. Altădată terminam de şase ori. Ţi s-a împuţinat sperma?
-Sunt obosit, Piti meu. Sunt mai obosit decât cel mai fericit om de pe lumea asta.
-Ah, şi tocmai din cauza asta? Pentru că eşti atât de fericit?
I-am luat în mână talpa piciorului şi i-am masat-o încet. Sânul ei brun mi se prelinse pe braţ, apoi coborâ şi îmi atinse sexul. Acesta nu avu nici o reacţie. Era un trişor umed... un trişor molâu, lipsit de speranţă, cel puţin pentru un timp.
-Piti, nu mai pot sufla, i-am spus. Lumea se prăbuşeşte pe mine. Nu mai am nici o autoritate. Ştii, mulţi oameni se cred autoritari, se cred nişte pule care pot atinge cerul, dar credinţa lor în autoritatea asta nu depăşeşte nici curul broaştei. Eu n-am fost niciodată autoritar, n-am ştiut să mă impun nicăieri. Toţi au făcut ce-au vrut cu mine. Am fost umilul. Şi-am tăcut. Zău că mi-ar plăcea să tac, mult şi autoritar. Dar, atunci când tac, scriu şi zvârl furia asta din mine. Vezi, nici măcar să tac nu sunt în stare. Sunt autoritar numai în lumea aia, virtuală. Adică cu ceea ce visez. Crezi că eu nu ştiu că nu trăiesc? Crezi că nu ştiu că sunt un slăbănog cu fiţe, un naşpet care se crede om?
-Ce? Vrei să spui că nu eşti om?
I-am sărutat năsucul, şi obrăjorii, apoi mi-am plimbat limba pe umerii ei dulci, am coborât încet pe piept, către buric, i-am zgribulit niţel cercelul de acolo, şi am coborât în vagin. Era cleios şi puţea a spermă, a mii de homunsculi din mine. Era atât de pur!!! I-am atins pe toţi câţi erau acolo şi i-am pus în mişcare.
-Vreau să am un copil, un copil ca tine, exact ca tine.
-Vrei să mă clonezi?
-Da... cred că asta vreau.
Am intrat încet în ea, oferindu-i spre supt un deget. Zăcea uşor, se sclifosea când intram un pic mai adânc, apoi se oprea, şi zăcea din nou, şi din nou. Apoi am insistat cu talpa iepurelui (lovituri dese şi adânci) până când a terminat. Era udă leoarcă şi abia răsufla. M-a privit cu un fel de încremeneală ciocolatie. I se iţeau din privire clare regrete de satisfacţie înnăbuşită. Murea de plăcere, dar era atât de tristă!
-Nu ai obosit? Plângi în fiecare zi şi simt că înnebunesc.
Tumefiată, cu ochii lăptoşi, nevastă-mea mă priveşte cu o căutătură dementă.
-Cum adică? a întrebat ea. Ţie chiar nu-ţi mai pasă de mine. Vrei să distrugi viaţa băiatului tău, vrei să crească fără tată?
Mi-am dus palma la frunte şi am închis ochii.
-Bineînţeles că nu. Ah, la naiba. Nu mai suport!
-Nici eu.
-Nici euuuuu!!!
Ştef mă ia în braţe, îşi aşează bărbia pe umărul meu, tremură, îşi prelinge palmele pe fesele mele.
-Te vreau în mine. Acum!
E târziu, e trecut de 9 p.m., nevastă-mea mă aşteaptă, o vizualizez zbătându-se în bucătărie ca o râmă tăiată în două, tuşesc, am tusea asta de ceva vreme, fumez două pachete de ţigări pe zi, toată ziua fumez, fumez şi beau, aproape că am ajuns la impotenţă din cauza alcoolului. Ştef mă dezbracă.
-Te vreau în mine, nu mai suport, vreau să facem dragoste, acum.
Îmi dă jos pantalonii şi îmi sărută penisul flasc. Nici o reacţie. Mi-l freacă. Nimic. Mă întind pe covor şi-mi duc palma la frunte. Închid ochii. Ştef se dezghioacă. Imposibil, nu pot să intru. Ştef plânge.
-Te vreau, omule! Nu mai pot, înţelege odată!
-Tu nu mai vrei nimic de la mine? mă întreabă nevastă-mea, aprinzându-şi o ţigară. Nu mă vrei deloc?
- Primul a avut un penis uriaş, îmi povesteşte Ştef, are ochii beţi, miroase a coniac de la o poştă. Când a intrat în mine m-a durut aşa de tare că am plâns cât timp a ţinut actul sexual (aveam să aflu după câteva luni că primul act sexual pe care l-a avut Ştef s-a petrecut la 13 ani şi, de fapt, a fost un viol într-o scară nenorocită). Despre fostul mi-e îngrozitor de greu să-ţi vorbesc. Mă lovea în zona ficatului, mă muşca de sâni, eram vânătă toată, odată a scris numărul maşinii pe o foaie, a lipit-o de perete, şi m-a izbit cu capul de el, aveam fruntea plină de cucuie, da, am făcut sex oral, dar am fost forţată, asta a fost atunci, în timpul violului (pentru că destinul n-a fost satisfăcut cu întâia umilinţă, şi-a cerut partea încă o dată... Ştef a fost violată şi la 19 ani, de data asta de 5 inşi), îţi spun, mi-era greaţă să ating cu mâna, am închis ochii şi n-am mai vrut să ştiu de nimic.
-Din cauza asta nu ţi s-a sculat? mă întreabă Ştef, irosind sigiliul notarial pe o jumătate de coală de hârtie.
-Eşti ca o maşină uzată, îi răspund.
-Doamne, cât de rău poţi fi.
Nu trebuie să fiu psihiatrul nimănui.
-Eşti... o maşină uzată. Probabil că n-am să mai fiu în stare.
-Despre ce vorbeşti?
-Dragoste! Nu ştiu dacă mai pot face dragoste cu tine. Ce ciudat! Până la urmă nu inima decide.
Ştef priveşte în gol. Ştef nu e o femeie frumoasă, arată ca un broscoi, are ochii plasticaţi, negri, şi-i poartă în afara feţei. Când râde arată ca un şarpe ameninţător, faţa i se sfarmă, de parcă ar fi din piatră. Nevastă-mea are o fizionomie fermecătoare, ochi albaştri, uriaşi, buze extrem de senzuale, părul mirific, exagerat de creţ, nevastă-mea e un ursuleţ de aur, în care s-au copt dorinţele multor bărbaţi. După naştere, însă, obrajii i s-au umflat, burta i s-a prelins peste pubis, sânii i s-au fleoşcăit de nu-i mai poţi prinde în palme. Din pricina trecutului, Ştef se consideră simplu obiect sexual. Nu vrea nimic, doar protecţie, nu fuge după nimic, doar după confortul imediat, pe care nu reuşeşte nicicum să-l găsească. Nevastă-mea are cu mine un copil perfect, e stilată, e citită, e inteligentă, e profesoară, dar e prea decentă. Ştef e prostuţă ca un cămătar. Şi totuşi, în ecuaţia asta, Ştef e virusul. Pentru că nevastă-mea nu m-a dus niciodată până la al doilea orgasm.
-Ştii cum a fost a doua oară când mi-a venit? şopteşte Ştef. Doamne, au plâns toţi zeii.
O privesc în ochii tuciurii şi-i dau părul la o parte. Se întoarce şi sărută cearceaful. Mă aplec şi-i sărut anusul.
Nevastă-mea încearcă să-mi dea jos chiloţii. Îi trag la loc. Intru într-o depresie uşoară şi simt cum mă umflu, cum devin o hală imensă şi caldă, talpa piciorului e cât un butoi, şi continuă să crească, îmi mişc un deget şi-mi dau seama că e un drug de fier, aş putea sparge cu el pereţii, continui să mă umflu, am depăşit demult graniţele patului, nevastă-mea mă atinge din nou, însă e ca şi cum n-aş mai simţi-o, e uluitor de departe. Îmi ascund dorinţele într-o debara şi închid ochii. Transpir bere.
-Iar ai lipsit de-acasă trei ore. Ai spus că eşti la internet.
Flash exploziv: mă mişc din ce în ce mai repede, am senzaţia unei perfecte... urinări????... la naiba!, strig, şi ies din Ştef. Ce-i, mă întreabă ea, nimic, răspund, mângâindu-i fesele moi. Cobor cu limba...
Ieşire din flash: pe bune că am fost la internet.
Doamne, ce dureroasă e minciuna care se repetă.
-Trei ore? Atâta ai stat tu acolo? Auzi, pe mine să nu mă minţi! Da?! Că eu nu ţi-s sclavă, şi nici... .
Sclavă? Unde am mai auzit asta? Prin ce furtună din memorie îmi stă pitit termenul ăsta, ca o nălucă zurlie, pletoasă, ce-şi roade unghiile, râzând de toate nimicurile şi lăsându-şi balele să-i frământe pieptul? Unde naiba m-am întâlnit cu sentimentul ăsta de totală incapacitate, de rămânere în urmă, de stingere neîndemânatică, de vomă perversă a sufletului din mine peste mine, de înghiţire a sensului de către propriul meu sens? Ceva-ceva asemănător ştiu că s-a întâmplat, când am coborât pentru prima oară acolo, în întuneric, printre babele ale căror guri musteau de salivă, toate îmi spuneau: vezi că vin, vin, vin acum, toate, în cor, zbierau: vezi că vin, sunt pe drum, trăznea buhăitul lor în poezie, scuipau un fel de ţărână roşiatică şi extrem de lipicioasă, pleoapele mi se sufocau: întuneric, întunecime, noi suntem, şi acolo, în pustietatea aia salivacee scânteia un fel de apus, un fel de chip, un fel de fiinţă, una care grohăia, purtată de zeama de fierturi din oalele neveste-mi; ce mai, era chiar nevastă-mea. Hm, dah, îmi amintesc de seara aia. Era trecut de 11 p.m.. Dârdâiam în haina mea roasă la coturi, în blugii mei din care ar fi ieşit mai multe kilograme de zoaie decât aş fi cântărit eu în puţa goală, şi în papucii de pânză mucegăită prin care unghiile degetelor de la picioare pătrundeau uşor, ca nişte cuţite mobile. În apropiere de Just fine am dat bot în bot cu Anuţă. Mi-a zâmbit şi m-a întrebat cu o mişcare sugestivă a capului dacă am la mine ceva monetar. Aveam. L-am invitat la o bere. În sfârşit, mi-am spus, o fantomă cu care să beau un păhărel, cu care să-mi trec timpul ăsta ce nu mai vrea parcă să-şi mişte curul din loc. La jumătatea scării ce ducea în mormânt, Anuţă s-a oprit.
–Nu vrei mai bine un gigi?
Bineînţeles că voiam “mai bine” un gigi. A zvâcnit pe scări în sus, lăsându-şi un braţ în spate, de parcă ar fi vrut să mă prindă şi să mă tragă după el, să nu mă uite pe undeva, să nu mă scape. Sau ceva de genul ăsta. Câţiva paşi mai încolo, Coma şi Copilu' se învârteau în jurul unui copac. Nu ştiu ce naiba căutau la rădăcina lui. Priveau în pământ de parcă şi-ar fi pierdut acolo o avere. Amândoi erau fumaţi, aveau ochii întredeschişi iar bărbiile li se loveau de piept în ritmul mişcărilor mărunte, făcute parcă cu încetinitorul. Am luat un taxi până la blocul lui Anuţă, un fel de cămin pentru familişti (mă rog, aşa i se zicea pe vremuri), devenit acum asociaţie de proprietari, mai pe româneşte, bloc de garsoniere cumpărate de ţăranii ce-şi lăsaseră casele în paragină pentru un gât de rachiu alb după zece ore de muncă uzinală. Anuţă locuia la etajul patru. Casa scărilor era luminată din belşug de neoane uriaşe. Ultimul etaj, însă, zăcea în semiîntuneric. Ca de obicei. Ultimul etaj e întotdeauna lăsat de izbelişte: fie lipsesc becurile, fie e inundat de ploaie. Şi totuşi, vorbesc acum de al 5-lea nivel (ţinând cont şi de banalul parter), de cel mai important, de cel peste care numai misticii au fost capabili să sară.
