Gorun Manolescu

"Dumneata (adică subsemnatul n.n. G.M.), numai "cugeţi" [ fără o prealabilă adâncire a lucrurilor]. Şi o faci deviant şi vicios. Ca o definiţie circulară." Acestă afirmaţie a aparţinut amicului meu X in episodul trecut EPH #5 ("Postmodernitate versus postmodernism (II) - Un (prim) intermezzo"), în legătură cu cele spuse de mine în EPH #4 ("Postmodernitate versus postmodernism (I) - Este realitatea o târfă?"), şi anume:
"Postmodernismul pune semnul identităţii între "adevăr", "existenţă" şi "realitate". Realitate redusă la cea "macro-empirică". Fără a se afirma răspicat aceasta. Considerându-se însă ca fiind un lucru subînţeles, infailibil. O "realitate" (macro-empirică) care a "ascultat", până nu demult, de predictibilitate. Chiar şi dacă nu mai era una strictă, ci, uneori, relaxată prin probabilitate şi/sau o logică aristotelică "lărgită" prin admiterea "terţului inclus". Realitate "macro-empirică" care dă semnale, din ce în ce mai evidente, de impredictibilitate. Mai ales după explozia comunicaţiilor, în general, şi a internetului, în particular. Reproducând la scară "macro" ceea ce, până nu demult, se întâmpla numai la nivel "micro" (elementar şi quantic) în fizică. Şi atunci, postmoderniştii găsesc soluţia: "adevărul" - identic cu "realitatea macro-empirică" şi, în prelungire, şi cu "existenţa" - începe şi el, la rândul său, să se relativizeze, ajungând (impre)vizibil/dictibil. Şi acest lucru este postulat (adică, luat drept "adevăr" de necontestat !?) - afirmaţie neexplicită, dar rezultând dintr-o analiză chiar şi sumară - devenind axioma de bază a postmodernismului. Evident, aici apare o contradicţie în termeni între "adevărul" (de necontestat !?) al acestei axiome şi relativizarea până la dispariţie a "adevărului", în general. Contradicţie de care postmodernismul nu este nici măcar conştient !
Argumentarea lui X că am produs un raţionament "circular" s-a bazat pe faptul că o analiză logică a valorii de "adevăr" a unei axiome/principiu/postulat (pe scurt, premisă) nu este posibilă. Şi aceasta dacă luăm in considerare că o premisă este adevărată prin definiţie. Şi, în final - cu o singură excepţie în gândirea filosofică european-occidentală [de fapt cu două: Parmenide şi Heidegger n.n. G.M.] de la începuturi şi până azi - întotdeauna premisa/premisele adoptate de diverşi gânditori (considerate implicit drept adevărate) au fost de natură ontologică.

* * *

Voi afirma, de la început, că cele spuse de prietenul X sunt parţial corecte. Dar numai parţial.
Să argumentez, pe cât posibil, cu răbdare, această afirmaţie.
Înainte însă, trebuie să recunosc: la începutul seriei de texte propuse - care continuă cu cel de faţă - am recurs la o mică manipulare prezentând o "Poveste postmodernistă'" (de fapt, ea a şi fost taxată, în cadrul unor reacţii primite, ca atare: adică mai degrabă având valenţe literare - cu înclinare spre SF - decât filosofice). Şi aceasta deoarece am vrut să atrag eventualii cititori (consumatori ai unui discurs "postmodernist" extrem de seducător - utilizat mai ales în cadrul unor asemenea povestiri) să parcurgă şi ceea ce va urma, chiar dacă a început să devină - şi va deveni poate - din ce în ce mai arid. Sau poate că nu (because "I am not what I am" Shekspeare: Othello). Ca şi prietenul X care, şi "el nu este ceea ce este" (de fapt, el nu există cum, sigur, aţi bănuit). Precum fiecare dintre noi (minus faptul că nu existăm). "Cineva se prezintă la poştă cu o scrisoare pentru străinătate. <Par avion?> îl întreabă funcţionara de la ghişeu. Respectivul o priveşte studiind-o cu atenţie: <Nu păreţi!">. Dar să re-devenim serioşi (ceea ce nu este neapărat o virtute!). Spun că, poate, ceea ce va urma - nu să nu devină, din ce în ce mai arid - ci "ariditatea" (seacă) să înceapă, încet, încet, să se transforme într-una cu un gust şi parfum deosebit. Pentru că ce vă propun eu este ca, pe nesimţite, să trecem împreună de la "a vorbi despre filosofie" (cum se întâmplă cel mai adesea cu "filosofii de meserie") la "a vorbi din interiorul filosofiei". Cu alte cuvinte, să începem să experimentăm şi să tot experimentăm "filosofic". Şi aceasta - sper - va fi o adevărată aventură. Închei aceste rânduri cu gratitudine pentru cei ce mă vor urmări în continuare.
Şi totuşi, încă ceva. Înainte de a trece la analiza celor afirmate de X, este necesar să creez un cadru (teoretic) de referinţă (mai mult sau mai puţin plictisitor - cred că mai mult) care nu va servi numai analizei menţionate, dar şi pe viitor; în interiorul căruia voi introduce şi un punct de vedere personal asupra "de-construcţiei" (şi "construcţiei"/"re-construcţiei"). Punct de vedere care cred că este mai cuprinzător decât cel propus de postmodernism prin Derrida (Derrida, 1967, 1980, 1998, 1999), fixând astfel contextul adecvat de a face, mai târziu, o distincţie între o atitudine postmodernistă şi una postmodernă.

* * *

Un prim pas este să reamintesc ceea ce am arătat în EPH #3 ('Postmodernitate versus postmodernism (I) - Este realtatea o târfă?') în legătură cu un "sistem de gândire".
Un sistem de gândire este caracterizat de codul său genetic şi de longevitate.
Codul genetic (al unui sistem de gândire) este dat de premisele care sunt adoptate a priori.
Longevitatea este dată de consecvenţa/coerenţa în aplicarea, în cadrul discursului, a unui set de reguli de inferenţă.
Atenţie: după cele ce le voi expune în continuare, longevitatea va fi amendată.
Premisele trebuie să fie adevărate.

