interviu cu Cosmin Perţa realizat de Livia Roşca şi Ştefan Bolea

EPH: Ai deja un volum publicat, "Zorovavel" şi pe al doilea, "Santinela de lut" în curs de publicare. Ce reacţii ai obţinut după publicarea poemelor din "Zorovavel?"
Cosmin Perţa: Reacţiile au fost mai bune decât mă aşteptasem. Zorovavel este de fapt cel de-al doilea volum al meu. Primul a fost scris în liceu şi trebuia să-l public sub oblăduirea lui Radu Săplăcan. Apoi am ajuns la Cluj, am locuit la Radu şi am legat o prietenie strânsă. Cu el am fost la primele mele festivaluri de poezie în ţară şi am cunoscut primele nume din literatura contemporană. Nu o să mă apuc să-i înşir. A fost interesant. S-a lăsat chiar şi cu bătăi în numele poeziei şi-al recunoaşterii. Hm. Apoi Radu a murit şi eu mi-am ars primul volum. Oricum nu era îndeajuns de bine făcut şi nu mai credeam în expresia eliptică şi mult prea criptică pe care o practicasem. Zorovavel a fost scris integral în două luni. Eram oarecum buimăcit, trecusem la un tip de manifestare poetică pe care nu-l mai exersasem şi despre care ştiam puţine, însă am avut încredere în volum şi l-am publicat cu ajutorul unor prieteni de la editura Grinta. Reacţiile criticii au fost peste speranţele mele. Din douăsprezece cronici am avut doar două dubitative, a Elenei Vlădăreanu în Vatra şi a Constanţei Buzea... Restul au fost pro. Mi-au dat încredere, nu că aş fi avut neapărată nevoie...

EPH: Ce semnificaţie are pentru tine termenul de "Zorovavel"? Este el o sintagmă de forţă, care ţi-a exprimat la momentul dat creaţia poetică?
C.P.: Zorovavel, pe lângă personajul biblic cu toate conotaţiile sale identificabile în proiectul volumului, se vrea a fi o viziune a lumii văzută de un schizofrenic. Numele nu este inventat, chiar am un verişor schizofrenic la Lăpuş pe care îl cheamă Zorovavel. Cam de acolo am pornit după ce l-am cunoscut în vara lui 2002. Nu a fost o construcţie, o premeditare. A venit pur şi simplu. Cu scăpările şi excelenţele lui. Oricum, pe Zorovavel l-am pierdut. E singur şi trist. Volumul nu mai înseamnă mare lucru pentru mine. Nu este şi nici nu trebuie să fie un volum de referinţă. Trebuie să fie o cărticică pentru grungeri, pentru isterici, pentru îndureraţi, pentru vecina de la şase care înafară de făcutul dulceţii nu ştie că mai este viaţă, cred că nici una conjugală. O stare de spirit pe care o pierzi uşor şi o regăseşti greu, de care nu ai nevoie, însă e bine să o cunoşti. Poţi fi mult mai fericit, mai uman. Este într-adevăr vorba de forţă, însă nu una făţişă, ci una lentă care ţi se bagă în oase...

EPH: Volumul tău în curs de apariţie "Santinela de lut" promite să fie inedit. Care este povestea acestui volum şi care sunt temele, spaţiile pe care le explorează?
C.P.: Nu ştiu cât de inedit o să fie. Ştiu doar că este un volum în care cred deşi este destul de ciudăţel. Îmbină două registre riscante: cel tragic şi cel ironic. În jocul ăsta poţi oricând să cazi în penibil sau în kitsch. Sper că le-am strunit destul de bine, de dragul imaginii şi nu al mesajului. Mesajul este intrinsec, însă publicul lui este mic şi încăpăţânat, imaginea în schimb întipăreşte mesajul în a.d.n.-ul lectorului şi acesta îl poate conştientiza atunci când este pregătit. Altfel volumul nu are o poveste propriu-zisă. Mizează pe fenomenul complex al reacţiilor în faţa morţii şi în faţa dragostei. Temele sunt uriaşe, ştiu, însă eu nu încerc să le disec sau să le las să se manifeste, elaborez mai degrabă o subiectivitate agasantă, care mă urmăreşte şi mă consumă a interpretării, a viziunii şi a credinţei. Ce cuvinte mari...de fapt este mult mai simplu, este vorba despre percepţie şi atitudine. Atât...

EPH: "Santinela de lut" are două cicluri "Moartea unui bunic" cu un motto din Trakl şi "Santinela de lut" cu motto din Pasolini. De ce aceşti autori şi de ce tocmai acele versuri?
C.P.: Pentru că aş vrea ca lectura ciclurilor să se producă pornind de la paradigmele şi premisele pe care le propun cele două texte selectate. Asta nu ca o frică de vreo interpretare eronată, Doamne fereşte, ci ca un intro sau la fel ca o coloană sonoră la un film bun. Acestea sunt mai mult parte de construcţie, artificialul recuperator ca punct de înflorire şi nu de revendicare. Suntem doar într-o epocă post postmodernă. Ar trebui să gândim vegetal şi să umblăm cu membrele înmugurite prin cimitir. Ha ha. Trakl şi Pasolini în primul rând pentru că sunt doi dintre autorii mei preferaţi, apoi pentru că la ei s-a întâmplat să găsesc versurile cele mai potrivite intenţiei mele. Atmosferă, nu legătură directă cu textul meu. Asta nu mi-ar fi plăcut. Şi apoi, ipocrit şi histrion, volumul fiind destul de mic, cu motto-urile am mai câştigat două pagini...

EPH: Prima parte a volumului este dedicată Laviniei, iar a doua e pentru Linalin, Ştefan şi Camelia. Cine sunt aceste persoane? Ce semnificaţie are pentru tine gestul acesta de a dedica poemele dintr-o carte?
C.P.: Semnificaţia este una a recunoaşterii şi a apropierii. Familia Manasia (Ştefan şi Camelia) îmi sunt printre cele mai apropiate persoane, iar poemul Odă prieteniei a fost scris la nunta lor pentru ei. Lavinia este cea lângă care am scris ciclul Moartea unui bunic. Cât despre Linalin, sper să nu rămână doar un personaj, dat fiind că persoana se îndepărtează tot mai mult de mine...Este un amor mic aici până la urmă şi o tandreţe a reconcilierii. Este unul dintre puţinele moduri în care-mi pot arăta afecţiunea nefiind deşănţat sau precaut. E ca şi cum ai cultiva margarete pe un câmp minat căruia înainte îi spuneai casă...