–Bă, face Coma către mine, oprindu-se în faţa culoarului îngust şi întunecat, stai, bă, şi se întoarce către Copilu'. Îl priveşte cu ochii larg deschişi.
Baba se trage înapoi, îşi numără măruntaiele, ştie că acolo, printre ele, ceva sclipeşte: strigă: LOVE YOU, LOVE YOU, LOVE YOU, strigă şi mai tare: LOVE YOU, LOVE YOU, ceva o izbeşte în cap, se întoarce şi se priveşte... . E doar o babă, un înger.
–Da, zice Copilu', stai, bă, şi încearcă să mă prindă de braţ.
–Ce-i, bă? întreb.
–Stai, continuă Coma, unde mergi aşa grăbit? Stai, să discutăm un pic.
-Să discutăm ce? îl întreb.
-Păi, nu vezi ce întuneric e?! face Copilu' nervos.
Uitasem, grăbit cum eram. Am căutat în jur un întrerupător, dar nu se zărea nimic.
-Hai, bă, le-am zis, sunt singur aici, nu vedeţi?
-Hai, bă, zice Anuţă. Că nu mai e mult. Acolo stau, pe dreapta. Urmaţi-mă!
O BABĂ ÎŞI MĂNÂNCĂ TENDOANELE. PICIOARELE I SE ZBAT. BABA LE PRIVEŞTE ŞI LE MIROASE. Miroase a plastelină, strigă fiul meu.
-Bine, bă, zice Copilu', lipindu-se de perete. Da' luaţi-o uşor. Că nu se vede pe unde călcăm.
În sfârşit am intrat şi lumina ne-a plesnit feţele şi drogaţii ăia paranoici au început să râdă fericiţi. Scăpaseră de întuneric. Ne-am aşezat pe un colţar ştirb, Anuţă ne-a pus muzică la un jeg de calculator cu tastatura plină de cenuşă. Ahhh! Era aceeaşi muzică pe care o ascultasem la rândul meu luni în şir, şi căreia îi făcusem loc într-un colţ de memorie, reascultând-o apoi la nesfârşit, în cea mai amplă şi mai fermecătoare tăcere. Avea o efervescenţă extraordinară, fiind gândită şi realizată exact pentru starea de verde. M-am dus la budă să trag o pişare. Nu vreau să discut starea closetului. Era realmente indiscutabil de proastă. Camera, mai largă decât una din căminele studenţeşti, era totuşi curăţică. Sfidând cel mai prost gust estetic care poate fi imaginat, Anuţă ridicase un zid de un metru şi ceva exact în centrul ei. Dincolo de acest zid îşi încropise un rahat de bucătărie umplut cu dulapuri culese parcă din containerele ţiganilor. În partea cealaltă, respectiv, în cameră, se afla colţarul ştirb în faţa căruia trântise o ditamai bancă de lemn. La întoarcere, băieţii aruncau deja seminţele în scrumieră, împrăştiind mugurii pe o foaie de hârtie.
-Facem jointuri? întreabă Anuţă.
-Nu, zice Coma, n-am hârtie, facem o găleată.
Copilu' se repede la bucătărie, scoate o găleată roşie dintr-un dulap
şiiiiiiiiijjjjjjjjjjjjjjssssssssssăăă ...
BABA ÎŞI miroase acum ciorapii... genul ăsta de babă e netoată. Priviţi! Şi-i linge să vadă dacă-s acrii.
şi cu o viteză ameţitoare creierul meu sare peste cinci minute. M-am întrebat, în timp ce zăream găleata ieşind proaspătă din dulapul ăla, de unde dracu' ştia Copilu' că acolo e o găleată. Doar nu eram la el acasă. Şi uite, când să văd ce face Copilu', găleata e deja pe masă, plină, şi în ea zace prostită o sticlă de plastic cu fundul tăiat, şi pe gura ei stă o cupă de inox, găurită. Coma presară în ea muguri, îi aprinde şi ridică sticla cu mişcări legănate. Apoi, dă cupa de inox la o parte, ia botul sticlei în gură şi o împinge în găleată până când o goleşte de fum. E rândul meu. Am senzaţia că un metal lichid, deosebit de proaspăt, de crud, de juvenil... nu, am impresia că fundul uriaş şi superb al femeii universale îmi umple plămânii. Şi îl fut, acolo, cu o viteză fantastică. Strig: beeeeeton! Urmează Copilu', apoi Anuţă. Facem cu rândul de vreo patru sau cinci ori. Sunt deja verde. În timp ce Copilu scoate sticla la suprafaţă, îi zic:
-Bă, bă, stai, fumul ăla e cam translucid.
-Dă-te-n pulă, zice Copilu', se vede că eşti ars rău.
-Eu? –eu? – întreb, oarecum zădărnicit de problemă. Cum adică? – cum adică?
-Vorbeşti ca un gabor, mi-o întoarce Copilu'.
-Stai, mă! - stai, mă! – sar, cum să vorbesc ca un gabor? - cum să vorbesc ca un gabor? Eu sunt ar... artri ... artiiiiiiiiist! – artiiiiiiiiiiissssttttttttt!!!!!!
-Hahahaha! îşi bagă mutra Copilu' în pământ. Ştiu, mai zice el, şi continuă să râdă cu hohote tăioase, învelindu-şi gura în palme.
-Stai calm, bă, bă, stai calm, îmi spune Coma. Şi, adresându-se lui Copilu': dă-i drumu'!
Copilu' scoate o bacnotă de plastic de cinzeci de mii de lei, o îndoaie, îşi trece dinţii peste îndoitură, aruncă în căuşul ei două pastile albe (nu mi-am dat seama de unde le-a scos), le împătură bine şi le zdrobeşte cu pumnul. Coma îi întinde un păhărel de sticlă. Copilu' varsă praful alb acolo şi îl încălzeşte cu o brichetă. Coma îmi vorbeşte... vorbeşte apăsat. Am senzaţia că rosteşte un cuvânt într-o jumătate de oră. Fiindcă, pe ritmul muzicii, se întoarce mereu în urechile mele. Îi văd repede – repede , cu injecţiile în păhărelul de sticlă şi apoi cu ele înfipte în braţe. Copilu' sare ca ars. Mai vrea un joint. Anuţă râde şi prepară. Brusc, timpul nu mai vrea să se dilate, se face strâmb, se face mic, se face halucinant. Mă ridic în picioare. Cu puterea unui tren în viteză paranoia îmi izbeşte stomacul. Mă gândesc că trebuie să plec de acolo, deşi habar n-am de ce. Picioarele mi-au îngheţat, mâinile încep să-mi bată ca nişte aripi rănite.
BABA RÂDE CU SPERMA MEA ÎNTRE DINŢI.
-Bă, - băăăăăăăăă㠖 le zic, eu sunt în plină pară - eu sunt în plină pară. Tre' să mă duc – duc – duc. Hai, b㠖 băhhhhhhhh!
Anuţă mă priveşte şi râde până se sparg geamurile. Sar dintr-o dată către uşă şi încep să apăs clanţa. Geamurile alea chiar s-au spart, îmi zic, şi-mi aud cuvintele revenind uşor, uşor, apoi împrăştiindu-se asurzitor în toate membrele. Am urechi la picioare, mi-am aruncat paranoia într-acolo, şi paranoia s-a întors de zece ori mai puternică, mai imbatabilă. Încep să transpir.
-Lăsaţi omul să plece dacă vrea să plece, spune Coma, deşi nu se clinteşte.
Mă reped la balcon. E, totuşi, nivelul 5, cum dracu' se plec pe acolo? Trag o porţie zdravănă de aer proaspăt. Fug apoi în budă. Mă piş. Doamne, cât durează pişarea asta, când eu sunt atât de grăbit. Pişarea a devenit inamicul meu. Parcă mă piş în vezică. Nu mai vrea să se oprească. Are să mă ţină câteva zile. Nu, am să mă piş o lună, poate două, poate un an. Încerc să opresc scurgerea lichidului auriu încordându-mi muşchii de la baza penisului. Nici o şansă. Sunt pierdut.
-Trebuie să plec, bă, - Trebuie să plec, bă - Trebuie să plec, bă - zbier, reintrând în cameră, în timp ce pişatul îmi inundă în neştire pantalonii.
Coma se ridică. Se apropie de uşă, o priveşte şi-mi zice:
-Stai, bă, să vedem ce facem, să ne gândim, să discutăm.
-În pula mea – pula – la – lalala – , fac , ce dracu' vrei să discutăm acum, - ce – ce – ce?... tu nu vezi cât îs de grăbit? - ... bit - ... bit - ? Uită-te şi tu! şi-mi prind marginile blugilor cu mâinile, privind către locul cu pricina, mă piş pe mine!!! – MĂ PIŞ PE MINE!!!
-Ia-o încet, vine replica lui Coma. Nu ne grăbeşte nimeni.
Fug iar la balcon. Privesc în jos. Pământul nu e chiar atât de departe. Cu o săritură rapidă şi sigură m-aş linişti, mi-aş regăsi libertatea. Câteva ace fierbinţi mi se plimbă pe tâmple. Transpir din nou şi-mi regăsesc suflul. Nu, nu, nu pot să sar. Aş muri, cu siguranţă. Reintru în cameră. Paranoia pleacă, mă eliberează, se scurge uşor pe jos, vărsându-se, în cele din urmă, pe linoleum. Îmi reiau locul şi privesc cum injecţia se goleşte în vena lui Copilu'. Are o ditamai bulă albastră ascunsă sub piele. Acolo şi-a vârât acul, fără milă. Coma continuă să pipăie uşa, vorbeşte singur, dă din mâini, îşi (îmi) explică.
-Aici e yala, aud. Aici e...
-Da, zbier dintr-o dată, acolo e yala! N-am văzut-o!
Cu un salt fantastic sunt lângă uşă. (Tocmai îmi venise o idee.) Învârt yala. Uşa se deschide. Pe hol, cum speram, e întuneric.
-Bă, zic, stai aşa, stai un pic, stai să discutăm, să vedem despre ce e vorba.
-Ce să discutăm? mă întreabă Coma, surprins peste măsură. Mă întorc cu faţa către el şi cu spatele la întuneric.
-Bă, şi-mi arunc degetul mare peste umăr, tu vezi ce-i acolo?
-Ce-i? mă întreabă Coma, dându-mă agitat la o parte.
-Tu veeezi ce-i acolo? îi spun, ridicându-mi vocea.
Coma intră în cameră, îl cheamă pe Copilu'. Copilu' vine, se opreşte lângă Coma şi priveşte tâmpit la “ce-i acolo”.
-Ce-i? mă întreabă la rândul lui.
-Bă, zic, voi nu ştiţi ceeee-i acooooolo.
-Ce pula mea e acolo? zbiară Anuţă, sărind de pe colţarul lui ştirb cu tot cu joint.
Îi privesc. Toţi trei s-au împietrit pe culoar, în dreptul uşii larg deschise. Privesc către acel “ceva acolo”. Mă întorc în cameră. Sub ochii mei, muzica se dezbracă...
... ah, Doamne, cât de grăbit sunt să îţi ating degetul!!! Să văd şi eu
ce-i acolo.
-Ce-i? şopteşte Ştef, mai mult pentru ea. Zâmbeşte.
Stă lungită în patul lui fra'. Nu mai plouă, atmosfera se luminează, e feerică. Pot să o admir pe Ştef în toată splendoarea ei. Îmi vine să plâng, frumuseţea aia continuă să mă panicheze. Ochii îi sunt vineţi, faţa, hirsută, şi totuşi, parcă ceva în ea stă să explodeze, simt că ar fi capabilă să-mi provoace dispariţia cu un gest elementar, cu cel mai elementar gest cu putinţă, cu o privire. Îmi retrag privirea din ochii ei şi-mi desfac crackul. Trag o dublă.
----------------- #33##3ŞşţşŞ._,:ăţş98*--*/988!”!”&&¤%%#()=)(/(&(&(==&/7
Uluitoare senzaţie la nivelul plexului, inima îmi bate rar, tot mai rar, apoi se opreşte, sunt mort şi viu în acelaşi timp, mişcare globilor oculari mă înnebuneşte de plăcere, aş putea fi orb şi m-aş simţi la fel de bine, lucrătura mentală e gigantică, ideile se ţes într-o ordine perfectă, turbionar de sistematic, înţeleg totul dar asta nu mă panichează, atenţie!, moartea e aproape, înainte de a închide ochii pentru a vedea cum e dimineaţă realizez că n-aş putea-o refuza. Ah, dar de aici încolo e vremea lui Dumnezeu. Ştiu bine că trăzneşte doar unde vrea El. De-acum... nu mai sunt sclavul nimănui.