*

Al doilea pas este să fac unele adăugiri:
Setul de reguli de inferenţă (ca, dealtfel şi premisele) pot fi explicit formulate de la început (îndeosebi în cazul sistemelor de natură ştiinţifică şi, mai ales, matematică), sau ele se pot constitui si releva (şi nu revela) pe parcurs (mai ales în cazul sistemelor cu tentă filosofică, artistică şi, îndeosebi, religioasă).
Sunt absolut de acord cu Liiceanu (Liiceanu, 2003) când se referă la Heidegger: "Excursia pe teritoriul lui "a fi" i-a impus lui Heidegger confecţionarea unui vehicul. Cine va putea să se îmbarce în el... va sfârşi prin a aprecia rigoarea şi coerenţa discursului...Invers, cine nu va avea curajul sau dorinţa să facă acest lucru...va socoti...că are de-a face cu un delir verbal şi nicidecum cu un gând perfect controlat".
Generalizând şi introducând un punct de vedere personal asupra "de-construcţiei" şi "construcţiei"/"re-construcţiei", voi spune că orice sistem de gândire (şi un astfel de sistem poate fi extrapolat de la unul individual, la cel al unui de grup restrâns şi până la unul aparţinând specificului unui întreg context cultural) presupune:
1. Din partea autorului-creator:
(a) aplicarea unei de-construcţii încercând să foreze cât mai adânc în propriul EU (individual sau colectiv). O de-construcţie care să depăşească senzaţiile (cutanate, vizuale, auditive, olfactive, gustative, vestibulare, kinestezice, organice, de durere) care conduc la tipurile actuale de percepţii umane unanim acceptate azi de psihologia convenţională (Golu, 2002). O de-construcţie bazată pe un simţ interior ("mental" zic extrem-orientalii, dar aici se creează o confuzie între ceea ce înţelegem noi, europenii, si ce înţeleg ei prin "mental"; deci prefer "simţ interior") prin care senzaţia/simţirea "unei prezenţe" poate conduce nemijlocit la o "percepţie pură" - zic tot extrem-orientalii. Simţ interior care, potenţial, îl posedă, orice fiinţă umană, dar care poate fi activat doar de câţiva privilegiaţi. "Percepţie pură" prin care se asertează - de către autorul (individual sau colectiv) - "adevărul" unor premise (cod genetic). Toate astea nu le spune Derrida în cadrul "deconstructivismului" pe care îl promovează (Derrida, 1967, 1980, 1998, 1999). Însă despre ele, întreaga gândire extrem orientală nu oboseşte a vorbi, de la începuturi şi până azi, în continuu (a se vedea, în acest sens, de exemplu, excepţionalele 'Dialoguri' ale lui Krishnamurti cu personalităţi occidentale marcante (Krihnamurti, 1973, 1978, 1983, ), dialoguri dintre care se detaşează net cele purtate cu David Bhom (Krihnamurti, 1985), precum şi cele spuse de Jean Klein (Klein, 1988), Sri Nisargadatta Maharaj (Nisargadatta, 1973), Deepak Chopra (Deepk, 1993), Sogyal Rinpoche (Sogyal, 1992), etc.). În paranteză trebuie spus că se uită prea repede ceea ce, în cadrul contextului cultural European-Occidental, re-descoperă Husserl prin "metoda reducţiei fenomenologice" (Husserl, 1917);
(b) în acest fel apare şi se formulează/exprimă (explicit sau nu) premise absolut
noi;
(c) urmează o construcţie. Construcţie care fixează, fără excepţie, un set de reguli
de inferenţă de asemenea absolut nou. Set de reguli de inferenţă care, uneori, nu ascultă de nici un fel de logică larg acceptată la un moment dat. Set de reguli de inferenţă care, în anumite cazuri, îşi relevă "logica" proprie abia peste veacuri (e.g. "Logica dinamică a contradictoriului" (Lupasco, 1974,1983) ce pare a se potrivi, într-o oarecare măsură, sistemului lui Heraclit - numit, la vremea sa, "obscurul"; dar o astfel de logică "pare" numai a se potrivi gândirii heraclitiene - şi, aici, ca întotdeauna, aparenţa înşeală; de fapt, gândirea lui Heraclit îşi găseşte pe deplin "logica" proprie numai în "Logica buddhistă" (Scherbatski, 1962) ).
2. Din partea consumatorului obişnuit:
încercarea (conştientă sau nu) de a-şi de-construi propriul sistem de gândire (în
mod similar cu cel sugerat de Liiceanu în cazul lui Heidegger) pentru a-l înţelege pe cel specific lui (1);
încercarea (tot conştientă sau nu) de aplicare a unei noi de-construcţii pentru a
"de-conspira" premisele şi setul de reguli de inferenţă utilizat de (1).
(c) intrarea (a se lăsa "furat") în/(de) sistemul de gândire al lui (1).
3. Din partea interpretului-obişnuit (critic de profesie),
(a) aplicarea unei de-construcţii ca în cazul (2a);
(b) urmează o nouă de-construcţie ca la (2b);
finalizarea printr-o re-construcţie. O re-construcţie care nu schimbă însă premisele autorului respectiv, ci - eventual - le pune numai în evidenţă; utilizând însă un set de reguli de inferenţă cât mai apropiat de "logica" consumatorului obişnuit. În acest mod "alteritatea" reciprocă autor-consumator obişnuit se potenţeză/estompează facilitându-se o comunicare inter-subiectivă fără ca "subiectivitatea" fiecărui actor să fie anulată definitiv (de fapt şi aceasta este potenţată/estompată), ajungându-se astfel la un fel de stare de "echilibru" care permite inter-comunicarea printre altele şi prin limbaj (în orice caz nu o trans-comunicare precum cea propusă de Basarab Nicolescu (Nicolescu, 1999 ) - gen Jung (Jung, 2003 ) - bazată pe arhetipuri comune tuturor contextelor culturale; şi care tinde să reînvie visul iluzoriu al modernităţii legat de "universalitate" şi, în consecinţă, de "obiectivitate" anulând complet "subiectul").
4. Din partea interpretului-creator, tot aplicarea unei duble de-construcţii ca la 3(a,b);
în cadrul celei de a doua de-construcţii se "umblă" şi la premise.
În final, în cadrul re-construcţiei, uneori, se propune şi un nou set de reguli de inferenţă. Aici apar sub-tipurile:
4.1. interpret - creator tradiţional care "umblă" la premisele altui autor - creator fără însă a le modifica în mod fundamental (îmbogăţind, de fapt, setul acestora). Ca în cazul întregii pleiade de filosofi iluştri din contextul nostru cultural, care au urmat după presocratici (presocratici dintre care, însă, trebuie exclus Heraclit) ;
4.2. interpret - creator de-mistificator care, de regulă, alege un cuplu {"premise autor
X1 - premise autor X2"}. În care "premise ...X1" sunt premisele larg acceptate de "istoria" unei tradiţii până la un moment dat, iar "premise...X2" aparţin unui autor care a fost ocultat de "istoria" tradiţiei până la momentul respectiv. Un astfel de interpret (de-mistificator) schimbă "accentul", inversând practic poziţia elementelor cuplului şi propunând astfel abandonarea "premiselor autorului X1". Şi, uneori, îmbogăţind şi setul premiselor lui X2. În acest fel se urmăreşte ca "istoria" tradiţiei să fie forţată să ia o nouă direcţie. Evident, în acest caz, într-o abordare mai sofisticată, locul "cuplului" îl poate lua un "n-tuplu". Ajungându-se astfel la un joc combinatoric al permutărilor, extrem de complicat şi greu de stăpânit. Mai mult, se poate ajunge la încercări de conturare a unor "metafizici transculturale" (Nicolescu, 1999) de factură "modernistă". Sau bazate numai pe "diferenţe" (care nu însemnă nici "contradicţii" şi nici "complementarităţi" ci doar facilitarea unei comunicări "inter-subiective", în cazul "mondializării", aşa cum se sugerează la punctul (3.c.)) - tendinţă "postmodernistă" (Deluze, 1995). Care însă, deşi proclamă "moartea" oricărei metafizici, introduce furişat, pe uşa din dos (păcălindu-se şi păcălindu-ne), o "metafizică a textului" = "hiper-text". În măsura în care acesta ("textul") se "obiectualizează" (şi nu "obiectivizează"). Aşa cum, extrem de sugestiv, spune Mircea Cărtărescu:
'Hipertext şi hiperlume
Ce nu-ncape-n minţi de gips
El ["Hipertextul" n.n. G.M.] doar s-a salvat din spume
Din iluzie ["text obiectualizat" dar considerat iluzoriu din moment ce realitatea ultimă este "hipertextul"= "Logosul Divin" al lui Hraclit n.n. G.M.], eclips.' (M. Cărtărescu, "Totul este scriitură" din epopeea Levantul).
Dar aici este mult de discutat şi o voi face altă dată.
Cred că nu greşesc dacă extind sub-tipul (4.2.) şi la cazul în care elementele: "premise...X1" şi "premise...X2" (cu o eventuală extensie: ', ..."premise...Xn" ') aparţin unor autori colectivi, mergând până acolo încât X1 şi, respectiv, X2 (...Xn) să fie consideraţi autorii colectivi care au creat şi creează specificitatea unor contexte culturale diferite.
4.3. interpret - creator aparent demistificator, dar care "mistifică" şi care procedează
"aparent" ca în cazul (4.2.). Dar, sub "masca" promovării setului "premise...X2" îl "mistifică" pe acesta. Este cazul unor "hermeneuţi" şi, mai ales, al celor postmodernişti (şi ei - se poate spune - că practică tot un fel de "hermeneutică") în frunte cu Derrida. Care - "aparent" - revine la Nietzsche. (Niestzche, la rândul său, revenind - tot "aparent" - la Heraclit). Dar "deformându-l". În sensul că nu se urmăreşte "îmbogăţirea" seturilor premiselor de la care pleacă unul sau altul (însuşi Nietzsche introduce o "deformare" a premiselor lui Heraclit, aşa cum am menţionat), ci reducerea la o singură premisă (pe care am încercat să o formulez). Rezultatul ultim al acestei, de fapt, mistificări - practicate de postmodernişti - fiind nu schimbarea sensului "istoriei" tradiţiei, ci o încercare de "îngheţare" a "istoriei" într-un prezent continuu, la nivelul realităţii empirice "macro" (un ACUM şi AICI deformat). Singura luată în considerare, fără să se ţină seama de faptul că o astfel de "îngheţare" îşi are rădăcinile în cadrul altei realităţi (nivel al acesteia, i.e. nivelul "micro": elementar şi quantic; cel sub-quantic apărând, la o analiză mai atentă, drept un nivel mai "adânc" decât cel micro ). Las cititorul singur să analizeze ce se întâmplă atunci când "cuplul" este înlocuit cu un "n-tuplu".
Ar mai fi poate de discutat cazul unui Aristotel (Platon, de exemplu, fiind totuşi un "tradiţionalist"), Kant, Nietzsche, Wittgenstein sau Husserl care au "rupt" tradiţia presocratică (minus, nu o să obosesc repetând, Heraclit) "umblând", în mod fundamental şi la premise. Lucru care se întâmplă şi în cadrul altor contexte culturale cu îndelungată tradiţie. În toate aceste cazuri putându-se vorbi despre adevăraţi "autori-creatori" de filosofie. Prin urmare, acest tip pare a putea fi redus la tipul (1). În subsidiar trebuie să accentuez că, cel puţin, în cazul lui Aristotel, nu pun în discuţie "răul" sau "binele" care l-a făcut orientând, pentru urmaşi, filosofia - poate fără să vrea - către materialism (devenit, peste secole, "vulgar") şi ştiinţă (acum "tehno-ştiinţă")- lucru care îl voi discuta altă dată - ci constat numai "originalitatea" acestuia, prin "fracturarea" tradiţiei pe linia presocratică (minus Heraclit). (Evident că aici se poate discuta cât de "original" a fost unul şi altul dintre cei enumeraţi şi alţii asemenea).
Cred că mai trebuie să accentuez faptul că simţul interior intervine nu numai în cazul (1). Cel puţin în sensul că el trebuie (cu excepţia cazurilor (1) şi (4.3.) ) să "rezoneze" cu percepţia pură a autorului (generic) ales pentru a fi promovat sau "înţeles".