EPH: Este propria ta biografie material poetic?
C.P.: Bineînţeles, însă nu într-o manieră făţişă. Este mai degrabă o biografie prelucrată în maşinăria culturală proprie, reimaginată, însă nu pentru plăcerea publicului ci de dragul variantelor, al trăirii posibile exprimată ca atare. Există însă şi aici exprimări de forţă brute, cum ar fi Iată cum moartea... scris lângă patul de spital al tatălui meu aflat în comă. Biografia personală mi se pare importantă. Cum altfel aş putea fi credibil dacă aş scrie despre un lucru pe care nu-l cunosc, sau mai rău pe care l-am citit sau auzit doar. Vorbesc aici de credibilitate ca încredere, ca motor al lecturii, ca impuls pentru plăcerea estetică, ca apropiere şi curiozitate faţă de firul narativ, nu credibiliatea ca veridicitate a textului, ficţional de altfel. Putem scrie în schimb despre lucruri pe care le bănuim. Acestea sunt cele mai fascinante pentru mine, însă bănuiala trebuie să fie vie şi prezentă, apăsătoare...

EPH: Ce autori îţi plac în general?
C.P.: Sunt atât de mulţi că nici nu aş putea să-i pomenesc pe toţi fără să am impresia că am omis pe cineva. Putem face un următor interviu numai pe tema asta dacă vreţi. Sunt o persoană deschisă la lectură şi mă las cucerit destul de uşor. Nu cred în ierarhii. Cred doar în excelenţă şi inexistenţă. Autorii de mijloc sunt cei care mi se par cei mai fazi şi artificioşi. Excelenţele nu sunt puţine, însă celelalte două categorii sunt uriaşe. Cu siguranţă totul se raportează la nişte criterii personale, ale propriului aparat critic, care poate să nu fie întotdeauna cel mai bun, însă pentru o existenţă scurtă mi se pare suficient...

EPH: Eşti redactor şi colaborator la diverse reviste literare. Care e părerea ta despre jurnalismul cultural din ţară şi revistele literare? În contrapondere, care este părerea ta despre revistele on-line?
C.P.: Probleme mari. Pornind de la cele financiare, mă aflu într-o continuă uimire văzând cum sunt direcţionaţi şi împărţiti banii (enormele sume) la revistele culturale. Oare când vom învăţa şi noi că endoscheletul unei naţii este chiar cultura ei şi nu aceea programatică şi că nenorocitul ăsta de capitalism nu înseamnă neapărat distribuire de fonduri în gaşcă? Poate fi şi asta o formă de supravieţuire individuală, însă este otravă pentru totalitatea manifestării culturale. Apoi, săracele reviste culturale de la noi din ţară au şi probleme teoretice şi de miză. Din păcate nu avem încă un organism critic funcţional, utopic de altfel, care să excludă non-valoarea într-o primă fază prin neacceptarea publicării grafomanilor şi a mediocrilor vizibili de la o poştă. În felul acesta ne denigrăm noi pe noi, prin acte şi nu doar verbal. Sunt puţine revistele cu coloană vertebrală şi astfel cu oarece iz de integritate şi credibilitate. Nu sunt neapărat furios, pentru că nu pot modifica nimic, însă sunt al naibii de dezamăgit. Campanella era modest pe lângă speranţele mele. Ştiu asta pentru că văd că sistemul funcţionează foarte bine, te atrage vrând/nevrând şi te subjugă. Vorba aia: nu există libertate fără constrângeri. Însă aceasta este o discuţie moartă. Revistele on-line mi se par a avea cam aceleaşi probleme, însă sunt un bun mijloc de mediatizare şi chiar de lectură gratuită, iar cele care mai au şi vânzare de carte on-line sunt chiar folositoare într-un mediu în care circulaţia cărţii se strânge ca un laţ pe gâtul autorului...

"Sunt Cosmin Perţa, un animal de uscat. Unii ar spune
căpuşă, alţii tigru Siberian"

EPH: Cum funcţioneazŧ cenaclul "Echinox?" Unde are loc, care-i este periodicitatea, cine îl frecventează, cum se produce selecţia textelor, etc...?
C.P.: Se ţine o dată la două săptămâni, joia, în Facultatea de Litere din Cluj. Director este Horea Poenar iar actualul moderator este Cornel Vâlcu. Selecţia textelor se face în redacţia "Echinox" de către redactori dintre textele primite la redacţie pentru lectură în cenaclu. "Echinox"-ul mi se pare un bun mediu de formare, însă, din păcate, nu este şi unul de afirmare. Implicat fiind ar suna grotesc să vă spun că este fantastic la "Echinox" şi că suntem aproape o familie. Unii mai culţi ca alţii. Spun doar că merită citit la "Echinox" şi că este o redacţie care încă ar mai avea ceva de spus.

EPH: Ai citit recent la cenaclul "Prometheus". Mai devreme ai citit la "Echinox" şi la "Euridice". Spune-ne câteva din impresiile pe care le-ai avut după lectură. Care a fost reacţia publicului?
C.P.: Am mai citit şi la Cenaclul Uniunii de la Bucureşti condus pe atunci de domnul Mircea Martin. Reacţiile au fost bune şi foarte bune. Se pare că sunt un autor plăcut, ca să nu spun prizat. Sincer să fiu, cel mai rău am fost primit la Echinox. A fost o vaşnică bătălie acolo. Era cât pe ce să fiu exterminat la mine în grădină, însă a ieşit bine până la urmă. Nu pot să fiu ingrat şi să spun că nu mă gratulează bruma de recunoaştere pe care o am, mă întristează în schimb tirajele mele, ale prietenilor mei de calitate şi scălâmbăiala difuzării. Ce să spun? Atâta vreme cât o să văd că pot ţine garda şi o să am ce, de ce, şi forţa în care cred o să scriu...

EPH: Cum îţi câştigi existenţa, ştiut fiind că jurnalismul cultural şi colaborările la diverse reviste nu-s prea bănoase?
C.P.: Ehei! Asta doar părinţii şi prietenii o ştiu. Locuiesc gratuit la prietenul meu de suflet Mihai Goţiu, mă bazez pe berile primite de la amici pe ochi frumoşi şi cuvinte înţelepte şi aştept pachetele de acasă. Cu drag, Cosmin Perţa. Asta este deocamdată...Din fericire am parte de ajutor şi susţinere, altfel n-aş fi făcut nici facultatea asta şi aş fi devenit veleitar în apartamentul alor mei din Vişeu de Sus aşteptând americanii, sau mai rău, animator în baruri prin Cluj-Napoca, deşi întotdeauna am crezut că aş fi fost un bun electrician. Lasă, că de la 1 iulie mă angajez pe bune...

EPH: Ce profesie ai tu când termini facultatea? Poet licenţiat? Vei avea o diplomă de artist summa cum laude?
C.P.: Aş vrea eu. Îmi plac trofeele de hârtie, dacă ai multe poţi sta pe ele. Când o să termin facultatea (încă nu este foarte sigur) o să fiu un profesor de română fără nici o apetenţă pentru predat care o să practice jurnalismul, o să facă un masterat şi dacă ar putea să rămână preparator pe undeva ar fi foarte fericit, altfel tot jurnalismul şi din când în când o să mai scoată câte o cărticică de speriat copii şi babele. Toate astea se profilează pe orizontul meu senin până când o să-mi vină minţile la cap.