Nicăieri

Costel Baboş

Omul cu umbrelă se apropie de omul în pardesiu alb. Omul în pardesiu alb tocmai terminase de citit cele trei indicatoare.
- Salut! salută omul cu umbrelă.
- Salut.
MARGINI 3 km MALUL 5 km NICĂIERI
- Ce-o mai fi şi cu stâlpul ăsta?
- E un stâlp indicator.
- Un...
- Un stâlp indicator!
- A... da! Zău? Întotdeauna pierd din vedere explicaţiile simple. E ca un tic nervos.
Privi din nou spre tabla indicatoare.
- Odată, continuă, am fost întrebat de un elev de ce cresc plantele. Sau animalele. Sau omul. Şi, la un moment dat, se opresc; de ce nu continuă să crească şi să tot crească. Am început să mă complic vorbindu-i despre gene si cromozomi, despre acizi nucleici şi modul de transmitere al eredităţii. Uitasem cu totul de gravitaţie. Se lovi cu palma peste frunte. Uite şi-acum, cu "nicăieri"-ul ăsta.
- E o indicaţie, mormăi omul în pardesiu alb, clipind dezaprobator din ochi.
- Aşa e, admise omul cu umbrelă. Dar ce indică, ce vrea să spună?
- Vrea să spună că nu duce nicăieri.
- Păi dacă nu duce nicăieri înseamnă că duce undeva.
- Am spus că nu duce nicăieri, repetă omul în pardesiu alb.
- Şi asta înseamnă că duce undeva, repetă omul cu umbrelă.
- Nu duce!
Omul cu umbrelă căzu pe gânduri.
- Ei, asta-i cu totul altceva. Apoi adăugă derutat: cum se poate? Mie mi se pare absurd.
- Nu, nu cred.
- Ţie nu ţi se pare?
- Absurd?
- Dar cum ţi se pare? A...dacă nu vrei să răspunzi o să-ţi spun eu. Apelând la bunul simţ.
- Al cui bun simţ?
- Al meu.
- Da, e absurd. Bunul simţ. Nu mă interesează.
Tonul i se paru atât de categoric, încât omul cu umbrelă hotărî să schimbe subiectul.
- Am aşa, o senzaţie, că te-am mai văzut undeva? Ne cunoaştem? Nu ne cunoaştem. Sau poate semeni cu cineva cunoscut. Nu, nu semeni. Eu vin de la sanatoriu. Arătă spre localitatea Margini. Am stat câţiva ani internat acolo pentru recuperare nervoasă. Şi comportament... să-i zicem dubios. Nu mai suportam oamenii din apropierea mea. Mai ales copiii. Nici vorbă de schizofrenie. Eram educator. Nu cred că o să mă mai lase să profesez.
Privi a o mia oară spre săgeata indicatorului.
- S-or fi schimbat multe între timp. Atâţia ani. Şi câte nu s-or fi întâmplat. În atâţia ani. Acum mi-au dat drumul, se pare că m-am însănătoşit. Trebuie doar să evit enervarea. Crisparea. Ambalarea. Eu mă ambalez uşor.
Din spatele lor apăru o ambulanţă. Se traseră la o parte, în grabă, alarmaţi de sirenă, urmărind-o cu privirea până dispăru după o cotitură. Nu după mult timp, auziră scrâşnetul pneurilor.
- Simţi?
- Nu simt. Dar ce anume?
- Mirosul de cauciuc ars.
- Vag.
- S-a ciocnit un autobuz de o basculantă. În ziua de azi nu mai poţi avea încredere în şoferi. Se grăbesc. Nu ştiu cine-i fugăreşte în halul ăsta. Ridică mirat din sprâncene. Trebuia să iau şi eu autobuzul acela. Am primit un bilet gratuit din partea spitalului. La ieşire. Mi-au spus să iau autobuzul dar autobuzul n-a stat după mine până m-am scărpinat eu. Că se grăbea să facă accidentul... Am primit şi o umbrelă. O arătă celuilalt. Asta mi-a făcut-o cadou medicul şef. Mi-a strâns şi mâna, la plecare. Cam tare. Îşi scutură mâna de la încheietura cotului. Te plictisesc?
- Nu, minţi omul în pardesiu alb. Poate puţin, minţi pentru a doua oară. De fapt, nici nu te-am ascultat. Acum spunea adevărul. Eu trebuie să plec. Ce spuneai?
- Păi da, spuneam că... dar nu mai are nici o importanţă.
- Atunci mă scuzi, eu trebuie să plec.
- Să pleci, de ce să pleci? Tocmai acum când ne-am împrietenit... Am mai putea vorbi.
Căută febril un subiect de conversaţie. Negăsind nimic, întrebă:
- Şi, în ce direcţie, sper că nu...
- Ba da, ripostă omul în pardesiu alb.
- Dar e absurd, nu se abţinu omul cu umbrelă. E un non-sens.
Începu să-şi frece cu nervozitate mânerul umbrelei. Văzând că celălalt se îndepărtează, se precipită:
- Dacă n-ai nimic împotrivă, aş dori să te însoţesc. Se grăbi să adauge: ai o părere atât de bizară în legătură cu direcţia, încât vreau să fiu lângă tine când vei înţelege că orice drum duce într-un anume loc.
- Şi nicăieri unde duce?
- Păi duce NICAIERI, aşa cum spune şi indicatorul.
- Asta spuneam şi eu. Nicăieri e nicăieri!
- Bine, atunci vin.
Omul în pardesiu alb îi răspunse fără să se mai oprească.
- Eşti liber să faci cum te taie capul.
- De unde ştii că mă taie? Mersi, oricum, mulţumi omul cu umbrelă alergând. Îl ajunse din urmă şi, încurajat, îşi dădu drumul. Apropo de mica noastră neînţelegere. La noi, în sanatoriu, orice discuţie în contradictoriu se sfârşea printr-un pariu. Uneori era suficient un singur cuvânt, o silabă chiar, sau o interjecţie. Un gest. În sanatoriu făceam pariuri pentru orice. Odată...
Nu reuşi să-şi termine fraza. Un iepure tâşni de niciunde, sau de nicăieri, mai degrabă, de fapt nu chiar de niciunde, şi-i trecu printre picioare. Îl privi descumpănit neştiind ce să facă pe moment. Se dezechilibră şi căzu în mijlocul drumului. Praf nu stârni decât iepurele care se şi pierduse într-un lan de secară.
- Ce stârpitură de iepure, îl etichetă omul cu umbrelă după ce se ridică şi se scutură, deşi nu părea să se fi murdărit.
Se aşteptă ca, din moment în moment, omul în pardesiu alb să izbucnească în râs. Însă omul nu râdea, ceea ce-l descumpăni într-o şi mai mare măsură.
- Nu râzi?
- Nu.
- Era normal să râzi.
- Înseamnă că nu sunt normal.
- Mie mi se pare că eşti, crede-mă, după atâţia ani cred că mă pricep.
- Atunci înseamnă că sunt normal. Poate că sunt.
- Atunci trebuia să fi râs.
Se porni să plouă pe neaşteptate. Stropi mărunţi şi deşi, trecuţi parcă printr-o sită ale cărei ochiuri păreau invizibile. Nici un semn nu o prevestise. Cerul fusese tot timpul senin, nici nu tunase, nici nu fulgerase. Ca într-o anomalie pe care nici unul nu o sesizară. Omul în pardesiu îşi ridică impasibil gulerul, iar omul cu umbrelă îşi deschise umbrela.
- Ciudat iepure, murmură omul cu umbrelă pentru a înlătura stânjeneala. S-a năpustit înspre mine de parcă voia să mă facă arşice. Şi se mai spune că iepurii sunt fricoşi.
Merseră aşa, o vreme, fără să-şi mai spună nimic. Abia după ce, la fel de subit, ploaia încetă, tăcerea fu destrămată. Pardesiul se scutură, umbrela se închise.
- Ei? intrebă omul cu umbrelă.
- Ei, ce?
- Am spus ceva?
- Ai spus "ei" pe un ton interogativ.