Şi acum sunt pregătit să fac ultimul pas. Şi anume să încerc să vorbesc despre "adevărul" premiselor unui sistem de gândire.
Referindu-mă la filosofie, voi spune clar, de la început, că în calitate de "filosof debutant" (vorba lui Husserl - Husserl, 1994), afirm următoarele:
1. Cu tot respectul pentru cei "pertinenţi" (i.e. filosofii noştri de meserie, "scolastici"), voi fi atât de im-"pertinent" încât să mi se pară "adevărat" ceea ce mi se revelează (şi nu relevă) ca "evident". Sau, de la Descartes citire: să "nu accept niciodată un lucru ca adevărat, pe care să nu-l fi recunoscut în mod evident ca adevărat" (Descrtes, 2000);
2. Rejectez categoric - drept o aserţiune care contrazice bunul simţ - o afirmaţie de genul "ceea ce există prin natura sa reprezintă un aspect ontologic (s.n. G.M.), iar faptul că acesta este cunoscut ca atare reprezintă un altul epistemologic (s.n. G.M.)" făcută, adesea, de cei specializaţi în filosofie din contextul nostru cultural. Dimpotrivă, consider că "orice ontologie este stabilită prin cunoaştere şi, la rândul său, cunoşterea este de natură ontologică, între acestea existând o inter-relaţie greu de a i se atribui un sens preponderent ontologie -> cunoaştere, sau invers" (Manolescu, 2003). Mai clar, consider că noi cunoştem doar în măsura în care, ontologic, dispunem de abilităţi senzitive - şi aici nu mă refer numai la simţurile unanim recunoscute de psihologia convenţională, ci şi la simţul interior despre care am vorbit anterior. Mai adaug că afirmaţia mea, departe de a fi originală, este în consonanţă deplină cu una similară pe care se bazează întregul context cultural Extrem-Oriental (Stchebatski, 1962, Drahmamottara, 1962);
3. Cu cât simţul interior al unei fiinţe umane forează mai adânc dincolo de realitatea cotidiană (macro-empirică) cu atât se aproprie mai mult de adevărul absolut (fără însă a-l atinge) pe care îl poate exprima (sau nu) prin premise ce stau la baza unui sistem de gândire (evident că puţini oameni îşi propun explicit să realizeze un "sistem de gândire" plecând de la premise clare ; cum, probabil, unii oamenii se pot apropria - mai mult sau mai puţin - de adevărul "absolut" fără a simţi nevoia să comunice acest lucru).
4. Ca un corolar al celor afirmate anterior, pot spune acum că disocierea între "adevăr" (grade de "adevăr") şi "realitate" (niveluri ale "realităţii") este iluzorie. (Cum tot iluzorie este şi identificarea "adevărului" (relativizat) cu "realitatea macro-empirică" cum face postmodernismul. Pierzând din vedere faptul că "adevărul" şi "realitatea" - fie ea şi cea de la nivel macro-empiric - formează, de fapt, un cuplu indisociabil). Iar o astfel de disociere se datorează numai "analiticităţii" exacerbate specifice contextului nostru cultural (European-Occidental). Şi care conduce, în acest caz, pur şi simplu la un nominalism fără acoperire atunci când vorbim, în mod separat, despre "adevăr" şi despre "realitate" (cu atât mai mult când le confundăm promovând izomorfismul/sinonimia "adevăr-realitate"). "Analiticitate" complet străină, altor contexte culturale, mai mult sau mai puţin cunoscute de noi, cum ar fi cel Extrem-Oriental (dar şi altele, e.g. cele puse în evidenţă de scrierile unui Mircea Eliade (Eliade, 1981 - 1991) sau cele ale unui C. Levi-Strauss (Levi-Strauss, 1978), etc..). În acest sens, iată - drept un exemplu sugestiv - ce spune un gânditor contemporan de origine japoneză:
"Dacă unui muncitor incult din Tokyo cineva i-ar spune: "Eşti muritor pentru că...", va replica "Berabome!" ("Eşti idiot!") înainte ca acesta să-şi fi putut termina fraza. Raţionamentul analitic este insuportabil, prea greu pentru orientali, din cauza învăţăturii intuitive tradiţionale....Se cuvine să exprimăm numai concluzia, în mod sintetic şi în cuvinte precise şi cât mai puţine cu putinţă" (Sakurazawa, 1995), citat ce ne aminteşte de "judecăţile sintetice a priori" ale lui Kant.

* * *

Revin acum asupra "longevităţii" (unui sistem de gândire) pentru a nuanţa cele afirmate deja în legătură cu aceasta. Amintesc că am spus: "Longevitatea este dată de consecvenţa/coerenţa în aplicarea, în cadrul discursului, a unui set de reguli de inferenţă". Acesta este însă numai un prim aspect al ei. Cel legat de extensiunea (pe orizontală - cantitativă) a numărului de propoziţii valide emise în cadrul sistemului. Cel de al doilea aspect, dat de intensiunea (pe verticală - calitativă) a propoziţiilor valide emise, depinde însă de adâncimea inciziei realizate de percepţie care poate fi numai superficială - atunci când rămâne la nivelul senzaţiilor obţinute prin simţurile comune (nivelul macro-empiric al realităţii) - sau poate fi din ce în ce mai profundă - atunci când intervine simţul interior.
Ar mai fi de discutat şi momentul în care, în cadrul unui sistem de gândire, apar aşa numitele "propoziţii indecidabile" (nici adevărate şi nici false). Dar, deocamdată, mă opresc aici.
De asemenea, lucrurile se nuanţează dacă, în cadrul - de exemplu - al unei logici aristotelice, se admite "terţul inclus". Dar nici o astfel de discuţie nu o voi dezvolta aici deoarece nu este, deocamdată, utilă.