Eugen Suman

Cosmin Perţa a debutat în 2002 cu volumul "Zorovavel" la editura Grinta, o editură care nu a reuşit să ofere volumului distribuţia pe care o merita. În ciuda acestui fapt, Cosmin s-a impus în literele româneşti ca unul dintre cei mai buni poeţi tineri debutaţi în cadrul generaţiei 2000. El ne-a trimis la redacţie cel de-al doilea volum al său de poezie, volum care, nu-i aşa, e printre cele mai importante din biografia unui autor.

Volumul, intitulat "Santinela de lut" şi care are ca motto un citat din Pier Paolo Pasolini, debutează cu un poem primit excelent în cenaclurile bucureştene, "Iată cum moartea...". Pot spune că poemul acesta este oglinda fidelă a întregului volum. Toate temele, fie ele principale (moartea şi viaţa) sau secundare (critică sociala îmbinată cu explorarea traumei, iubirea, autobiograficul), sunt tratate aici pe larg, suegstiv, amplu. Trebuie spus ca întreg volumul stă sub semnul negru al morţii, Perţa excluzând aproape complet ludicul şi vorbind pe tonuri care variază de la disperarea autentică până la melancolia profundă. "Iată cum moartea vine pâş-pâş; cum se leagănă ca o mare lighioană verzuie / şi urletul ei traversează camerele lunecoase." - "Iată cum moartea..."; "O femeie frumoasă se naşte şi moare" - "Despre femeile frumoase 1"; "Tristeţea se lasă ca o mireasă în braţele morţii." - "Santinela de lut". E simptomatic pentru întregul volum cum ultimul poem se numeşte "The end" iar ultimul vers vorbeşte tot despre moarte: "Lentoarea şi fericirea ne înconjoară de parcă nici n-am mai fi...".

O altă caracteristică interesanta a scrisului lui Cosmin Perţa este prezenţa unui întreg bestiar în poemele sale, bestiar câteodată populat de creaturi fantastice, de coşmar, alteori de lighioane dintre cele mai inofensive. Deşi aparent sensul acestui procedeu se lasă greu descoperit, la o lectura mai atentă se dezvăluie. Perţa foloseşte animalele pentru a vorbi tot despre oameni, despre spaimele şi defectele lor, într-un soi de personificare inversă, pervertită. "Atunci am înţeles viermele gros de madagascar, viermele alb european, viermele maroniu / australian, viermele viermilor şi alţi viermi. / Le-am priceput tristeţea plimbării singuratice prin pământul sticlos şi crăpat, bunătatea / gurii căscate a foame, liniştea pântecului viu." - "Iată cum moartea..."; "Iată cum plânsul copilului chel macină corpul uscat al gânganiei. Visul meu: un acordeon de argilă. Aproape de inima ta, liniştea seamănă c-o fiară de carne." - "altă spaimă nocturnă"; "Vom mişuna împreună cu porcii şi viezurii." - "Santinela de lut".

Deşi "Santinela de lut" este o carte încordată, sumbră în care tensiunea palpită la cele mai intense valori, Cosmin Perţa a avut grijă să introducă mici poeme care au rolul de a contra această tensiune. Este vorba de poemele în care Cosmin devine mai melancolic, în care încordarea e la un nivel suportabil, în care ritmul leagănă şi nu zguduie. Grupajul "Despre femeile frumoase" şi poemele - cânturi pentru Linalin. "Tu, Linalin, zaci într-o baltă de sânge şi caramel. Picioarele mi-au uitat drumul spre casă / şi noaptea mi se lasă în palme, lucidă. / Tu, dragostea mea te întorci de pe-o parte pe alta în sânul mic şi rotund, perfect articulat / al pieptului meu." - "primul cânt pentru Linalin"; "Numai tu, Linalin, moale ca o inimă de cupru legeni rişca străvezie a nopţilor grele." - "al doilea cânt pentru Linalin"; "În cazurile acestea iau o sticlă de vodcă şi mă duc la prietenii mei. Sporovăim nopţi / întregi despre politică, sex, literatură, caractere, plante, istorie, despre orice, numai despre / femeile frumoase din "camera cealaltă", niciodată. Nu." - "despre femeile frumoase 3".
Cei care au avut privilegiul de a citit ambele volume ale lui Cosmin vor observa, cu siguranţă, faptul că, în "Santinela de lut", Perţa a făcut un mare salt calitativ la nivelul construcţiei, la nivel strict tehnic. Tensiunea este dozată perfect, calculată pentru efectul maxim, nu mai exista versuri în plus sau stângăcii de exprimare (cum se întâmpla, ce-i drept, foarte rar în "Zorovavel"). Absurdul ca procedeu de insolitare este mai atent folosit aici decât la momentul debutului, dacă acolo nu-şi atingea de fiecare dată ţinta aici nu se mai pune problema.

Dacă "Zorovavel" punea problema în termeni de suprarealism îmbinat cu expresionism de tip Ion Mureşan ei bine, este concluzia la care am ajuns, după "Santinela de lut" se va vorbi despre neo-expresionism de tip Cosmin Perţa.

Dragă Cosmin,

Aş fi vrut să-ţi pot trimite un articol sau poate un eseu deştept şi bine strunit despre minunile recente ale culturii noastre (aşa de puţin recentă, dintr-un punct de vedere, scumpa de ea), dar mai degrabă aş ţine să ne (e)rostogolim pe nesfârşitele pajişti ale textului, vorbindu-ne unul altuia cu încredere şi curaj (da, curaj!) despre poezia noastră, despre pumnii pe care când ni-i strângem, speriaţi de întuneric şi singurătate, unghiile ne intră în carne ca nişte lighioane mici şi pline de duh, pe care din moşi strămoşi le tot aşteptam. Să scriu eu pentru Echinox despre rosturi şi rostiri chibzuite, despre discursuri, tendinţe, direcţii şi cărţi fondatoare, după cum îmi cere vajnicul Dombri?... O, Doamne, dar ce-i cu toate excursurile astea savante? Aş prefera din nou să o luăm la picior în excursii demne de un mai îndârjit explorator, via Mănăştur, cu tăceri pline de tâlc şi, desigur, cu micile crampe ale bunului Manasia.

O să încerc să-ţi scriu, deci, cu simplitate şi căldură. Despre temeri şi despre micuţii monştri familiari care ne umblă prin oase şi-n carnea aia cea mai cărnoasă, mai grea şi mai urâtă la atingere şi-nălţare. Despre guzganii ce-aleargă prin braţe, în viscere şi pre limbă. Şi de licheaua de boală care joacă în draci poker cu ficatul şi cu splina mea şi câştigă mână de mână. Desigur că, în capul meu, aş fi mai puţin moral, mai puţin cinstit dacă aş lăsa-o să mă defăimeze. Când îmi strigă că plânge masa, mă conformez. Mă pun pe treabă. E semn că trebuie să scriu, sau să ard. Sau să duc iar la buze paharul.