- Se poate. Când sunt concentrat mai am obiceiul să discut de unul singur. Mai făcu câţiva paşi apoi reluă. Îmi amintesc de o întâmplare petrecută în sanatoriu. E vorba de un pariu încheiat între mine şi unul din colegii de salon. Nu ştiam pentru ce era acolo, probabil probleme cu capul, ca toată lumea. Doar eu eram pentru oboseală. Surmenaj, înţelegi. I se spunea Toni-perucă. Porecla i se trăgea de la căciulă. O purta ziua şi noaptea. O căciulă neagră, flocoasă. Într-o zi, am dat nas în nas cu el pe una din aleile parcului. Eram în timpul programului liber. Ascultă, profesore, m-a acostat el, nu-i aşa că şi oamenii, dacă vor, se pot oua? Primul impuls a fost să-mi văd mai departe de drum. Şi poate că aşa aş fi şi făcut dacă m-aş fi abţinut să nu-i dau o replică pe măsura întrebării. Ai dreptate, i-am răspuns, un om se poate oua dar numai sub formă de turtă sau lunguieţ. Lasă, profesore, a rânjit el, alea sunt excrementele, atâta lucru mai ştim şi noi. Am şi eu ceva şcoală chiar dacă n-am terminat-o, dar nu fac atâta caz dintr-asta. Eu vorbeam la modul serios, iar tu te ţii de altele. Arbora o mină ostentativ hâtră, orice prost şi-ar fi dat seama că individul urmărea să-şi bată joc indiferent de cine. Probabil din plictiseală, am presupus eu, i-am facut jocul, fără să-mi treacă prin gând că, de fapt, mizând pe reacţiile mele fireşti, căuta să mă atragă într-o cursă de pe urma căreia să se căpătuiască. Să tragă foloase materiale, aş spune. Nu ştiu care din noi se ţine de "altele", m-am umflat eu, cert e că n-am vreme de ascultat idioţenii de genul celor auzite. Uite ce este, domnule profesor, a făcut Toni pe ofensatul, eu am pus o întrebare fără aluzii directe. Dacă vrei răspunzi, dacă nu, nu. În orice caz, nu dau doi bani pe părerile tale ştiinţifice, ca să ştii. Eu unul cred că, prin voinţă, omul se poate oua şi sunt gata să-mi susţin afirmaţia practic. Dacă tu ai altă opinie, sunt de acord să facem pariu pe o sumă cât mai substanţială. Accept! aproape că am strigat, stăpânindu-mi iritarea. O sută? Două! am supralicitat, pentru a-i tăia din capul locului pofta de a mai face haz pe socoteala mea. După o scurtă pauză, omul cu umbrelă reluă. Ce-a urmat, a fost de domeniul grotescului. Toni şi-a scos căciula din cap, şi-a ajustat-o preţ de două minute, după care dezbrăcându-se de pantaloni şi dedesubturi, s-a aşezat pe cuibarul astfel improvizat. Deşi încă sub influenţa provocării sale deşănţate, l-am percheziţionat corporal ca nu cumva să ajung victima unei manevre de prestidigitaţie ieftină. În sfârşit, ne-am pus pe aşteptare. Nu stabilisem nimic asupra duratei de timp ceea ce Toni avea sa exploateze punându-mi răbdarea la încercare. Aşa se face că am pierdut masa de prânz şi aş fi pierdut-o, probabil, şi pe cea de seară dacă n-ar fi intervenit infirmierii. Între timp, se adunaseră toţi pacienţii sanatoriului, mai puţin cei de la izolare, atraşi de ineditul situaţiei. La întrebările şi apoi la insistenţele infirmierilor de a se îmbrăca şi a părăsi locul respectiv, cineva cred că se şi dusese după o cămaşă de forţă, Toni le facea semne discrete cu degetul la gură, conspirativ. Nu înţelegeţi? s-a răstit în cele din urmă, că am nevoie de linişte pentru a mă putea concentra? A fost chemat şi medicul de gardă. Chiar la sosirea acestuia s-a pornit şi Toni să cotcodăcească. S-a ridicat apoi de pe cuibar, s-a intors cu spatele la asistenţă şi a rămas aşa, îndoit la 90 de grade. Încremeneala din jurul său era grăitoare. Priveam cu toţi, holbându-ne la dosul păros al lui Toni dintre fesele căruia, la început abia perceptibil, s-a ivit capătul unui ou. Au urmat alte două cotcodăceli şi, după o ultimă opinteală, oul a ieşit impetuos căzând în căciulă. Până şi medicul de gardă privea zăpăcit, cât despre mine, ce să mai vorbesc?
Se întoarse spre omul în pardesiu alb să vadă dacă-i suscitase interesul. Cum acesta nu dădu nici un semn, adăugă concluziv:
- Am plătit cele 200 fără remuşcări. Căci nu cumpărasem pe ei o lege eronată, ci o farsă bună. Nu ştiu dacă întâmplarea conţine şi o morală, dar a fost ultimul pariu pe care l-am mai făcut acolo.
- Acolo?
- Da, acolo.
- Dar tu acum eşti aici.
- Acum sunt aici.
- E o propunere?
- O... o propunere, desigur, se bâlbâi omul cu umbrelă. Mă gândeam să-ţi fac o propunere, dar nu găseam modalitatea. Mă gândeam să încheiem un pariu în legătura cu...
- Consideră ca l-am şi încheiat.
- Consider că l-am încheiat. Cam brutal, dar consider.
Continuară să înainteze, într-un fel chiar leneş, nu târându-şi picioarele, ci aşa, ca într-o plimbare.
- Şi miza?
O plimbare de îndrăgostiţi. Doar că ei nu erau. Unde s-a mai pomenit aşa ceva?
- Miza?!
- Miza pariului.
- A, da. Miza. Eu mă gândisem la un pariu de principiu, se scuză omul cu umbrelă. Ai vreo sugestie?
- În cazul că pierd, îţi dau pardesiul meu.
- Îmi convine. Iar eu am să-ţi dau umbrela.
Îşi strânseră mâinile. Un pariu adevărat. Consistent.
- Eşti convins că nu vom ajunge?
- Sunt convins!
- Înseamnă că ai mai parcurs acest drum.
- Niciodată, negă omul în pardesiu alb.
- Atunci pe ce îţi susţii afirmaţia?
- Pe faptul că nu duce nicăieri.
- Asta ai mai spus-o.
- O repet.
- Ai şi repetat-o.
- O mai repet o dată.
- Dacă-ţi place monotonia. Eu, pe cât am putut, m-am ferit de ea. Cu doi ani în urmă, la sanatoriu ne-a venit un medic nou. A adus cu el o metodă personală de-a trata pacienţii. Ne injecta în fiecare dimineaţă cu plegomazin, un calmant deosebit de puternic. Şi rămâneam toată ziua fixaţi la paturi ca nişte moluşte, ca nişte bureţi acvatici. După-amiazele, ne mai plimbam prin curte. Ca teleghidaţi. A fost cea mai monotonă perioadă din viaţa mea. Aproape un an de zile. Norocul nostru că medicul a fost transferat la un alt sanatoriu. Motivul a fost destul de dubios, se pare că o curta pe nevasta directorului.
- Ce o tot dai cu sanatoriul ăla?
- Nu înţeleg.
- Întelegi foarte bine.
- Poate că înţeleg, doar am fost profesor, dar nu ştiu despre ce e vorba.
- N-ai fost profesor. Te-am lăsat să bombăni tot drumul. Numai că acum m-am plictisit.
Omul cu umbrelă se opri. Derutat.
- Cum adică?
- Bombăneala asta gratuită. Dar e clar că ceva se petrece cu tine. Am simţit-o tot timpul.
- Am aceeaşi senzaţie în ce te priveşte, dar tu inversezi rolurile. Şi doar m-a avertizat medicul, la plecare.
- Dă-i dracului de medici. Nu-ţi dai seama?
- Nu, ce fel de seamă?
- Eu sunt şoferul de pe autobuz si tu cel de pe basculantă. N-o mai tot răsuci; mai slăbeşte-mă cu sanatoriul tău. Sau cu profesoratul. Ne-am lovit în intersecţie. Mie mi s-au defectat frânele, trebuia să-ţi dau prioritate. Am intrat în tine din lateral si te-am răsturnat. Asta e. De aia au venit ambulanţele. Iar tu te vei întoarce. Drumul ăsta nu e pentru tine. O să-l parcurg singur. Spune-le şi celorlalţi că sunt singurul vinovat. Salut!
- Eu chiar mă întorc, păru convins omul cu umbrelă. I se făcu deodată frică şi pielea i se strânse. Părul i se zbârli.
- Păi da, asta ţi-am şi spus. Salut! Din vârful picioarelor.
- Salut!
Omul cu umbrelă îşi aruncă umbrela şi o luă la goană prin ceaţa ce răsărise nu se ştie de unde. Înfiorat şi înfricoşat. Nu e în regulă cu ceaţa asta, se gândi, dar fără să se oprească. Dă-o dracu' de umbrelă. Şi fugi până la epuizare. Nu e în regulă nici cu omul în pardesiu alb. Căzu, se lovi de o piatră şi-şi pierdu cunoştinţa. Când se trezi, o faţă pătrăţoasă îl privea de aproape, plină de păr, mai că-i atingea nasul.
- Unde sunt, unde am ajuns, îndrăzni să întrebe faţa aceea pe care avu senzaţia că o cunoaşte de undeva, sau poate numai semăna cu cineva.
- Unde să ajungi, omule, n-ai ajuns nicăieri. Ai avut un accident. A intrat un tâmpit în tine, îi şuieră bărbosul preocupat, infirmier, brancardier sau ce era. E harcea-parcea. Tu ai scăpat mai uşor, cu câteva contuzii. După care începu să strige, de era să-i sară timpanele. Domnule doctor, şi-a revenit ăsta! Şoferul de pe basculantă. Ce facem cu el?