* * *

Să mă opresc, acum, la cele spuse de amicul X.
El a avut şi nu a avut dreptate. Pentru că, în legătură cu analiza întreprinsă asupra poziţiei postmoderniste eu nu am făcut altceva decât să intru în "pielea" unui adept al acesteia. Fără să schimb nimic din modul său de gândire. Adică să aplic o de-construcţie de tipul "interpretului obişnuit" (critic de profesie). Cu deosebirea că, deocamdată, nu m-a interesat să des-conspir setul său de reguli de inferenţă. Ci numai să identific premisa (axioma sa de bază). Dacă am făcut-o corect, sau nu - asta e altă poveste. Eu însă cred că da. Şi tocmai faptul că m-am "identificat" cu un astfel de postmodernist, l-a făcut pe X să greşească atribuindu-mi mie un "raţionament circular". În schimb nu a greşit atunci când un astfel de "raţionament" - aparţinând, accentuez, gândirii postmoderniste - l-a considerat "vicios". Aici se poate discuta mai mult. Cum ar fi, de exemplu, faptul că - spre deosebire de Parmenide şi, după el, Heidegger (care consideră drept axiomă/premisă una de tip "logic" şi nu ontologic şi anume "necontradicţia") postmodernismul este mult mai consecvent în eroare deoarece se referă la însuşi adevărul logic (considerându-l absolut) contrapunându-l unui adevăr ontologic (relativizat până la dispariţie în cadrul realităţii macro-empirice). Dar, just enough ! Îmi dau seama că demonul analiticităţii m-a furat şi pe mine. Şi, dintr-odată, îmi revin amintindu-mi (de-construindu-mă): "Nu am să încerc să analizez la nesfârşit ideea pe care mi-o fac, deoarece aceasta ar însemna să o distrug" (Gonseth, 1936).

"La un Maestru al maeştrilor (Iluminat) tot venea unul şi altul să pună tot soiul de întrebări.
Maestrul, de obicei, rămânea tăcut. Dar avea tot timpul lângă el un discipol, extrem de doct, care răspundea cu citate din diverse Scripturi. La un moment dat, unul dintre vizitatori i s-a adresat Maestrului: <Extraordinar! Discipolul Tău trebuie să fie aproape de Iluminare!>. Răspunsul: <Fi serios! Citeşte prea mult!>" (Povestire Zen).
Să uităm împreună ce am scris până acum (de când vă tot duc cu vorba). Şi să încercăm să punem, fiecare în parte şi în tăcere, la lucru simţul interior dincolo de cuvinte. Va fi primul pas spre un adevărat experiment filosofic. Pe care vă propun să-l urmărim împreună cu proxime ocazii.

Referinţe bibliografice

Deepak Chopra, 1993 Agelwss Body, Timeless Mind, ed. Three Riveres Press
Deleuze Gilles, 1995 Diferenţă şi repetiţie, ed. Babel
Derrida Jacques, 1967 De la grammatologie, ed. Minuit
Derrida Jacques, 1980 De Socrate á Freud, ed. Flammarion
Derrida Jacques, 1998 Psyché. Invention de l'autre, ed. Galilée
Derrida Jacques, 1999 Sur Parole. Instantanés philosophiques, ed. de l'Aube/France Culture
Descartes René, 2000 Principiile filosofiei, ed. IRI
Dharmamottara, 1962 Commentary by Drahmamottara on Dharmakďrti's A short tratise of Logic. Text translated from sanskrit and edited in the Bibliotheka Buddhica. In: Th. Stcherbatsky, Buddhist Logic, vol. II.
Eliade Mircea, 1981 - 1991 Istoria credinţelor şi ideilor religioase vol. 1,2,3, ed. Ştiinţfică şi Enciclopedică
Golu Mihai, 2002 Bazele psihologiei generale, ed. Universitară
Gonseth Ferdinand, 1936 Les mathématiques et la réalité. Essai sur la méthode axiomatique, Paris
Husserl Edmund, 1917 Pure Phenomenology, Its Method and Its Field of Investigation. Inaugural Lecture in Breisgau 1917. Tradusă în engleză la http://uly.edu/~rsand1/husserl
Husserl Edmund, 1994 Meditaţii carteziene, ed. Humanitas
Jung C. G., 2003 Opere complete - Arhetipurile şi inconştientul colectiv, ed. Trei
Klein Jean, 1988 Who Am I ?, ed. Element Books Limited
Krishnamurti Jiddu, 1973 The awakening of intelligence, ed. Krishnamurti Foundation
Krishnamurti Jiddu, 1978 The wholeness of Life, ed. Krishnamurti Foundation
Krishnamurti Jiddu, 1985 The ending of time, ed. Krishnamurti Foundation
Lévi-Strauss Claude, 1978 Antropologia structurală, ed. Politică
Liiceanu Gabriel, 2003 'Câteva repere', Notă introductivă la Heidegger Martin, Fiinţă şi timp, ed. Humanitas
Lupasco Stéphane, 1974 L'Énergie et la matičre psychique, ed.Jullard
Lupasco Stéphane, 1983 Logica dinamică a contradictoriului, ed. Politică
Manolescu Gorun, 2003 'Despre sursele ontologice ale adevăratei cunoaşteri în Buddhism şi o paralelă Europeană', NOEMA, vol. II (1)
Nicolescu Basarab, 1999 Transdisciplinaritate - Manifest, ed. Polirom
Sakurazawa Nyoti, 1995 Principe unique de la philosophie et de la science d'Extręme-Orient, ed. Centre International Macrobiotique OSHAWA
Sogyal Rinpoche, 1992 The Tinetan Book of Living and Dying, ed. Rigpa Fellowship
Sri Nisargadatta Maharaj, 1973 I Am That, ed. Sudhakars Dishit, Bombay, India
Stcherbatsky Theodor, 1962 Buddhist Logic (two volums). New York: Dover Pub. Inc.

Franţa - între trecut şi prezent

Onu Mădălin

De fiecare dată când privesc spre occident, senzaţia că toată istoria nu este altceva decât un roman, operă a unei imaginaţii strălucitoare, devine din ce în ce mai acută. Cu fiecare decizie politică luată de Uniunea Europeana, cu fiecare dovadă a pragmatismului nevrozat, acceptat şi ridicat la rangul de principiu singular de determinare universală sau, cu fiecare ştire mass-media care prezinta înfăţişarea modernă a ţărilor pe care le invidiem de atâtea secole, îmi este tot mai greu să cred că atmosfera din romanele lui Dumas nu este o simplă halucinaţie, sau că au existat într-adevăr generaţii predilecte pentru ceea ce se ascunde din faţa simţului comun.