Acum încropesc o scrisoare (s-ar zice). Pentru inima ta mare. Şi pentru liniştea noastră. Voi fi cât se poate de cinstit cu tine, cu noi: fac asta fiindcă m-am săturat să ne trimitem sms-uri în nopţile interminabile ale micului şi ticălosului de april. Şi brusc îmi amintesc, vrând-nevrând, de Madi Marin, "mi-e teamă de tine, april", şi cum aprilul ăsta în care orbecăia Botta, hamletianul, atent la chemările lui tulburătoare, încifrate, galante, n-a iertat-o (n-a evitat-o, de fapt) pe Madi, pe ea care acum ne priveşte - de acolo de unde au pitit-o într-o după-amiază prea însorită - cu atâta, atâta tandreţe.

Nu ştiu dacă în toată pălăvrăgeala obişnuită a revistelor literare sau a întâlnirilor pretenţioase aranjate de unii sau alţii din "bătrânii" noştri - şi, te asigur, nu e nici o nuanţă pejoratifă în cuvântul ăsta, aşezat aşa, între ghilimele -, interesaţi nevoie mare, cu toţii, de soarta poeziei şi de "împlinirile" generaţiei noastre, "tinere" (parcă ar vorbi Mircea Vulcănescu prin gura mea ori de câte ori spun asta), au încăput până acum şi cuvinte care să dea, în fine, satisfacţie nevoii - lipsite de orice egoism sau duplicitate - de a vorbi firesc despre spaimele şi fobiile fiecăruia dintre noi, de a ne arăta ataşamentul faţă de idei şi de fiinţe modelatoare sau, pur şi simplu, despre toate mărunţişurile prin care lumina poate intra, fie că înţelegem sau nu la timp această splendidă ospeţie, în vieţile noastre. Pentru mine, existenţa poetului este o enigmă tot atât de mare pe cât trebuie că îi pare unui savant - pentru care evoluţia şi "alegerile" aparent arbitrare ale naturii sunt tâlcuri cu uşurinţă de descifrat - apariţia omului din fascinantele conglomerate haotice - şi înţesate de taine (mistere ce par, totuşi, atât de simple omului înduhovnicit) - ale începutului.

Vreau, desigur, să reafirm că locuirea omului în lume este poetică, şi că înţeleg, chiar vibrez la ideea unora dintre colegii şi prietenii noştri, animaţi de gândul că poezia pe care o scriu, sau pe care o rostesc (cât de puţin atenţi mai suntem la funcţia aceasta orfică, incantatorie!) nu are alt rost decât să elibereze poezia din ceilalţi. Chiar şi din cei ce nu simt chemarea de a-i "reactiva" motorul paradoxal. Dar mi se pare cu neputinţă că oamenii pe care suntem obişnuiţi să-i numim poeţi trăiesc şi fac totul, totul pentru sublima rigoare a poeziei. "Şi iată, cometele nu poartă solia unei catastrofe". Nu crezi, dragă prietene?

Îţi spuneam când ai venit la Bucureşti că nu înţeleg mare lucru din ce simt şi că nu ştiu cum sau ce să mai fac atunci când mi se dezvăluie chinuitor propriile limite. Scriu pentru că lumea mă îndurerează (parafraza la Bogza e lejeră, ştiu, însă foarte exactă), iar viaţa nu mi-e foarte dragă, în definitiv. Dar fii fără grijă, o doresc cu disperare. Nu am nici un drept în privinţa asta, nu am dăruit, deci nu merit nimic. Dar vreau totul. Vreau viaţă, prietene, mor după ea, şi ştiu bine că prin ţevăraia poemului meu poate greoi, pe sub micile lui portaluri şi turnuleţe, pe sub frontoane şi colonade, viaţa mea îndârjită îşi împuţinează răul şi caută cu lăcomie untdelemnul luminii.

Tensiunile din gândirea cea mai încordată, răbufnirile, pasiunea, dar şi dorinţa de moarte trebuie să stea în scrisul meu, altfel mi-aş trăda viaţa, câtă şi cum o fi ea. Dar dacă n-o voi mai putea face, nu voi dispera. În ordinea lucrurilor, deci şi în durerea şi inadecvarea noastră la lume şi la nebunia ei, ca şi în secunda de fericire când viaţa îţi arde în idee, în alcool sau în sex, eşti tu cu adevărat. Iar acest adevăr în definitiv simplu al fiinţei noastre face în opera scrisă diferenţa dintre individul creativ şi creator.

Cât despre cealaltă vorbire a noastră, îmi vine să şi râd când spui că ai vrea să pleci de la Cluj, că de-abia aştepţi să termini cu facultatatea ca să faci, eventual, ceva la Bucureşti. Eu mă tot gândesc cum să fac să plec de aici, să-mi continui studiile (întrerupte de deja prea mult timp) în altă parte. Îmi vine să strig ca Sociu în Special poetry investigation: Acu aş pleca la Sibiu, aş tuli-o la Cluj sau la Iaşi... Dar tu eşti deja în aşa de liniştita Napocă. De asta nu prea te înţeleg, dar nici nu trebuie să o fac. Dragule, în cele două zile cât stătui în Cluj, am remarcat cu puţintică invidie că printre voi se perindă câteva din exemplarele cele mai admirabile ale speţei muliereşti (iar aici aş aminti-o în treacăt - deşi te asigur că este vrednică de o amintire mai generoasă şi mai grăitoare - numai pe domnişoara Ilinca Domşa, căreia te rog, pe această cale, să-i transmiţi graţiosul meu salut) - aşadar, tinere fete şi femei numai bune de dezmierdat în platonice îmbrăţişări. Şi tu vrei s-o ştergi? Paşolna turbinca!

Dar va veni timpul să mai vorbim, să tot vorbim despre lucrurile astea. Şi despre multe altele încă.

Cu dragoste, Claudiu K.

Bucureşti, 16 aprilie 2005

Dragul meu Claudiu,

Probabil că ar trebui sa-ţi scriu şi eu la rândul meu un răvaş plin de învăţături, dătător de speranţă, senin şi empatic. Nu o voi face. Voi încerca în schimb să-ţi vorbesc despre câine, despre tendoane, despre forţă.

Textul NU TREBUIE sa devină un simplu depozitar de trăiri, asumări, panseuri oligofrene ale unor mici mutanţi înecaţi de vaporii cernobâlului sau a roşiei sau naiba mai ştie a cărei zone cu adevărat născătoare în veacul nostru. Atâta vreme cât el, textul, nu îşi modifică glandele, câtă vreme carnea lui nu se schingiueşte în funcţie de carnea ta, cât seara ţi se pare că eşti singur, al nimănui şi că o vietate mică, maliţioasă, perfectă îţi molfăie creierul, nimic nu se poate face. Textul acesta viu, despre care ne tot place să vorbim, nu este, aşa cum ar putea crede teoreticienii de birt, acela în care cu uşurinţă ne putem regăsi, sau, înfiorător, acela pe care îl redescoperi şi de fiecare dată găseşti alte valenţe/faţete. NU. De abia acela este textul viu, luminos, care nu este nici în urma noastră, nici în faţa noastră, cel care ia ceaiul cu tine în fiecare zi, cel care se ascunde sub pat şi aşteaptă să-l găseşti, cel care deja scris sau gândit doar te condiţionează. Marii autori sunt cei care şi-au construit viaţa după textele lor şi nu cei care au dat seama de ea, ca într-un registru sau jurnal prin text. De abia atunci vom putea spune cu împlinire: "Textul sunt eu!", iar el nu ne va fi indiferent şi nici noi lui.