Reverie

Cătălin Spînache

Deschise ochii numai pe jumătate, clipind apoi des. Este cald în cameră; îşi puse podul palmelor pe pleoapele lăsate, apăsând cu putere pe ochi, după care îşi cuprinse întreaga faţă în ele, masând-o cu mişcări încete dinspre frunte spre bărbia nerasă de mult timp. Nu ştia cât este ceasul şi chiar dacă pe noptieră era unul cu limbile indicatoare fluorescente, nu vroia să se uite la ele pentru că astfel ar fi intrat din nou sub auspiciul timpului. Avea o senzaţie ciudată indusă de un vis pe care nu şi-l mai putea aminti. Simţea puternic o tristeţe covârşitoare, un fel de sentiment de nesaţ, de dezgust...
Oare ce am visat, se întrebă în gând, fără însă a putea să-şi amintească ceva din reveria nocturnă.
Priveşte încordat tavanul dezvăluit de-o lumină timid-albastră. Inima îi bate cu putere realizând că este nenaturală, că imaginea pe care o vede e imposibilă. Ochii îi sunt acoperiţi în continuare de palmele reci. Întreaga cameră este învăluită în acel albastru discret, arătându-şi dimensiunea micuţă şi mobilierul puţin. Un şifonier, o masă, un scaun şi un pat în dreapta căruia se află o noptieră improvizată, fiind de fapt tot un scaun, dar fără spătar, toate aceste obiecte Marius le vede fără a-şi descoperi ochii; vede de asemenea singurul tablou de pe perete, o copie înrămată după un desen de-al lui Gustave Dore pe care a rupt-o din cartea Infernul, o reprezentare a versurilor 91-93 din cântul XXIV. Înfricoşat, priveşte mişcarea agonică a celor osândiţi, le aude tânguiala necontenită, sâsâitul şerpilor ce le străpunge corpurile nude, ieşind sânge negru din plăgile ce imediat se vindecă, altele noi mutilându-le trupurile.
Vrea să deschidă ochii, dar nu-şi poate dezlipi palmele de pe faţă, se simte paralizat, forţat să asiste la acel spectacol grotesc pe care deseori îl admira voit, încercând să simtă o înfiorare în faţa hidoşeniei lui, însă fără succes. Acum... acum îi este frică, se ştie treaz , dar captiv unei forţe nevăzute, incapabil de a se desprinde din spaima provocată. Din tumultul devenit insuportabil, o voce blândă îl strigă pe nume, rugându-l să se liniştească; o melodie neştiută, parcă divină, se face auzită cu tot mai multă tărie, datorită căreia şi osândiţii din tablou se ondulează extatici după ritmurile ei, ignorând şerpii care-i devorează şi apoi îi scuipă înciudaţi de nepăsarea lor la supliciile drăceşti.
-Nu!, strigă cu putere dându-şi seama de halucinantul periculos al acelor clipe. În acelaşi moment totul dispăru în bezna din spatele pleoapelor, iar visul pe care l-a avut scufundat fiind în somn a ieşit din tenebrele subconştientului lui, acolo unde era ameninţat de uitare, înfăţişându-i-se clar, realizând astfel motivul senzaţiei de dezgust pe care a avut-o înainte de reveria diabolică.