A cincea republică

Cât despre situaţia Franţei, aici lucrurile se complică. Privită din exterior, ea capătă câteva înfăţişări distincte, opuse una faţă de cealaltă. Din punct de vedere cultural, totul pare a fi extraordinară. Se scriu cărţi foarte bune, se alocă fonduri imense acestui domeniu, patrimoniul este îngrijit şi pus în valoare, funcţionează universitaţi de prestigiu. Asta dacă ne referim la latura ezoterica. Pentru că, de cealaltă parte, cultura de masă, reprezentată de publicaţii superficiale, de strategii de marketing, de manipulare, de cărţi făcute după anumite tehnici de a atrage cititorii, se dezvoltă vertiginos şi este într-o contradicţie totală cu ţara lui Montesquieu, Diderot, Descartes, Flaubert şi mulţi alţii asemenea. O a doua înfăţişare ar fi determinată de populaţia marilor oraşe, atinsă de curentul postmodernist până la refuz. Înfăţişare deplorabilă, care totuşi nu poate fi generalizată: în provincii, atmosfera se schimbă. Francezii au legături puternice cu tradiţiile autohtone. Sunt gurmanzi, organizează vânătoari, ils sont des bons vivants. Dealtfel, tocmai multitudinea reprezentărilor este cea care poate să ne confere o imagine cât mai lucidă. De exemlpu: am putea afirma că francezii sunt conformişti si birocraţi? Doar dacă pierdem din vedere faptul că putem găsi deopotrivă nonconformişti, ba chiar extremişti. Raţionalişti? Acest lucru, deşi ar părea o trăsătură dominantă, la nivel înalt regula I din "Regulae ad directionem ingenii" a lui Descartes: "Tinta cercetărilor noastre trebuie să fie de a ne îndruma mintea către rostirea unor judecaţi întemeiate şi adevărate cu privire la toate lucrurile ce ni se infăţişează", este de multe ori încălcată. Iar la nivel personal, aproape în orice situaţie avem de-a face cu o subiectivitate ascunsa, cum este şi în cazul lui Montaigne, care apela mai mult la îndoială (diferită de cea metodică) în faţa afectelor, tocmai pentru a găsi, printre ele, ceva care sa aibă puterea de a-l satisface. Ca să nu mai vorbim de Rimbaud şi de revoluţia interioară pe care o promova, tocmai pentru că omul care se inscrie în tiparele societaţii (astăzi foarte bine delimitate) nu va reuşi niciodată să obţină eliberarea şi să perceapă ceea ce este ascuns; sau de Rousseau, a carui metodă nu are prea multe puncte în comun cu "Discours de la méthode". Paradoxurile, şi deznodămintele neaşteptate sunt şi ele la tot pasul. În ceea ce priveşte politeţea (prezentă la ei din toate timpurile), când au apărut primele manuale despre arta de a apărea în public, în 1630, au fost asociate cu un fel de ipocrizie, mascaradă. Bucataria franceză, împotriva careia au apărul diferiţi naturalişti si obsedaţi de calorii, sau diverse fast-food-uri (deşi primejdia, aici, nu pare a fi reală). Frumuseţea - împotriva căreia se ridică tendinţa noii generaţii: lipsa de prejudecăţi. În secolele trecute. Viciile, asemănătoare celor descrise de Marchizul de Sade (deşi nu s-a stabilit dacă cărţile lui au valoare istorică, cert este că au existat unele personalitaţi cu comportamente deviante), situate la antipod faţă de simţul onoarei şi alte virtuti. Atmosfera de lângă Palatele Regale aflata intr-o puternica contradictie cu periferiile mizere ale Parisului. Iar istoria ne relevă altele şi mai spectaculoase. Vercingétorix constrâns să se supună lui Cezar; Jeanne d'Arc care a jurat sa izgonească englezii de pe teritoriul ţarii sale şi să aducă regele pe tron a fost intemniţată de ei şi abandonată de suveran; Napoleon, a vrut să-i înfometeze pe englezi şi a fost deportat de ei pe o insulă aproape pustie; sau felul în care ideile republicane, respectiv republica, au eşuat (revoluţia s-a transformat in dictatură, Napoleon care părea să fie continuatorul ei a creat un imperiu).
Poate că în astfel de lucruri constă identitatea tare a acestui popor. Este dispus să accepte, să nu dea verdicte definitive (mai puţin în regimul numit foarte sugestiv "La Terreure", când, la 17 septembrie 1793 s-a votat "Legea Suspecţilor" - oricine putea fi închis pe baza unui simplu denunţ. Procesele fiind făcute expeditiv de Tribunalul Revoluţionar, fără recurs.).
Revin acum la ceea ce a însemnat modernizarea pentru marile orase. Aici, americanizare a reuşit, paradoxal, să-şi pună amprenta peste o civilizaţie care încă din 481 (când Clovis a moştenit nordul Galiei) era, dacă se poate spune, dezvoltată. Astâzi, existând destule elemente made in USA. "America e plină de maniaci. Maniaci ai puritanismului. Maniaci ai rock-ului. Maniaci ai produselor naturale. Maniaci sexuali. Maniaci ai jogging-ului. Maniaci ai diete.", constata Paler în "Aventuri solitare". Maniaci pe care îi putem întâlni la fel de uşor în Franţa, alături de multe alte anomalii provenite pe aceeaşi filieră. Tot în "Aventuri solitare", Paler remarca: "Într-o catedrală din Evul Mediu european, ai o ameţeală metafizică, pe când, în cel mai înalt zgârie-nori din New York, ai doar o ameţeală fizică". Dar iată că şi Parisul pare să se confrunte cu ultimul tip de ameţeală. Iar majoritatea locuitorilor, să recunoaştem, sunt mult mai apropiaţi de birourile din blocurile turn, de metrou, de industriile cibernetice, de semipreparatele mâncate pe fugă, sau de anumite reviste superficiale decât de Luvru, de Notre-Dame, sau de Versailles. Asta ca sa nu mai spun că mulţi au fost atinşi, până la refuz, de platitudinea americană, de acel tip de cetăţean care în afară de serviciu şi câteva emisiuni de televiziune nu mai ştie nimic.

Vis cu ochii deschişi

"Într-o lume fără melancolie, privighetorile
ar începe să scuipe şi crinii ar deschide un bordel"
(E. Cioran - Amurgul gândurilor)

Primul pas făcut într-o catedrală grandioasă are un efect similar cu acela pe care l-a avut gustul madeleinei pentru Marcel Proust. Printre coloanele imense şi echivocul metafizic al vitraliilor, apogeul unei civilizaţii este mai aproape decât propria abrutizare pozitivistă. Anterioritatea devine postulatul ego-ului şi delirul inerent postmodernist dispare lăsând în loc beatitudinea idilică. Obnubilată de melancolie, întreaga istorie, incredibilă pentru un modern crispat, edifică, dezinvoltă, un peisaj amorf si misterios. Ce este Franţa?

"Il ne faut uniquement intégrer. Il faut aussi désintégrer.
C'est ça la vie. C'est ça la philosophie.
C'est ça la science. C'est ça le progrčs, la civilisation".
(E. Ionesco)

Este ţara care, încă din timpul Galiei Romane a fost împodobită cu forumuri, tribunale, burse de comerţ, temple sau teatre. În secolele VI - VII, în timpul Merovingienilor, începând deja să fie organizată în manieră imperialistă. Regele era apărat de armată, avea propria visterie, erau desemnaţi reprezentanţi ai acestuia în provincii, care să se ocupe de domeniile administrative, judiciare sau financiare. De asemena, războaiele purtate au adus cu sine nenumărate bogăţii. În 800, Charlemagne părea să fie imperatorul întregului occident. În perioada medievală, oraşele distruse de invadatori au fost refăcute şi înconjurate de fortificatii. Casele celor bogaţi erau decorate cu sculpturi, vitralii sau tapiserii, şi înconjurau castelul nobilului. În secolul XII a inceput construcţia marilor catedrale. Întai a fost preluat stilul bazilicii romane, înlocuită însă rapid cu stilul gotic, acesta aducând cu sine impresia de grandoare (catedralele aveau între 38 - 48 m). În 1492 temeliile statului modern erau deja puse. În secolul XVII, Richelieu a organizat Sorbona şi a fondat Academia Franceză. Louis XIV a infrumuseţat Parisul. A construit Piaţa Vendôme, un bulevard între Bastille si Tuilleris şi porţile de triumf Saint-Denise sau Saint-Marin. Tot atunci s-a născut şi clasicismul francez. În 1972 Parisul avea deja 4 academii: Academia de Ştiinţe, Observatorul din Paris, Academia de Pictură şi Sculptură si Academia de Arhitectură.

"L'imagination dispose de tout;
elle fait la beauté, la justice, et le bonheur, qui est le tout du monde".
(Blaise Pascal)

Este ţara în care frumuseţea a fost mult timp tradiţie, alaturi de l'amour francais (diferit de la caz la caz...).

"Le vin est la partie intellectuelle d'un repas.
Les viandes et les légumes n'en sont que la partie matérielle"
(Alexandre Dumas)

Este ţara în care unele mese durau până la 16 ore (dupa cum descrie Flaubert). Sortimentele de vin şi de alimente fiind nenumărate

"Voici plus de mille ans que la triste Ophélie
Passe, fantôme blanc, sur le long fleuve noir,
Voici plus de mille ans que sa douce folie
Murmure sa romance á la brise du soir".
(Arthur Rimbaud - "Ophélie")

Este ţara în care misterele se ascund prin donjoanele castelelor altadată asediate, prin anticamere şi prin grădinile magnifice. Asta nu numai în Valea Loirei. În nordul Munţior Pirenei, castelul Montsegur rămâne înca locul în care certitudinea este desuetă. Mărturie a religiei cathare, scopul constructiei sale pare a fi, un templu solar (donjonul a fost proiectat astfel încât să primească primele raze de soare la solstiţiu de primavară). Dar asta nu e tot. Comoara cathară atât de dorită se pare că a dispărut în timpul ultimei cruciade. Ce conţinea? Unele ipoteze susţin că ar fi fost Sfântul Graal.