Cred în forţa isterică a supravieţuirii, a nevoii, a sacrificiului, sunt trei coordonate suficiente pentru a trece dincolo de mobilizarea plictisului, a obişnuinţei, sau de aceea egoistă a manifestării ocazionale. Aceste trei lucruri despre care îţi vorbesc sunt complementare, însă fie chiar şi numai una dintre ele, şi iată, lumea se deschide ca un fagure, lipicioasă, fluidă, dulceagă, dezgustătoare, însă hidromelul, prietenul meu, hidromelul... Când eu şi cu Manasia am încercat să ne sinucidem cu fenobarbital, ketofen şi alcool pierdusem orice forţă. Nu ar fi nimic de regretat, de atenţionat, de sfătuit, ne amintim cu oarece curiozitate, iar textul acela viu râgâie.

Dorm greu, mi se pare că sunt în preajma unui colaps, încet-încet, cei din jur mă privesc precaut, temător, sunt atenţionat, admonestat, ocolit, iar eu nu fac nimic în sensul acesta. Undeva în mine doarme o fiară. O simt. O iubesc. O tratez cu cele mai scumpe vinuri şi portocale madrileze. Sforăie noaptea, urlă, mă muşcă de intestine, de splină, de esofag. O ştiu şi o iert. Din când în când mai dă pe la lumină, mai iese, mai este înjurată, mai este plăcută, mai devine idolul copiilor din a zecea, mai scrie Constanţa Buzea sau Vlaşin, zâmbeşte şi vine înapoi, temătoare, umilă. Şi apoi din nou înăuntru, un forfot neostoit al maţelor, al sângelui încărcat.

Dragul meu prieten, ştii bine că sub duna groasă a mişcărilor lente zac eu, zac morţile pe care le cunoşti, zace viaţa ce stă să se nască din mine. Îmi pun capul pe pernă, îmi trag mai aproape o lampă şi pe bunul Celan şi adorm. Mâine vreau să învii, să tresar, aşa cum dureros am scris în "Psalm". Nu este nedrept, Claudiu, este doar pretenţios, inexact. Dacă ne-am cunoaşte cu siguranţă menirea, de abia atunci aş vrea să mă retrag. Şi nu din ipocrizie, ci din amor. Alerg în valuri ca un fluid digestiv către macerarea lumii. Nu tind spre înţelegere, ci spre forţare. Mi-e silă.

Câţi ca noi, vorba piţigoiului, Claudiu? Puţini şi inegali aş spune, însă dincolo de asta zace fiara şi mlaştina ei. Ne-au crescut branhii între timp şi înotătoare zimţate. Nu suntem amfibieni şi nici mamifere, suntem chiar phirania, având nevoie unul de altul, devotaţi textului viu. Curând ochiul de apă se va restrânge, însă bătrâne, câtă frumuseţe... Avem şi noi vieţile noastre, cum mustrător ar spune Gogea. De aici încolo, nimic. În umbra vieţilor noastre creştem, însă doar în lumina lor ne putem rata cu adevărat.

Cu tot,
Cosmin P.

Cosmin Perţa

Discutând cu Claudiu Groza ne-am întrebat de ce simbolurile umane, miturile fondatoare, memoria colectivă, îi cultivă pe Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazu; de ce nu ne revendicăm cu adevărat de la Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir, adică un întemeietor de ţară, un întemeietor de cultură şi un performer cultural de primă mână?

Răspunsul întotdeauna are mai multe faţete pe care nu are sens să le desfăşurăm. Atât doar: suntem un popor de "martiri" şi de "poeţi neînţeleşi". Bine ar fi să fie aşa.

Liderii de opinie ai unui popor de success sunt de obicei liderii culturali de opinie. De aici ar trebui să înceapă adevărata istorie, cea naturală şi consistentă a Europei. Întotdeauna ne-am plans şi ne vom plânge soarta culturală şi economică, faptul că suntem cu ani buni în urma popoarelor de la care ne revendicăm, întotdeaune ne avântăm, ardem etape, pentru a ne întoarce de unde am plecat, parcă mai trişti şi mai goi.

Cine este de vină? Inevitabil, istoria politică. Ocupaţia de catifea şi conducătorii. Reformele şi buldozerele, cravata roşie şi internetul.

Cine sunt liderii noştri de opinie la ora actuală? Poi, ar putea fi domnul Patapievici, numai că domnul Patapievici refuză programatic să aibă un discurs concis. În schimb poate discuta despre absolut orice, cu competenţă şi privire pătrunzătoare. Concluziile, dacă nu ar fi îngălate sau dacă ar avea un teren practic de exercitare, ne-am putea considera un popor onest.

Ar mai putea fi domnul Manolescu, numai că domnul Manolescu s-a retras iremediabil din viaţa publică. Şi aici sperăm într-o salvare, măcar printr-o Istorie a Literaturii Române. Ar putea fi domnul Dinescu, numai că domnul Dinescu se află într-o perpetuă joacă televizată, preferând vorba stufoasă şi lungă despre trecut unei construcţii măcar textuale cu elementele şi oamenii existenţi în prezent.Domnul Pleşu etc. Mulţi ar putea sau ar trebui să fie lideri de opinie, însă din păcate, dintr-un motiv sau altul nu prea sunt.

Lider de opinie este media. Despre radio şi T.V. nici nu are sens să discutăm, iar dintre reviste şi cotidiene foarte puţine reuşesc să menţină ştacheta la un nivel firesc. Academia Caţavencu este una dintre ele. Atunci, media ne învaţă cum mai stă treaba cu Bombonel şi Marinaru, ce mai face Briliantul şi cum ne ducem dracului. Printr-o deducţie logică realizăm că de fapt aceştia sunt adevăraţii noştri lideri de opinie.

Din păcate chiar aşa este. Cu toţii vrem să ne facem fotbalişti sau cel puţin Ion Iliescu. Cu toţii vrem să mergem "dincolo" la şmanglit sau să facem aici o "combinaţie".Cu toţii credem că ar fi mult mai frumos dacă Andreea Marin nu s-ar duce cu moşul de ?iriac, dacă N.A.T.O. ar declara război Ucrainei, dacă băbătâile astea nu ar umple la maxim troleele, dacă ar ieşi Gigi Becali (alt mare lider de opinie), dacă Alehandro ar afla că Mercedes este fiica lui. O viaţă frumoasă.

Nu mai pot crede în lideri de opinie atâta vreme cât în instituţiile de cultură se spală, se pierd fonduri. Atâta vreme cât edituri cu renume scot autori de mâna a şasea cu tentă politică pentru bani sau favoruri. Câtă vreme oamenii de cultură din media, parlament sau guvern îşi uită adevărata figură bălăcindu-se încet, cu tandreţe în groapa cu intestine de porc. Cât totul în jur este o mare rafinărie de fonduri şi influenţă.