În ceaţa densă, de culoare portocalie, un contur de om se apropie hotărât de el. E dimineaţă devreme, liniştea urbei de la această oră contrastează violent cu forfota ce se va isca mai târziu, când se vor trezi toţi oamenii şi îşi vor începe tabieturile în mod inconştient. Oraşul întunecat, pustiu, culoarea ireală a ceţei, creează un decor fantasmagoric, apăsător. Orice siluetă pare acum suspectă, este timpul fantomelor.
-Ştiu, am întârziat, îi spuse lui Daniel. Ai ajuns de mult?
-Da mă, la ora la care am hotărât. Haide acum, continuă nervos, nu mai sta în faţa mea cu moaca asta mahmură, o să pierdem trenul dacă nu ne grăbim. Te strâng de gât dacă nu ajungem la timp la concert. Îl prinse apoi de mânecă şi îl trăgea după el, iritat de moliciunea lui.
-Relaxează-te, îi spuse acesta smucindu-şi haina din mâna lui. Se mişca repezit, fără coerenţă, şi vorbea bâlbâit. Haide să intrăm în barul acesta, spuse mai departe, fără a ţine cont de graba lui Daniel, arătându-i un loc unde ceaţa îşi schimba coloritul, când roşu, când albastru, de la o firmă luminoasă al cărei text era nedescifrat. Am nevoie de cafea, nu am apucat să beau şi nici nu prea am dormit. Bag de seamă că ai observat asta.
-Bă, tu nu asculţi ce zic? Pierdem trenul...
-Haide, îl întrerupse Marius, ai încredere în mine. Pleacă un autobuz în aceeaşi direcţie peste trei ore şi ajunge cam odată cu afurisitul acela de tren pe care te grăbeşti tu să-l prinzi. Uite, plătesc eu şi consumaţia ta, numai vino, vreau să-ţi povestesc ce-am visat în puţinul timp în care am dormit şi prefer să fac asta sorbind dintr-o cafea neagră, amară, aburindă...
Cu greutate deschise Marius uşa localului, care cedă insistenţei lui scoţând un scârţâit lung ce semăna cu scâncetul unui câine lovit. Spre surprinderea lui, în spatele ei se află un coridor sordid, slab luminat de un bec albastru ce pâlpâie rar; trebuiau să coboare o scară din lemn, ale cărei trepte sunt înguste şi înalte, până la subsolul clădirii, unde este o altă uşă, neagră, pe care scrie orarul de funcţionare şi numele barului, dar acesta din urmă este prea încâlcit, astfel încât nu au putut să-l înţeleagă nici unul din ei. Pereţii apropiaţi unul de celălalt sunt mâzgăliţi fără noimă, însă într-o manieră armonioasă pentru ochii lui Marius, care-i privea cu o curiozitate avidă. Îi induc o senzaţie de familiaritate, cu toate astea, una neliniştită...
Tot el este şi cel care deschide cealaltă uşă, împingând-o cu putere, crezând că se deschide greu ca şi prima; noroc că avea mâna pe clanţa ei, dacă nu o ţinea, aceasta se izbea în urma avântului de soba cu teracotă din interiorul încăperii, care era chiar la intrare, lângă tocul stâng al uşii. Pentru o clipă, avusese impresia că vede o încăpere goală, cu pereţii cenuşii, dar atribuise această imagine oboselii pe care o simţea şi fumului de acolo, care era dens, aproape ca şi ceaţa de afară.
-Stăm aici? întrebă Daniel, care stătea acum în faţa lui, privind încăperea, uimit de aglomeraţia ei şi de decorul grotesc.
-Da, numai să găsim o masă liberă, răspunse Marius îndepărtându-se de el, trecând pe sub o boltă ce despărţea prima încăpere de o alta, învăluită şi ea în acelaşi fum dens, îmbibat de o lumină albastră a cărei sursă nu se putea preciza. Am găsit aici, îi spuse lui Daniel, care era chiar lângă el, puţin mai în spate, uitându-se la el cu o grimasă îngrijorată.
-Sigur vrei să stăm aici? îl întrebă din nou. Nu-mi place locul, este prea obscur pentru gusturile mele.
Marius râse cu putere, acoperind zarva neînţeleasă provocată către cei care erau la celălalte mese.
-Fii serios, stai jos, nu mi se pare nimic bizar aici, ci doar... boem. Mă mir totuşi că sunt atâtea persoane la ora asta, îmi par toţi suferinzi de insomnie. Este greu de crezut că în timp ce oraşul dormitează, se găseşte concentrată atâta forfotă într-un subsol de a cărui existenţă eu habar nu aveam... O cafea mare, îi spuse chelnăriţei ce venise la masă să le ia comanda.
-La fel şi mie te rog să-mi aduci, adăugă Daniel în timp ce-şi aranja haina pe spătarul înalt al scaunului. Şi un suc... fără pahar, continuă strigând după ea. Nu cred că m-a auzit, o să mai facă o plimbare de la bar la noi. Ai văzut ce chip interesant are?
-Da, m-au impresionat în special ochii ei, parcă aveau irisurile albe. Cu greu le-am văzut contururile, nici nu ştiu ce culoare au, cred că un pic de albastru, dar mă derută şi lumina de aici. Şi dinţii îi sunt interesanţi, i-ai văzut?
-Da. Micuţi şi ascuţiţi, parcă polizaţi. Mie mi-ar fi ruşine să zâmbesc cu o asemenea dantură, dar se pare că ea nu are reţineri. Însă e atrăgător surâsul ei.
-Sunt de acord cu tine, este plăcută privirii, dar să o lăsăm pe ea. Nu am fost corect faţă de tine, am spus că îţi povestesc visul meu, dar nu sunt prea multe de relatat, a fost unul scurt. Probabil că nu mi l-aş mai fi amintit, dar mi-a indus nişte senzaţii puternice pe care le simt şi acum cu aceeaşi intensitate. Ştii, într-un fel am impresia că a fost hotărâtor pentru mine, că în urma nopţii ce a trecut, viaţa mea nu va mai fi la fel ca până aseară.
Am visat că stăteam neclintit pe o stradă mică dintr-un oraş necunoscut, cu blocuri mari împrejurul meu, cu oameni ale căror chipuri erau toate la fel, inexpresive, învăluite într-o ceaţă întunecată ce le camufla aproape în întregime trăsăturile, trecând pe lângă mine, prin mine, fără a fi conştienţi de existenţa mea. Eram invizibil, dar cu toate astea trebuia să trăiesc printre ei, cu ei, simţeam un dezgust faţă de totul, o senzaţie de neapartenenţă, de neadaptabilitate la viaţa, la lumea aceea. Creierul îmi clocotea, de parcă ar fi fost turnat acid pe el, urlam scârbit întocmai unui animal sălbatic pus în captivitate, urlam aşa de tare încât blocurile au început să se cutremure, apoi să se prăbuşească într-un zgomot infernal. Un nor de praf m-a învăluit, acoperind lumina fierbinte a soarelui, stăteam în acelaşi loc, în întuneric total, aşteptând ceva neprecizabil, orice, cu o speranţă resemnată. Nu ştiu cât a durat acea beznă, dar după o vreme, o culoare albastru-vineţie înlocuia încet negrul liniştitor, iar tăcerea ca de mormânt a fost perturbată de un şuierat de vânt dezlănţuit, care a împrăştiat praful provocat de cataclismul apocaliptic, fiindu-mi astfel posibil să văd noul decor în care mă aflam.
Priveam înmărmurit cerul acoperit de nori grei, vineţii, a căror culoare, precum totul din jurul meu, era foarte puternică, ireală. Se mişcau cu o viteză uimitoare, mânaţi de un vânt nebun, uneori lăsând să se vadă un petic de cer gri şi astrul care emana o lumină bolnavă, de culoare portocalie, ce îmi lăsa impresia că era acolo numai pentru a impresiona şi nicidecum pentru a susţine viaţa. Stăteam pe o câmpie fără de sfârşit, acoperită de iarbă palidă ce-mi venea până la genunchi atunci când nu era aplecată de vânt. Mă simţeam bine, totul îmi era familiar, pustietatea peisajului era reconfortantă; imediat am văzut în depărtare un punct sângeriu ce se mărea repede, până ce a devenit o pată, apoi o siluetă nedesluşită care plutea întocmai unei stafii, îndreptându-se tremurând spre mine. În apropierea mea a prins contur, transformându-se într-un armăsar vânjos, de culoarea sângelui închegat, cu coama şi coada lungă, ca de foc, şi se agita în faţa mea, ridicându-se în picioarele din spate, nechezând puternic şi scuturând capul din care ochii sticloşi erau aţintiţi înfricoşător asupra mea. Alerga în cerc, înconjurându-mă, aproape ca mă atingea, dar nu-mi era frică ci râdeam puternic, bucuros ca de regăsirea unui bun prieten pe care-l credeam pierdut, apoi am întins mâna dreaptă, cu palmele îndreptate înainte, gest la care el s-a oprit în faţa mea, aplecându-şi capul pentru a-l mângâia pe frunte. Pe spatele lui a apărut o şa neagră şi dintr-o săritură lungă pe care am făcut-o cu uşurinţă l-am încălecat, după care i-am lovit cu călcâiele coastele ca să pornească în galop oriunde vroia el.
Alerga împotriva vântului cu o viteză nenaturală, nu mai puteam respira, dar nici nu mai simţeam nevoia, hainele se rupeau de pe mine din pricina puterii cu care mă loveau rafalele canceroase, apoi bucăţi de carne erau smulse de pe piept şi de pe braţele pe care le aveam larg întinse lateral, de pe faţă, apărând albul oaselor ce se vedea printre rămăşiţele de organe care mi-au mai rămas. Nu simţeam nici o durere, ci din contra, o senzaţie de eliberare mă făcea să râd cu tot mai multă putere, până ce coardele vocale s-au rupt şi ele, dar râsul continua să se audă, răguşit, dintr-o altă dimensiune, de parcă spaţiul din jurul meu era cel care râdea.
În galbenul ierbii am văzut o pată roşie pe care era ceva strălucitor, iar armăsarul se îndrepta domolindu-şi goana spre acel loc, în dreptul căruia s-a oprit. Am coborât de pe el şi am desluşit o armură de cavaler dintr-un metal de culoarea calului, iar pe ea, o coroană de aur. Le-am luat pe mine, iar pe capul descarnat mi-am pus coroana inscripţionată cu numele BERITH.
După cum ţi-am spus, visul nu a fost lung. Îmi este greu acum să accept din nou banalul acestei vieţi, senzaţia puternică de libertate pe care am simţit-o în reverie, de regăsire şi cea de împlinire, s-au răsfrânt asupra mea în realitate, iar acum îmi vine să vomit îngreţoşat de greutatea cărnii mele. Am impresia că nu acesta este de fapt realul, că mă complac într-o manieră barbară cu acest teatru, pe când adevărata mea viaţă este alta, aceea pe care am visat-o...
Se opri din relatare brusc. Acordurile unei muzici cunoscute, auzite doar o singură dată, se răsfrângeau asupra lui în încăperea ce nu mai era învăluită în fum. Putea să vadă clar chipurile celorlalte persoane, care nu mai vorbeau de mult şi-l ascultau de parcă ar fi rostit vorbe profetice.
- Mulţumesc, îi spuse chelnăriţei care era lângă el şi-l privea intens, zâmbindu-i cu veneraţie. Ai adus şi sucul amicului meu?
- Bine ai revenit, îi spuse ea ignorându-i întrebarea, cu aceiaşi voce blândă pe care a auzit-o rugându-l să se liniştească. Acum nu i se mai pare nenaturală ca atunci, rostită dintr-o altă dimensiune, ci dulce, cunoscută, de parcă ar fi auzit-o întreaga viaţă.
Se uită la Daniel, care gesticula febril, speriat. Nu-i mai desluşeşte trăsăturile chipului, sunt învăluite în aceiaşi ceaţă întunecată precum oamenii din visul pe care l-a avut. Îl aude spunând ceva, dar nu înţelege ce anume, apoi îl vede cum se ridică doborând scaunul, iar trupul lui este învăluit tot mai mult de acea ceaţă neagră, devenind una cu ea, pentru ca în cele din urmă să dispară.
Nu-l speria acest eveniment, se simţea din nou bine, abia trezit dintr-un somn letargic în care a avut un vis urât, lung. Se uită senin la cei din încăpere; îi cunoaşte pe toţi, în umbra glugilor de la robele negre li se vedeau chipurile întunecate, ochii demonici, strălucitori. Se ridică de pe masa din piatră şi se îmbracă cu armura roşie pe care i-a adus-o unul din cei prezenţi, îşi pune coroana lucitoare, după care cu pasul plutitor se duce către uşile mari din spatele cărora se auzea un nechezat pătrunzător.