Reîntoarcere

Modelul oferit de Franţa în anumite perioada întregii Europe, i-a conferit un prestigiu grandios. Modelul pe care îl oferă astâzi este că, o ţară cu o identitate puternică poate oricând sa-şi regeleze destinul. O ţară care, după cum spune H.-R. Patapievici în "Discernământul modernizării" a adoptat modernizarea prin altoi, şi nu prin aruncare la coş, cum s-a întâmplat la noi, poate oricând să se autodezvolte, să-şi stabilească ea însăşi o ţintă, sau să-şi promoveze şi să-şi creeze valori autohtone.
Din punctul de vedere al unui român, atras dintotdeauna mai mult de un oarecare raţionalism împletit cu felul de a fi un peu bavard (la ei) respectiv multă vorbărie (la noi), decât de riguarea şi misticismul nemţilor, Franţa a constituit, pentru o perioadă îndelungată de timp, o sursă perfectă pentru importul modernitaţii. Problema este că am importat de cele mai multe ori aspecte secundare. Acestea agravând starea de letargie, şi aşa existentă. Ca dovadă că, astâzi, sunt voci care afirmă că ar fi fost mai bine dacă am fi avut legături mai strânse cu germanii sau cu austriecii. Totuşi, în cele din urma am abandonat modelul Francez, pentru ca, dupa al Doilea Razboi Mondial, să cădem sub puternica influenţa a Rusiei Sovietice. Lucru nemaipomenit. Cu această ocazie am scăpat şi de câteva clădiri vechi (nu erau frumoase; trebuiau construite în loc capodoperele socialiste, blocurile), şi de cultura care începuse să se dezvolte (mult mai bună a fost cultura de sfeclă şi de cartofi, la care eram fruntaşi pe tot mapamondul, dupa spusele lu' Nea Ceauşescu), şi de multe altele, care oricum nu foloseau bravului proletar. Iar acum, ne mai uităm din când în când la francezi consolându-ne "Uite, au şi ei problemele lor! Unele sunt chiar foarte complicate..." Însă pierdem din vedere ceva foarte important. Anume: percepem ce se întâmplă în Franţa, din punctul nostru de vedere, pur românesc, pesimist (la noi, justificat): avem senzaţia că o problemă apărută poate doar să se agraveze. Ceea ce, la ei, nu este deloc adevărat.

Seminarul de contemporană vs. U.B.B.
[proiect]

Simulacru, control şi rezistenţă
(filozofie aplicată)

Ştefan Bolea

Introducere

Ideea că puterea foloseşte o mecanică disimulantă sau că strategia ei implică o "armată de metonimii" (Nietzsche) mi-a fost reliefată de un eseu al lui Vincent P. Pecora, apărut în "Qualitive Sociology." Modelul unei societăţi-matrix popularizată de fraţii Wachowski beneficiază mult de indicaţiile lui Baudrillard, de unde şi intertextul cu "On Nihilism" din prima parte a trilogiei. Voi încerca să explicitez mai bine conexiunea dintre control şi simulare, folosind textele lui Foucault, Baudrillard, Deleuze sau Nietzsche. Ca o inserţie "originală", voi figura mai bine modalităţile de rezistenţă ale subiectului în societatea noastră, ca să dau o notă optimistă acestei analize. În plus, criza diagnosticată de Pecora, are valenţe specifice în mediul nostru academic, pe care de asemenea voi încerca să le analizez.

Controlul

Înainte de 1989, am trăit cu toţii într-un exemplu foucauldian din "Anormalii": "Nero...este poate prima mare figură iniţiatică a suveranului infam." Astfel, "puterea îşi oferea această imagine de a se fi născut dintr-un individ deghizat teatral, pomădat ca un bufon, ca un clovn." Ceea ce este potrivit pentru dictaturile de dreapta din anii '30, merge şi pentru stalinismul ceauşist dintre 1965 şi 1989 (această ambivalenţă a stângii şi a dreptei o demonstra de mult Hannah Arendt). Maniheismul statului roman (pe de o parte cenzură, pe de altă parte simulare), pare a se proiecta în situaţia post-decembristă mai ales pe latura sa disimulantă. Cu toate acestea, trăim pe o scenă, de pe care valorile anterioare au fost insuficient evacuate, dacă presupunem că acest proces de demistificare a început totuşi. Cu toate că nu are mare legătură cu situarea comunistă, clădirea centrală a Facultăţii Babeş-Bolyai are alura unui Panopticon. Curtea interioară este astfel construită, încât poţi fi minimalizat prin supraveghere din orice unghi. Această reminiscenţă de lectură din Foucault o putem avea cu toţii ori de câte ori ieşim în pauză.

Un alt exemplu al dialecticii puterii (de această dată nu unul architectonic) putem să-l preluăm de la Deleuze. Referinţa sa la o luptă dintre "striat" şi "neted" o pot interpreta ca o dialectică dintre două tipuri de discursuri universitare: cel situat în descendenţa "marii" şcoli comuniste şi celălalt, unde prin dialog deschis putem chiar "învăţa" ceva şi nu doar reproduce. Primul aparţine discursului-monolog, în care dacă faci comentarii, este bine să le pui on-topic; dacă am cânta, ar trebui să ne limităm la variaţiuni. Forţa netedă, care manipulează acest discurs, presupune o "introducere în introducere" (de exemplu facultăţile private, poreclite în slangul studenţesc "de balet"), cu alte cuvinte, un discurs renascentist, aflat la antipodul afirmaţiei "creierul lipitorii este lumea mea" (Nietzsche). Dar aceasta este doar latura comică a "netedului" (afirmaţii de genul "ontologia lui Heidegger ne trezeşte un surâs, dar ca între filozofi" sau "Derrida spune că metafizica s-a terminat. Heidegger, tot aşa...Cum să se termine?), latura sa ubuescă se întrevede atunci când un spirit agonistic este instilat în replica nepresupusului interlocutor, studentul. Abia atunci se vede că "netedul" este un imperativ şi nu poate fi supus interpretării.

"Striatul" cere deja rezistenţă. Seminariile la care se discută deschis dau măiestria şi nobleţea sistemului universitar. Dialectica productiv-reproductiv se potriveşte analogiei neted-striat. Dacă şcoala înseamnă reproducere, înseamnă că nu este nici o diferenţă dintre un permis de bibliotecă şi un carnet de student (argumentul din "Good Will Hunting" de Gus van Sant). În cuvinte directe, chiar dacă spui ceva nelalocul lui la un asemenea seminar, eşti remarcat; altfel avem relaţia dialogică promiscuă dintre o copie xerox şi o fişă de lectură. A fost mentalitatea studenţească din Cluj pregătită vreodată pentru un mai '68? Nu la nivel de "grup" şi niciodată ideologic.

Simulacrul

O altă aplicaţie practică a cărţii lui Baudrillard, "Simulacre şi simulante" este "The Truman Show", în care dialectica dintre simulare şi control este evidentă. Este ca şi cum am muta centrul societăţii spectrale în sufletul şi trupul unui singur subiect. Experimentele cinematografice sunt cu un pas în faţa realului, doar dacă înţelegem realitatea ca rezistentă la efectele de hiper-realitate. Ceea ce este fals, dovada cea mai simplă fiind show-ul "Big Brother." Ca o ironie, unul dintre participanţii la "Big Brother" prezintă acum pe Antena 1 un show de Reality Tv (un fel de "Mircea Radu" mai acid). Care sunt limitele intruziunii societăţii de control în viaţa noastră? În ce măsură încalcă ele libertăţile noastre fundamentale? Pecora spunea că într-un complex din Los Angeles o voce monomaniacală repetă stalinian "you are being watched" iar reacţia oamenilor este tocmai de a se simţi protejaţi. Acelaşi sentiment de protecţie îl putem avea într-un mod mai primitiv în desişul agorafobic din Mănăştur, spaţiu devastator care dă prin antifrază un efect intimist.

Simularea este opusă reprezentării. "Cea din urmă porneşte de la principiul că semnul şi realul sunt echivalente. Invers, simularea porneşte de la utopia acestui principiu al echivalenţei, de la radicala negaţie a semnului ca valoare (...). Dacă reprezentarea încearcă să aneantizeze simularea interpretând-o ca falsă reprezentare, simularea interpretează edificiul reprezentării ca fiind el însuşi un simulacru." Pe plan mediatic, societatea se manifestă astăzi prin domnia simulării şi absenţa reprezentării (metonimie şi nu analogie). Cu alte cuvinte, este total neproductiv ca eu să mai şi filtrez mesajele pe care le primesc, trebuie doar să le consum. Ca exemplu, spectatorul detaşat care priveşte ştirile din Piaţa Poporului cu o indiferenţă şi un scepticism nedisimulate, ca şi cum s-ar petrece în Iraq. Astfel, Baudrillard are dreptate când spune că "războiul din Iraq n-a avut loc". Este mai sugestiv ca un alt icon al zilelor noastre, Marylin Manson, care spune "Death is on Tv". A fost un război transmis la televizor, în care au contat mai mult indicaţiile de regie şi pauzele de reclame ("they scare in order to sell" - Bowling for Columbine), decât suferinţa "oamenilor" din cealaltă parte a lumii, singurii care au trăit războiul.