Îmi plac strategiile culturale, editoriale, politice. Sunt minunate la auz şi la schematică, însă întocmai ca năpârlirea, nu lasă în urma lor decât un ţesut mort şi scârbos, frumuseţea dispărând în majoritatea cazurilor odată cu aplicarea lor.

Atunci vă întreb: unde se distruge totul? În care moment şi loc prinţul se transformă în broască şi trece un camion şi o calcă lăsând prinţesa drogată pe marginea fântânii sărutând un pietroi? Eu nu ştiu. Poate o să aflăm peste cinzeci de ani când se vor elibera dosarele securităţii şi noi toţi pe atunci o să fim harnici, frumoşi, împachetaţi în plastic şi în drum spre Coreea.

Dacă ar fi după mine, l-aş pune lider de opinie pe nea' Mishu Groparu', responsabil cu lopata în cemeteriul din Cluj, care într-un context oarecare îmi spunea: "Băiete, faci tu ce faci, ajungi la mine şi bem o ţuică!"

Cosmin Perţa

"În aşezarea Mora, din ţinutul Dalarna, trăia o femeie uriaşă, căreia i se spunea simplu Rotunjoara. Şi sub sânul ei stâng trăia într-un culcuş pictorul Zorn. Zorn picta acuarele micuţe şi făcea gravuri încă şi mai mici, pe plăcuţe de aramă. Era fericit. ... Era cald în culcuşul lui de piele. Din când în când, se oprea din lucru şi ştergea cu cârpa broboanele de sudoare de pe pereţii moi."
Aşa îşi începe Torgny Lindgren una dintre "legendele" sale. Cam aşa trăia şi scriitorul român de după '90 în sânul posterităţii. Era fericit, era cald. Lucrurile mici înfloreau, iar maculatura, oho, maculatura promitea.
Libertatea editorială era garantată atâta timp cât faţa bine unsă cu cremă era zâmbitoare şi tinichelele zornăitoare se piteau ruşinate sub indulgenţa pleoapelor lăsate ale mentorilor bonomi şi mereu puşi pe publicat.
"Cineva tot ne vrea", "dacă nu acum, cu siguranţă peste vremi", "harul meu este mai presus de mine", cam acestea păreau a fi dictoanele harnicului scriitor de maculatură în veacul al douăzecilea. Nu că nu ar fi avut dreptate. De altfel "confraţii" lui de dinainte erau cenzuraţi mai tot timpul, astfel motivarea creştea într-o zi cât volumele şi prestigiul autorului într-un an. Pe de altă parte, critica se făcuse miloasă. Compasiunea şi tremurul spasmodic al vocaţiei au năpădit locul ca bălăriile după ploaie. Dintr-o minune în alta nimeni şi nimic nu mai ştia sigur cine şi ce, de unde şi până unde. Un spaţiu infinit şi minunat acesta al literaturii române. Dar se cam termină.
Valoarea nu este variabilă, percepţia ei, da. Cu acest truism putem fi de acord cu toţii în cazul în care există totuşi instrumente pentru o discernere neutră şi indubitabilă a valorii. Valoarea literară poate însemna o bună vânzare sau chiar monopolizarea pieţei, fulminaţie contextuală (temporală sau spaţială); valoarea poate însemna originalitate, inovaţie, autenticitate, toate raportate sau nu la o bună arhitectură textuală. Aceste două premise mi se par cele mai puternice. Rareori se întâlnesc, însă există şi cazuri fericite. Până şi noi avem un Cărtărescu sau un Patapievici. Cel mai adesea însă, ele coexistă separat.
Autorii timpului nostru sunt cei recunoscuţi de critică şi promovaţi de media. Bineînţeles, şi aici există ca în ograda mătuşii Lena cartofi gustoşi şi mici şi cartofi seci uriaşi, ocoliţi de viermi şi potenţaţi de sol. Diferenţa este că primii pot fi oricând păstraţi peste iarnă, în timp ce ceilalţi trebuie consumaţi la vremea lor, pierzându-şi în timp şi puţina savoare pe care o mai au.
Literatura română are de toate. Are şi un Mazilescu, are şi un Păunescu. Este foarte bine atâta vreme cât nu este doar un accident că există un echilibru (forţă vs. mediatizare, receptare). Păcatul se instaurează cel mai bine într-o ordine perfectă sau în haos. Nu ştiu ce să cred despre spaţiul literar contemporan-autohton (că ar fi ordine voită sau haos), însă discrepanţa calitate - promovare era fabuloasă până acum câţiva (foarte puţini) ani.
Încet, încet, locul mioritic şi-a atenuat vizibil percepţia diriguitoare, nu doar în cazul literaturii tinere, ci şi în cazul revalorizării scriitorilor mai "trecuţi".
Nu poate fi vorba de o comparaţie, miza textuală este transmisă de la o paradigmă la alta în cazul generaţiilor diferite, vorbim aici doar de o reorientare estetică a lectorului.
Astfel, noi, cu toţii, ne simţim răpuşi de o speranţă fără de seamăn. În locul viu semănăm iarbă, nu orz.
Editurile din ţară par să fie din ce în ce mai mult interesate de o promovare mai aplicată a literaturii autohtone cu iz de autenticitate si interes larg pentru public, deşi deocamdată autorii români nu au dat vreun best seller, preferate fiind tot importurile clasice sau trecute deja prin filtrul categoric al vânzărilor din UE sau SUA. Aici intervine deja o problemă. Ce-i lipseşte scriitorului român pentru a fi receptat şi acceptat în masă? Ar putea fi vorba de tirajele minuscule, ar putea fi vorba de trendul universal pe care îl pierdem întotdeauna cu nonşalanţă şi zâmbetul pal, ar putea fi vorba de necomplacerea în jocul ficţiunii care trebuie să placă, mascând astfel o superioritate neîntemeiată, sau pur şi simplu nu avem stofă şi respiraţie lungă? Ei bine, nu cred că nu avem stofă sau respiraţie. Cu siguranţă din acestea avem. În schimb toate celelalte circumstanţe invocate se aplică pe rând literaturii române contemporane.
Autorul român actual pare să uite un element esenţial din circuitul unei cărţi, publicul căreia îi este adresată. Se scrie mult, uneori se scrie bine, însă mai toate mesajele sunt personalizate în asemenea măsură încât plafonul vital al rezonării şi al plăcerii estetice se îngustează în asemenea măsură încât cu greu poţi accepta necondiţionat un mesaj violent, mai degrabă violator de voinţă decât cuceritor. Implicit miza unei astfel de literatură este mai degrabă una confesională decât formatoare. Discursul devine unul expozitiv, lăsând la o parte faţeta sa argumentativă. Un fel de a urla în piaţă şi de a pleca indiferenţi la reacţiile ocazionalilor trecători. Nu este vorba de o revoluţie, lipsind instigarea, incitarea, conducerea pe un drum puternic ancorat teoretic, un parcurs organizat factual şi social.
Poate fi mai degrabă vorba de o anumită estetică a urâtului concretizată prin literatură minimală defulatorie.Este până la urmă un pas experimental necesar şi logic în urma perioadei comuniste a pumnului în gură. Atenţia trebuie concentrată doar asupra textului în sine şi a scăpărilor şi excelenţelor sale, doar fenomenul în ansamblul său având conotaţii demonstrative, de manifest teoretic sau estetic.
De ce rezistă şi persistă o asemenea literatură? Deoarece fanii ei cei mai gălăgioşi sunt tinerii crescuţi în aceleaşi şabloane, mestecând aceleaşi canoane, împărtăşind aceleaşi psihoze şi justificări, bizare sau exagerate pentru ceilalţi (furioşi, indiferenţi sau geloşi).
Apoi pentru că există o mână de critici care recunosc talentul şi direcţia schizoidă, însă vie a acestor tineri. Apoi pentru că merită, deşi haotică şi alambicată, lupta lor este una esenţială dublată în numeroase cazuri de o vână proaspătă şi groasă. Furia poate fi totuşi şi superficială şi din cauza asta puţini le dau vreo şansă reală de rezistenţă în timp.
Cel mai important este însă că ne menţinem pe o linie naturală în sensul ei vegetal, visceral, de percepţie imediată a lucrurilor mici în toată complexitatea lor.
Ca o mireasă este literatura română acum. Deja matură, pregătită de pasul cel mare al trecerii, al împreunării cu literatura universală şi piaţa sa inerentă. Tot ca o mireasă ea se poate transforma oricum din punctul în care se află. Poate deveni casnică, infidelă, speculativă, incestuoasă. Depinde ce va învăţa autorul român de la cel străin şi cât de bine va înţelege piaţa în raport cu păstrarea specificului şi a forţei textuale. Cât de bine se va forma acest echilibru şi cum se va manifesta talentul şi rigoarea (de care nu ducem lipsă) în cadrul malaxorului teribil al economiei de consum şi al luptei pentru supremaţie cu cele două direcţii ale sale: vânzare şi autenticitate.
Personal, cred că vom reuşi să ne impunem precum iedul cel gras fătat într-o marţi şi ascuns în grajd până aproape de tăiere, vânjos, preferatul buniciilor şi al copiilor, mândria casei şi-a cuţitului gras. Aproape orb, încet, însă cu siguranţă cel mai gustos.