Daniel privea paralizat încăperea goală în care se afla. Puţina luciditate care i-a mai rămas îi spunea că aşa ceva nu se poate, că este imposibil să dispară tot ceea ce era în ea în fumul care s-a lăsat subit şi care s-a evaporat la fel, lăsând pereţii goi, cenuşii, şi încăperea pustiită de tot ceea ce era în ea cu câteva secunde înainte.
Se îndreaptă alergând către ieşire, trage de prima uşă care datorită şubrezeniei tocului se prăbuşeşte lovindu-l, apoi urcă treptele de care se împiedică învineţindu-şi genunchii. Cu greutate o deschide şi pe cea de-a doua şi se îndepărtează tot în goană de acel loc. Soarele puternic îl deranjează la ochi, nu ştie cât este ceasul de e aşa lumină, se izbeşte de câţiva trecători care-l privesc curioşi, iar în cele din urmă reuşeşte să se prindă de un stâlp, căpătându-şi echilibrul. După ce s-a obişnuit cu lumina, se uită în jurul lui, la forfota zilei; vede tinerii umblând gălăgioşi în grupuri, cupluri în jurul cărora alergă voioşi copilaşi, bătrâni care merg încet, atenţi să nu se împiedice şi să-şi fractureze oasele casante, vede oameni normali, asemenea lui, care-şi văd de viaţa lor şi dispar din această lume atunci când mor, şi nicidecum furaţi de fum...

Find what... Replace with...
[Jurnalul unui poliţist]
~fragmente [I]~

Daniel Sur

Mă numesc Gicu şi sunt poliţist. Mama crede că aşa mi-a fost scris în marea carte a vieţii, să fiu poliţist şi că, deşi totul pare împotriva mea, Dumnezeu are compasiune pentru mine şi mă va ajuta. Sunt poliţist la secţia 66 din Bucureşti, la ordine publică. Acum sunt în întârziere de la o întâlnire conspirativă. Când să plec de la secţie, îmi dau seama că maşina mea, primită de la poliţie, a fost furată. Plec pe jos. Ajung târziu la întâlnire. Discuţiile introductive durează mai mult decât ar fi fost necesar şi eu mă gândesc la despăgubirile pe care trebuie să le plătesc pentru maşină. O să fie o avere. Pe neaşteptate, îmi amintesc de poza pe care am primit-o ieri de la un necunoscut şi îmi dau seama că există o oarecare ciudată legătură cu ce mi s-a întâmplat azi dimineaţă.
"Cine ştie, poate că nu la mine trebuia să ajungă poza asta. Poate altcineva o aşteaptă cu înfrigurare. Sau, poate, nici nu trebuia să o văd. Cine ştie dacă nu am căzut ca tâmpitul în cine ştie ce conspiraţie!
Simte nevoia să se elibereze de gaze în momentul în care un copil cerşetor îi cere bani. Îi dă rapid o bancnotă de zece mii ca să-şi poată readuce neperturbat liniştea în intestine. "Aşteaptă o clipă", spune cerşetorul. "Nu pot să o primesc până nu îţi cânt o melodie la acordeon. Eu ştiu să cânt la acordeon valsuri şi vreau să-ţi cânt o bucată vieneză." "....Mda, dar o bucată scurtă, pentru că mai avem treabă". Copilul îmi răspunde: "Dacă eşti cumva poliţist, atunci să ştii că ar fi bine să-ţi iei banii înapoi. Nu pot să iau bani de la oameni mai jegoşi ca mine!"

Mă gândesc la păsări. Îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în aer, invidioase pe viaţa tumultuoasă de pe pământ. "Eu sunt creatura care nu place nimănui, nici măcar păsărilor", recunosc eu cu voce tare. Mama s-a făcut că nu mă aude şi mi-a cerut să o ajut să pregătească gogoşi pentru muncitori. M-am mirat - nu am mai făcut niciodată până acum o gogoaşă. Înţeleg că îşi construieşte propriul mormânt, un loc confortabil pe când o să scriu. Un mormânt de beton. Chiar dacă nu a fost nefericită în viaţa pe care a avut-o până în acel moment, se plâge în continuu şi-l invocă pe Dumnezeu: "Când de-abia te obişnuieşti cu viaţa, trebuie să-ţi şi pregăteşti un mormânt pentru când se va sfârşi. De ce, Doamne, de ce nu ne mulţumim cu puţinul pe care-l ni-l dai?" În disperare, se închide în baie, lasându-mă pe mine să termin de făcut gogoşile. Şi acolo şi-a aşteptat sfârşitul. După cîteva zile, s-a transformat într-o pasăre. Acum zboară la cer şi mă invidiază pentru că am rămas pe pământ, unde viaţa e atât de tumultuoasă.
Sunt curios dacă Dumnezeu i-a răspuns la întrebări.

În fine, m-am hotărât că sosise momentul să scriu. Mi-am făcut meticulos curăţenie în cameră, am oprit televizorul, m-am spălat pe dinţi şi m-am aşezat la masa din bucătărie. Am scos din buzunar cele două flacoane cu pastile care să mă ţină treaz. Ecstasy. În loc să le sfărâm şi să le amestec cu apă, m-am hotărât să le iau una câte una. Aşa aveam libertatea de a mă răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare comprimat pe care-l înghiţeam, mă simţeam şi mai convins: trebuia să scriu! Deoarece nu ştiam cu exactitate cât timp o să mai treacă până când îmi va veni inspiraţia, am răsfoit o revistă de cultură, pe care o aveam la îndemână. Cu toate că nu manifestam un interes deosebit pentru reviste, răsfoind-o, am dat peste un articol despre cum să devii scriitor, scris de un scriitor la modă pe care care am avut prilejul să-l văd pe stradă. Deşi nu am schimbat amândoi decât o privire, faptul că l-am cunoscut pe autor pe stradă m-a făcut totuşi să cred că el făcea parte din lumea mea şi că lectura unui articol scris de el m-ar putea ajuta. Am început să citesc despre cum să devii scriitor, subiect care îmi trezise cel mai mare interes şi asta se potrivea cu ceea ce am făcut toată viaţa, căutând mereu tot ce era mai lesnicios sau mai la îndemână. Ca articolul acesta, bunăoară. Primul rând al textului m-a smuls din pasivitate şi am constatat ştiinţa scriitorului: "nimic în literatură nu e rodul întâmplării." De ce oare am văzut acest prim rând tocmai în clipa cînd m-am hotărât să scriu? Ce mesaj îmi transmite autorul? Scriitorul îşi începea investigaţia întrebând: "Unde este autorul într-un text?" "Nimeni nu ştie unde este autorul", mă gândeam eu. "Mai ales într-un jurnal." Autorul însă există şi se întinde afară, înăuntru, în textul din juru-i şi în piaţa de sub sufletul lui: autenticitatea este ţara lui. Am pus revista alături, n-avea nici un rost acum să mă frământe că o lume întreagă ignora cu desăvârşire existenţa autorilor: onoarea autorului încă nu mă privea. Era însă timpul să mă simt mândru de mine însumi, să mă încredinţez că luasem cea mai bună hotărâre, că dădusem dovadă de curaj: voi scrie! Şi o făceam într-un mod la care visasem întotdeauna, cu ajutorul unui jurnal, care va lăsa urme. M-am zbătut să-mi procur curajul scrisului timp de aproape şase luni. Socotind că întârzie prea mult, ajunsesem să mă gândesc la posibilitatea de a-mi procura putinţa de a scrie aşa cum îţi provoci o hemoragie. Eram dezorientat şi plin de griji. Verbul a scrie pretinde ca oamenii să se gândească mai întâi la ei înşişi şi abia pe urmă la ceilalţi. Eram pregătit să fac tot posibilul pentru ca să grăbesc lucrurile. În definitiv, suntem la începutul secolului al XXI-lea, oamenii pot să provoace tot felul de chestii. Evident, mi-aş putea alege alt gen mai înalt, dar cum poţi spune mai bine de suferinţă dacă nu printr-un jurnal? E o chestie de-a dreptul enervantă pentru cititori să fie obligaţi să mai şi identifice fantoma desfigurată din spatele personajului: nu e o soluţie şi e mai rea ca jurnalul, deoarece cititorul te-ar considera un laş. "Cu jocul ăsta de lumini şi umbre ne-am obişnui pînă la urmă. Dar un autor laş nu poate fi iertat." Împuşcături, prăbuşiri, exploziile, acţiunea, nimic din toate astea nu se potrivea cu natura mea sinceră. Tinerii îşi aleg mijloace mult mai romantice de a se exprima, cum ar fi să-şi pună sufletul pe tavă sau iau o supradoză de curaj.
Ştia că cheia succesului înseamnă să aştepţi ora optimă pentru acţiune. Şi aşa a şi fost: timp de o săptămână, am fost convins că această curte asiduă făcută creaţiei literare va da rezultate. Şi uite, se întâmplă, jurnalul a început, iar eu păşesc în viaţă.