Rezistenţa

Figura post-modernă a rezistenţei este Neo, personajul extrem de popular din "Matrix". Faptul că în partea doua a trilogiei figura sa este trunchiată pe epistema unei anomalii sistemice (conversaţia cu programatorul-şef, un fel de Dumnezeu) sau în partea finală este trecut prin "Oedip"-ul lui Sofocle, nu este lipsit de sens. Lyotardian, este felul modernităţii târzii de a se juca cu psihanaliza şi cu miturile; deleuzian, figura anarhică a forţei striate este pusă în scenă cu toată ambivalenţa super-eroilor. Pe de o parte vulnerabilitate (ia decizii umane, preaumane), pe de alta intuiţie iresponsabilă (care "modelează" destinul).

Ar putea fi imaginate două forme de rezistenţă în societatea noastră. Prima este cea a rezistenţei "paşnice" prin ignoranţă. De cele mai multe ori, românii au fost identificaţi de observatorii străini ca servili. Ei confundau probabil servilismul cu amabilitatea şi un fel de bun simţ suspect, al celui care din timiditate nu spune exact ceea ce ar vrea să spună. Una din caracteristicile noastre perene este tocmai această neangajare, care nu ţine de servilism ci de "adiaphoria" remarcată de Nietzsche în toate formele de nihilism. Este postura simulantului perfect (un fel de "I don't care" perpetuu), care ne-a permis să supravieţuim în situaţiile când a trebuit cu adevărat să fim servili (Imperiul Habsburgic, Imperiul Turcesc, Imperiul Rus, etc.). Această formă de rezistenţă pasivă este naturală şi nu are o componentă morală.

Cealaltă imagine a rezistenţei este mai puţin "buddhist-europeană" şi mai degrabă occidentală, preluată de noi în reprise-urile istorice când am avut şansa să fim occidentali (generaţia 1927, generaţia 2000). A manifesta o rezistenţă radicală, a fi de stânga în sensul anarhismului cultivat al lui Foucault, Deleuze sau Culianu (anti-psihiatrie, gândirea nomadă, anomie) este destul de riscant, gândindu-ne la faptul că trăim într-o cultură fundamentată pe contra-revoluţia din 1989. Cred că esenţiale sunt următoarele întrebări deschise: În ce măsură putem fi azi marxişti şi nu comunişti? Cât din Troţki, Artaud sau Maiakovski putem asimila fără a degenera într-un (alt) instrument de control? În ce măsură este posibilă (artistic şi nu politic) o epistemă a pre-revoluţiei "perpetue"?

Bibliografie:

Jean Baudrillard, "The Evil Demon of Images and the Precession of Simulacra", New York, Columbia Univ. Press, 1993
Gilles Deleuze, "Anti-Oedipe et Mille Plateaux", La lisse et le strié
Michel Foucault, "Anormalii", Editura Univers, (f.a.)
Vincent P. Pecora, "The Culture of Surveillance", Qualitive Sociology, Vol. 25, No. 3, Fall 2002
http://www.bachelorsdegreeonline.com/blog/2012/baudrillard-the-mind-behind-the-matrix/

Relaţii Coexistenţiale Nedeterminate

Dragoş Bogdan

Metode practice de investigare a raporturilor date de coexistenţa vechilor şi noilor metode de consideraţie existenţialistă

Premisele proiectului:

Prin proiectul acesta mi-am propus să dau contur unor fenomene perpetue în istorie şi pe cât posibil o soluţionare a lor cu ajutorul unor texte din filosofia contemporană: raportul istoric dintre valorile umane încadrate în studiul filosofiei şi receptarea acestora de către mase; mai departe se lasă dedusă polemica dintre filosofia clasică şi o filosofie nouă, cea a maselor (filosofie care are ca filosof principal o entitate abstractă: instituţia, moda etc. Aceste entităţi ajung la mase ca mituri, înconjurate de nimbul filosofic pe care îl simt necunoscătorii în contact cu ideea de filosofie).

Conţinutul proiectului:

<<Omul nu evoluează, nu se civilizează, doar învaţă să rămână om în condiţii corespunzătoare supraomului>>
Această idee mi s-a părut destul de clară citind Inumanul de Lyotard, prin contrastul pe care îl face societatea actuală cu modul de a reflecta al filosofului francez.
Iată câteva idei care intră în contradicţie cu condiţiile de receptare ale contemporaneităţii:

Încercările kantiene de a concepe şi pune la punct un sistem sintetizator, creator de "Eu"-ri nesimulate au dat greş, cu atât mai mult cu cât s-a propus conştientizarea lor [a încercărilor].
Fluxul de "informaţie" care vine în toată măreţia lui spre om nu ar fi altceva decât materia. Nevoia şi plăcerea ["Nuanţa, ca materie non-formalizată scapă sintezelor atât ale aprehensiunii cât şi ale reproducerii (nuanţa/o libertate)] deopotrivă simţite de subiect în clipa obţinerii unei imagini-schemă prin legitatea impusă de schematismul transcendental au făcut necesară depăşirea limitelor umanului de către ştiinţă şi arte. Cum? Prin tehnologie. Lyotard ia exemplul muzicii ca şi "Tonkunst": Eliberarea sunetului din instrument. Nevoia suspendării în timp a unei "monade simple" pentru a o menţine (maintenant) într-o singură consideraţie cu cel puţin încă una (ex. Retention).
Repetitivitatea apare ca şi o încercare de a lua parte la un tot nesintetic (ex. Ritmul în muzică). Bucata care revine prin reproducere abia îşi semnifică viaţa, existenţa.
"Asta ar fi o definiţie (negativă desigur) a materiei: ceea ce sparge spiritul în bucăţi"
Aici apare problema decidabilităţii şi mai departe a capacităţii de a trăi în urma deciziei luate .
Supraomul îşi va sacrifica o constanţă spirituală pentru această experienţă totalizatoare, va renunţa la "vis" pentru "beţie", va alege o cale imorală, întrevăzând prin această viaţă fără instituţii, fără istorie, adică în uitare.
Ce presupune această uitare? Istoria este o memorie a trecutului, prezentului şi viitorului; nu putem vorbi în cazul supraomului despre o istorie sau o depăşire a acesteia sau o ieşire în afara ei pentru că aceasta ar însemna tot o istoricizare, un bilanţ, adică o memorie.
Uitarea rezervă dreptul la acţiune, la revenirea asupra problemelor care erau considerate ca fiind rezolvate fără a pierde din vedere momentul istoric.
Orice nou născut va avea în potenţă capacităţi pentru a participa la umanitate şi la problemele ei. Acest lucru nu reprezintă un fatalism al revenirii, repetării, al lui "re-", ci atitudinea pe care va trebui să o înveţe pentru a-şi utiliza capacităţile îl va reduce la inactivitate.
Nepăsarea faţă de această necesitate a acceptării atitudinii a acelui fond care nu ar pierde nici un individ pe drumul istoriei. Forţa nemărturisitului a pus în gardă omul de rând:
"....sentimentul valorii este întotdeauna inactual, el exprimă condiţiile de conservare şi creştere ale unei epoci mult mai timpurii, el se împotriveşte noilor condiţii ale existenţei, a celora din care el nu a crescut şi pe care el în mod necesar nu le înţelege, el frânează, trezeşte suspiciunea faţă de om..."
Cum ne lasă pe noi contemporaneitatea să vedem această manifestare a trezirii "suspiciunii faţă de om..."?
Prin birocraţie: pentru a-şi putea duce la desăvârşire opera de arta, spre exemplu, un muzician trebuie să apeleze la o casă de discuri. Aceasta îi va mutila opera pentru a o integra în rafturile Music Shop-urilor, o va diferenţializa. Oare Lucian Blaga ar mai scrie "Diferenţialele Divine" pornind de la un Mare Anonim sau de la un mare patron?
Prin civilizare care presupune şcolarizarea, culturalizarea, învăţarea machiavelică de a pune întrebări "universalizatoare" (ex. "De ce?"), tot felul de mijloace cinice de a ajunge funcţional în funcţie şi de a înlocui uitarea cu alienarea. Foarte înţelept este şi cinismul lui
Sloterdijk: "La un venit de două mii de mărci net pe lună, începe silenţios să funcţioneze antiiluminismul"; şi omul îşi apare în confortul unui căţeluş manierat, luat din incertitudinea luminilor într-un concret "demistificat". Baudrillard îl citează în acest sens pe G. Friedman:
"Trăim într-o lume a Şoferilor de Duminică care nu s-au aplecat niciodată deasupra motorului" şi pentru care funcţionarea motorului rămâne un mister.
(pe capacul de Coca Cola scrie "Aici se Deschide").