Cosmin Perţa

În noaptea asta catranul negru, sfărâmicios al fragilităţii, al speciei îşi arată dinţii şi ochii. Clădirile cele mai de seamă şi vântul sunt făcute din el. Îl aşteptăm luminaţi, cu pieptul greu şi credinţa întretăiată. Nu ne e frică de el. Frică ne-a fost mai demult. Culegeam scoici şi meduze uscate, vineţii, când l-am bănuit prima dată. De-atunci armele noastre-au evoluat. Avem doi, trei copii, iguane electrice şi vecini sănătoşi. Aproape ne-am putea spune bărbaţi şi hălci uriaşe de carne ne-am putea atârna pe balcon:
Aici, nicicând n-o să-nvingi!
În spatele meu tata ascute toporul. Lama lucioasă împarte realul în două. În partea mea sângele curge-n butoaie, se varsă limpede şi firesc în buţi rotofeie pentru copiii diformi ai veacului nou. În partea ta: claviaturi de ger şi pucioasă.
Ruşine îmi e cu inima mea şi coastele mele. În pielea câinelui-lup aş vrea să m-ascund şi să cresc, să leşin.
Armele noastre sunt minunate. Avem doi, trei copii şi ne plac. Seară de seară lecţia de viaţă.
În spatele tatei nu mai e nimeni. Umbra toporului despică sec umbra de nuc.
Lentoarea şi fericirea ne înconjoară de parcă nici n-am mai fi...

Cosmin Perţa

	
Vântul negru macină timpul subţire şi neregulat. Crupa ta edulcorată, Linalin, 
va ajuta la salvarea lumii; fidel o vom împărţi în două tabere:
pisicile gri şi vremea de iarnă.
Îmi vei mulţumi mai târziu, după căderea oraşelor mari, după declinul bursei
şi ruginirea firească a sondelor de petrol. Îmi vei spune:
tigrul de bronz aşteaptă docil după draperii moi.
Ay, cât de lungă mi se pare moartea asta de catifea. Generaţii întregi s-au tăvălit
în cutele ei îmbibate cu mosc însă niciunul n-a leşinat în faţa mâniei ei uriaşe.
Lungă şi apăsătoare, tragică şi inteligentă, peste umerii mei s-aşterne uitarea
în timp ce tu, Linalin, înaintezi prin oraşul dărâmat şi precar.

Cosmin Perţa

Europa. Satelitul pe care cu toţii vrem să-l fecundăm. Să-l dezvirginăm cu uneltele noastre lucioase şi reci; să ne facă copii amabili şi decenţi.
Sub calotele sale de gheaţă inimaginabile creaturi vieţuiesc, iar trupul lor unicelular a evoluat până la viermişorii albăstrui de recif, până la nemiloasa caracatiţă uriaşă. O s-o pătrundem , încet, încet. Prima dată cu mâinile. Apoi, capurile şi gâturile noastre îşi vor face loc în masa gelatinoasă, pentru ca la final să ne băgăm picioarele; câte unul pe rând, încet...
O, tu, Europă, cu coapsele tale mlăştinoase şi sânii poroşi, cu pântecul tău verde şi cald, iată-mă, vin încărcat cu benzină, iubeşte-mă!

Cosmin Perţa

	
Sânge din sângele meu sunteţi voi toate care mi-aţi trecut prin suflet,
aşa cum sânge din sângele tatălui vostru sunteţi.

El a fost mai rapid  ca ghepardul, leopardul şi ciuma;
a traversat atlanticul inot şi inima lui îngenunchea 
în faţa polului sud. Sau poate că nu...

Oricum, de azi înainte toţi bastarzii mei vă vor spune mamă
şi pieptul lor uscat, ca o pulbere fină de mac
se va sparge.

Şi el, tatăl lor a fost cuminte, viteaz şi absolut victorios
şi niciodată sângele nu şi-l va vărsa pentru ei. Până aici se întinde epistola gri
a convieţuirii noastre şi ramele strâmbe
din camera mea de zi vă vor uita.

Legat de pământ stă căţelul şi fiul său, iepurele portocaliu.
Legat de sânul tău stau coastele şi plămânii,
epiderma roasă şi plasturele transparent.

Vorba lu' nea Ghiţă: acolo am trăit aproape un secol
şi lenjeria mi-o atârnam acolo!

Carcasa mea roş' şi greoaie, printre măslini, cum ai zice tu,
suferea de-o teribilă moarte. Aproape o poţi pipăi.


Aproape o poţi linge, de sus în jos şi invers.
Aproape îţi poate plăcea.