Mă întâlnesc în biserică cu părintele parohiei din care fac parte, parohia din Pantelimon. "Vreau să-mi schimb viaţa", îi spun. "Dar nu ştiu să fac altceva decât să fiu poliţist. Mai am şi gânduri păcătoase." Părintele observă că afară vântul sufla tare şi îmi spune: "E foarte cald aici. Mă întreb dacă vântul de afară nu vrea să-ţi ia locul. Dacă nu vrea să îţi fure viaţa. Find what... Replace with... ca la ordinator". "E imposibil", îi răspund speriat. "E imposibil pentru că nu Bill Gates a construit lumea", îmi răspunde părintele . "Dar dacă îţi doreşti să trăieşti într-o lume creată de Bill, ai grijă să nu fii şters şi înlocuit cu altcineva, aşa cum tu vrei să-ţi ştergi şi să-ţi schimbi viaţa pe care o ai. În schimb, în Biserica lui Isus eşti de neînlocuit. Cât despre gândurile păcătoase, să spui nu tuturor tentaţiilor şi roagă-te de trei ori pe zi, fiule".

Am plecat dezamăgit şi hotărât să nu mai cred în destin. Mi-am amintit că aveam mai multe de rezolvat. Am trecut pe la Mega Image să-mi cumpăr de mâncare. În plus, mi-am cumpărat un kilogram de banane şi m-am refugiat pe o bancă în Parcul Morarilor. Era o zi fierbinte de vară şi bananele, printr-una dintre acele taine de nepătruns, reuşeau să mă răcorească puţin. Cunoşteam deja destul de multă lume din parc, doar asta îmi plăcea cel mai mult, să stau în parc. Când vezi aceleaşi feţe mereu, ajungi să-i consideri ca făcând parte din familia ta. Şi dacă fac parte din viaţa ta, înseamnă că sunt prietenii tăi. Aici, în parc, mă simt ca într-o mare familie.
M-am hotărât să mă întorc acasă numai după ce apune soarele. Până atunci, puteam să profit şi să citesc din cartea franţuzului meu. Era o carte destul de subţire, care vorbea atât de frumos de solitudine, de singurătate. Ceea ce îmi plăcea cel mai mult la cartea asta erau termenii pe care nu-i cunoşteam şi pe care trebuia să-i caut în dicţionar. Dacă într-o bună zi am să scriu o carte, am să folosesc o puzderie de astfel de termeni. În plus voi aborda un stil elegant, aşa cum am descoperit în această carte, un stil distins şi plin de demnitate.
Cartea va avea ca temă viaţa de zi cu zi, văzută de la înălţimea ideilor şi a misterului. Va avea un singur personaj şi va prezenta o singură viaţă, astfel încât cititorii să nu trebuiască să-şi încarce memoria cu alte lucruri inutile.
Mi-ar fi plăcut să fi apucat să-i vorbesc şi fetei despre acest proiect. Ca să vadă şi ea că poliţiştii sunt în stare să facă şi lucruri interesante.
Mi-am construit scena în care îi mărturiseam fetei despre proiectul meu secret de mii de ori. De fiecare dată, fata se minuna de câte lucruri interesante este capabil un poliţist. Şi încercam de fiecare dată să o impresionez povestindu-i mai multe momente frumoase pe care le-am trăit. Sau expunându-i câteva idei de-ale mele. Pe cele mai multe le-am luat din cărţi, dar le-aş fi prezentat ca şi cum eu m-aş fi gândit la ele. Ea nu ar fi aflat niciodată care este adevărul pentru că sigur ea nu citeşte astfel de cărţi.

Ţiganca bătrână m-a condus într-o încăpere din fund, separată de restul casei printr-o perdea făcută din fâşii de plastic multicolore. Înăuntru avea o masă, două scaune, mai multe tipuri de cărţi de ghicit, un glob de cristal, cruci de diferite dimensiuni şi mult staniol.
Ţiganca se aşeză şi îmi ceru şi mie să fac acelaşi lucru. Apoi îmi luă mâinile şi se rugă în şoaptă, în ţigăneşte.
"Ce mână interesantă aveţi domnu' poliţist", îmi zice ţiganca, holbându-se la mâna mea. Apoi tăcu. Lucru care mi-a sporit nervozitatea. Mâinile au început să-mi tremure atât de evident că până şi un orb şi-ar fi dat seama.
"Nu am venit aici numai să-mi citeşti în palmă", i-am spus, căindu-mă că am intrat în casa ţigăncii. Aşa cum fac toţi superstiţioşii de rând.
"Ştiu de ce ai venit matale la mine, dar fără bani, vederea mi-e tulbure. Pune tălică 50 de mii colea pe masă, pentru ca baba să nu greşească. Fără bani, nimic nu iese cum trebuie".
"Cum? Ceri poliţiei bani, deşi ştii că săvârşeşti o ilegalitate? Ştii că pot să te arestez pentru şarlatanie?"
"Ştiu, dar mai ştiu şi că eşti disperat dacă ai venit la ţigancă să-ţi ghicească. La plecare, oricum îţi dau banii înapoi".
M-am oprit puţin să văd dacă ţiganca nu voia să mă înşele. Dar ţiganca a rămas liniştită. Am scos 50 de mii şi i-am pus pe masă.
"Să ne grăbim puţin", mi-a spus ţiganca. "Vreau să le fac baie puradeilor mei şi pe urmă, îţi ghicesc gratis, nu-mi pot pierde timpul cu tine.
"Atunci, vreau să ştiu ce viitor mă aşteaptă", am pronunţat ultimele trei cuvinte rar, pentru ca ţiganca să le înţeleagă bine.
Bătrâna a împărţit o pereche de cărţi cu figuri ciudate şi le-a întins pe masă în linişte. Le-a privit de la dreapta la stânga şi de sus în jos. Într-un târziu, mi-a luat mâinile şi mi le-a mai cercetat o dată atent.
"Nici nu ştiu de unde să încep", zise ea. "Cărţile îmi spun că vei ajunge mare om de stat. Da' înainte de a continua cu cititul vreau să-mi promiţi că dacă chiar ajungi mare om în stat, să nu uiţi de mine".
Am râs fericit. Vasăzică ţiganca asta bătrână chiar credea în ceea ce-i spuneau cărţile.
"Uite", i-am spus. "Îţi las cei 50 de mii numai să-mi spui ce înseamnă mare om în stat."
"Jură mai întâi. Jură că o să-mi dai o casă mai mare când vei ajunge baştan. Am mulţi copii, dorm mulţi într-un pat. Şi eu vreau să fac oameni de omenie din ei, nu hoţi cum e alţii. Jură-mi că îmi vei da un apartament într-un bloc cu românii."
Am jurat. Ţiganca a adus biblia şi m-a obligat să repet jurământul cu mâna pe ea.
"Ştiu să interpretez ce zic cărţile, dar e tălmăcire tare grea. De asta cred că merit un apartament într-un bloc cu români. Ce spun cărţile: trebuie să mergi până la capătul drumului tău. Că la un moment dat, drumul tău face o cotitură şi vei deveni cunoscut şi respectat. În statul român. După cotitură, te aşteaptă o comoară, dar care nu e nici aur, nici bani. Vei avea parte şi de bani şi de aur, dar mai încolo, după ce vei ajunge om mare. Cuvântul tău va fi ascultat de toată lumea şi îţi va da bogăţii numai să le vorbeşti".
Am rămas descumpănit. Pe urmă, m-am supărat. Nu trebuia să mă înjosesc în faţa ţigăncii pentru atâta lucru. Şi mi-am amintit că i-am promis 50 de mii pentru nimic.
"Pentru atâta lucru, nu trebuia să-mi pierd timpul cu tine", i-am zis.
"Ţi-am spus că e foarte greu să interpretezi cărţile. Lucrurile par simple aici, în cărţi, însă e mai greu să le spui. Eu nu am şcoală, nici măcar nu ştiu să citesc. În afară de cititu' în palmă."
"Şi dacă nu o să ajung un mare om în stat?"
"Rămân şi eu fără apartament. Dar o să se întâmple, că am mare nevoie de o casă mai mare".
Şi ţiganca nu a mai spus nimic. Mi-a cerut să plec, că aşteaptă o clientă mai veche şi a pierdut prea mult timp cu mine. Am luat cei 50 de mii de lei şi am plecat.