Până aici a ajuns lichidul verde şi greu, gelatinos şi discret
al invenţiei voastre să pătrundă.
Până în ţinutul mlăştinos şi sur
al existenţei mele.

Cosmin Perţa

[fragmente]

Numele meu este Mihai. Povestea mea începe ca toate celelalte: un fetus rozaliu
într-o placentă albicioasă. Mi s-a spus că am venit pe lume zâmbind. Probabil încă unul dintre miturile autopotenţatoare ale părinţilor mei.
Îmi amintesc foarte puţine lucruri din copilăria mea. De fapt prima amintire o am de pe la trei ani: o bărcuţă gonflabilă pe Mureş, un copil durduliu în ea şi ţipetele mele.
- Treci acasă, Mihai!
Îmi amintesc cu exactitate lăzile de ciocolată chinezească şi portocale, care se aşezau în frigiderul din "bujdă", camera în care nu aveam niciodată voie să intru. Camera în care se aflau cele mai de preţ lucruri ale casei: acordeonul mamei, flautul şi hainele de sâmbătă ale bunicului.
Portocale şi ciocolată, un tandru substitut al părinţilor.
- Nu, Mihai, portocala aceasta nu este mama ta. Mănânc-o şi fii fericit. Doar ştii că nimeni nu mai are portocale ca tine. Ceauşescu le mănâncă pe toate.
Părinţii tăi lucrează departe. Părinţii tăi sunt în nămol până în gât şi nu îi mai dor ochii.
Îmi amintesc cu exactitate şedinţele lungi de la psihiatrie:
Da, sigur, în imaginea asta văd balaurul acela roşu care mănâncă oameni.
Da, îl visez în fiecare noapte şi nu mi-e frică.
Nu, doamnă, eu îl iubesc pe prietenul meu Adi, el ştie cel mai bine să mă
înveţe să joc fotbal.

Nu, mamă, nu am nimic. Sunt normal. Nu voi mai fi niciodată.
Imense culoare lăsate în urmă de coasa bunicului prin iarba grasă ce-mi ajungea până la umeri. Melci, broscuţe, şopârle, greieri şi mere.
- Bunicule, unde se termină iarba?

***

Primul câine pe care l-am avut era orb. Hăuia după acordurile muzicuţei cu care mă jucam în pauzele de la strânsul fânului, pleca pentru săptămâni întregi, însă întotdeauna se întorcea acasă. Odată s-a întors cu o tumoră cancerigenă, sau cel puţin aşa spunea veterinarul, care într-o altă zi a dispărut.
Mânca iarbă şi lăsa urme adânci şi gălbui în zăpada proaspătă, împrejmuind casa.
Într-o zi l-am surprins jucându-se cu un arici.
A trăit treizeci şi patru de ani.
Era alb.

***

Într-o dimineaţă l-am descoperit pe bunicul întins în curte, cu braţele desfăcute. Un lemn de brad se odihnea lângă creştetul lui uşor desprins de trup. Din arterele desfăcute vinişoare ruginii se scurgeau în iarbă.
Bunicule, nu-i aşa că dacă îţi ţin capul strâns lipit de trup inima ta va bate din nou?
Bunicule, nu-i aşa că flautul tău vechi, briciul galben, Biblia scorojită, lanţurile taurului cel mare, pe care numai tu îl poţi îmblânzi, toate acestea, nu vor rămâne nefolosite?
Bunicule, nu-i aşa că mâna ta aspră mă va alinta din nou şi-mi va arăta lilieci şi cârtiţe moarte şi şerpi sâsâind în tufişuri?
Nu-i aşa că te vei întoarce din nou de la mină cu piciorul zdrobit şi bunica îţi va face comprese cu hrean, iar eu îţi voi plânge pe piept?
- Bunicule, până unde se întinde livada?

***

Era atât de târziu în noaptea aceea febrilă ca un cal dinamitat în apăsarea vâscoasă a norilor. Lumina chioară a farurilor printre perdelele transparente de papură, sau poate de ienupăr negru.

Da, eram acolo, eram lângă ea şi degetele mele sfărâmicioase ca piatra de moară din curtea unchiului Gheorghe scormoneau cu tandreţe prin coapsele ei.

Da, eram acolo şi mestecam chewinggum pe după barele de fier străveziu.
Lingeam cu atenţie resturile de motorină prelinse printre ştiuleţii de porumb din dreapta,
ca pe o fată frumoasă, ca şi cum praful alb-verzui s-ar fi terminat brusc, ca şi cum crenguţa de vâsc atârnată de tavan ar fi căzut cu zgomot înfundat peste lada cu păpuşi de rezervă. Da, şi să mai ştii: pentru prima dată în noaptea aceea am sădit tufe de liliac, urzici şi bibelouri de porţelan pe mormântul bunicului.

***

	
A face dragoste cum alţii mor. 
A-ţi aşeza zilnic, cu grijă, mari alge verzui la uscat pe birou. 
A-ţi lăcui pantofii cu atenţia unui chirurg. 
A-ţi strânge lacrimi rotunde în pumn pentru strălucirea pielii. 
A-ţi lămuri cum stă treaba cu dragostea, viaţa, moartea. 
A-ţi petrece încet clipele libere în pivniţa creierului. 
A-ţi stinge mucul de sfârcurile roşcate ale cârciumăresei Matilda. 
A face dragoste cum alţii mor.

***

Un călător anonim într-un tren oarecare îndreptându-se către Cluj.
Bornele kilometrice trec cu repeziciune prin faţa ochilor săi. Lanurile de porumb se întrepătrund cu petecele maronii de pământ sfărâmat aliniate de-a lungul dealurilor.
Noapte de noapte, Clujul, cu aceeaşi efervescenţă îşi distribuie luptătorii din underground, acei lorzi ai lupanarelor, printre locuitorii somnambuli ai oraşului, înghesuiţi în discoteci obscure şi baruri de noapte.
Trenul continuă să facă dam-dam, dam-dam, dam-dam, lanurile de porumb persistă în culoarea lor galben-aurie, călătorii se apropie de capătul vagonului cu bagajele înghesuite la picioare.
Oare ce călător nimereşte punctul fix în care trauma se transformă în petecele multicolore ale spăşinţei?
Mi-e mult mai greu să împachetez hârtie creponată decât trupurile călduţe, uşor afectate, uşor desfăcute, cu plămânii disecaţi pe altarul credinţei ale prietenilor mei.
Biblioteca Central Universitară îşi păstrează locul pe Napoca, la intersecţie cu Clinicilor, la fel cum o face şi Piaţa Păcii; limbile de fier ale ceasului din vârful catedralei persistă în mişcarea lor circulară de la stânga la dreapta; grădinarul de bronz al prietenului meu din Zorilor udă în fiecare zi plantele la ora cinci.
Încă o zi se cerne prin sita găurită a vieţii la comun, iar bătrânul Cluj îşi strânge cu tandreţe braţele sub cap.

[imagine de pe coperta volumului - de Vlad Fischer]