Putem la începutul secolului XXI afirma în acord cu Robert Musil că suntem "de o incultură extrem de multilaterală"
Cinismul lui Baudrillard este grăitor în acest sens când teoretizează conceptul de masin
["Masinul e un concept care rezumă funcţionalismul în gol"] Naivitatea pe care o simulează tacit părtinitorii umanismului din masele "neimplicate" poate fi uşor confundată cu transmiterea incriptată de-a lungul istoriei a "războiului" dintre oameni şi supraoameni.
Dacă -supraomul este motivul punerii în gardă a omului- pare la nivel teoretic asemănător cu războiul dintre atlanţi şi atenieni în realitate lucrurile seamănă mai degrabă cu câinele care îşi vânează coada.
Oamenii deosebiţi, precum Adorno, au căzut victimă suspiciunii lăsate în mâinile vulgului: "În momentul în care filosoful era pe punctul de a-şi începe cursul, o grupă de demonstranţi îl împiedică să urce pe podium. Lucru rar întâlnit în 1969." Sloterdijk relatează cum demonstrantele îşi dezveliseră sânii punându-l pe filosof "faţă în faţă cu violenţa nudităţii": "Dreptatea şi nedreptatea, adevărul şi neadevărul se amestecau fără putinţă de desfacere în această scenă, într-un fel care din păcate este tipic cinismelor".
Nu pot să spun ce s-ar întâmpla dacă Aristotel ar vedea fapte de genul acesta [prea binecunoscută replica din Metafizica: "Nu filosoful este cel care trebuie întrebat ci el trebuie să pună întrebările"] dar este sigur că Dyogene nu căuta ziua în amiaza mare cu felinarul asemenea discipoli ca şi studenţii reuniţi doar pentru cursul lui Adorno.
Revenind la Lyotard şi la respectul lui pentru filosofia lui Adorno, rămâi cu impresia că este de preferat să cauţi muzica de dincolo de sinteză, să gândeşti dimensiunile istorico-filosofice ale lui "re-" şi eliberarea dată de nuanţa sunetelor decât să revii la un "Ev Mediu Contemporan".
Pentru cunoscătorii filmului lui Kubrik "Space Odissey 2001" va fi uşor de înţeles dezamăgirea pe care o aduce secolul XXI. Când strămoşul nostru îşi fixează puterea în afara capacităţii corpului (prin tehnologie - osul) el decide pentru supraom. Supraomul a fost cel înlănţuit şi sclavizat. Iar când odiseea spaţială plină de intrigi (calculatorul perfect şi echipajul sătul de încrederea în perfecţiunea acestuia) ia sfârşit Kubrik îşi aşează acordul comun cu secolul XX făcând să renască omul pe planeta Saturn după ce moartea eroului principal ia sfârşit. Monolitul, motivul central al filmului, nu arată decât că ideea plasată într-un spaţiu greşit, adică la generaţia de sub-oameni. Osul găsit de acel homo-sapiens a scurtcircuitat istoria lui supra-homo-sapiens, caruia probabil înţelegerea arhiprezenţei monolitului îi era destinată.
Tot o probă a propriilor capacităţi trupeşti a fost cea nord-europeană, adică integrarea în natura "adevărată".
Baudrillard descrie simptomul vacanţei care transfigurează ambianţa cotidiană explicând cum această probă a fost trecută de prezenţa "caravanei, cortului, accesoriilor": "Am început prin a ne muta casa în natură şi am sfârşit prin a ne implanta acasă valori de timp liber şi natură." La fel vezi şi pe coridoarele facultăţii defilând figuranţi cu cortul în spinare, cu Mountain Bike-ul în parcare şi veşnic echipaţi "de munte" încălţaţi cu Gore Tex.
Lupta cu natura a fost preluată şi dusă mai departe de accesoriile mai sus citate.
Totuşi filosofia a apărut ca facultate dar tipurile umane care o compun (de la studenţi până sus de tot) sunt tot cei copiaţi în serie după eşantionul "homo-aeconomicus-americanus"

Metodologia proiectului:

Multe reflecţii asupra imaginilor societăţii actuale le-am conturat cu ajutorul cărţilor "Sistemul Obiectelor" a lui Baudrillard şi "Critica Raţiunii Cinice" a lui Sloterdijk. Opera lui Lyotard a creat contrastul necesar atitudinii în ceea ce priveşte filosoful om (adică cel clasic) şi filosoful entitate (sistemul mărfurilor, şcoala, moda etc.).
M-am folosit de noţiunile om şi supraom pentru a da o notă ironică şi oarecum optimistă proiectului.

Finalitatea proiectului:

Cu acest proiect intenţionez să propun o nouă metodă de investigare a capacităţii pe care societatea o are de a secreta în interiorul ei valori umane inapreciabile şi modul ei de a-şi gestiona aceste procese cu o serie de raporturi între individ şi societate neconceptualizate încă (coexistenţa înafara ierarhiei a modei, filosofiei, ciberneticii etc.)

Bibliografie:

Lyotard, Francois - "Inumanul", ed. Ideea, Cluj, 2002, trad. Ciprian Mihali
Nietzche,Friedrich - "Vointa de Putere", ed. Aion, Oradea, 1999, trad. Claudiu Baciu
Sloterdijk, Peter - " Critica Ratiunii Cinice", vol 1, ed. Polirom, Iasi, 2000, trad. Tinu Parvulescu
Musil, Robert - in " Trei Femei" "Postume Inedite", ed. Univers, Bucuresti, 1970, trad. Ion Roman
Baudrillard, Jean - " Sistemul Obiectelor", ed. Echinox, Cluj, 1996, trad. Horea Lazar

Filmografie:

Stanley Kubrick
2001: A Space Odyssey (1968) 139 min / USA:148 min (Stanley Kubrick Collection DVD) / USA:156 min (premiere cut)

Intertext şi hypertext

Paul Belce

1. Premisele proiectului:
Prezentul studiu urmareşte istoria polemica a intertextului şi hypertextului, trecând prin bazele programatice a ceea ce mai târziu se va numi "textul infinit" şi încercând sa anticipeze noua direcţie în care va fi antrenata concepţia despre text.

2. Conţinutul proiectului:
Pentru început, intertextualitatea apare odata cu moartea conceptului de "opera " şi a ideii de literatura ca product destinat consumului. Opera era văzuta ca produs al unui singur individ, având un telos determinat şi o finalitate anunţata. R.Barthes (membru al cercului literar Tel Quel, în jurul caruia se vor grupa dezbaterile lingvistice europene ale anilor '60) denunţa incapacitatea autorului de a monopoliza construcţia personajelor, limba literara (scriitura) şi vocea auctoriala. Paradigma evolueaza astfel de la autor/opera/tradiţie înspre text/discurs/cultura. Modelul linear al istoriei literare este înlocuit cu unul non-linear, un model structural sau sincronic al literaturii ca sistem de semne.
Post-structuralismul, combinat cu tezele marxiste, a dat naştere unor noi interpretari. J.Kristeva, influenţata de opera lui M. Bahtin, proiecteaza un spaţiu tri-dimensional în care cele trei "coordonate ale dialogului" sunt subiectul scriptor, adresantul (sau cititorul ideal) şi textele exterioare. Pentru a simplifica, fiecare text este susţinut de alte texte pe care cititorul le-a parcurs, şi de catre contextul cultural al lectorului.
Intertextul este acel spaţiu în care o multitudine de sensuri se suprapun; intertextualitatea se refera la transpoziţia unui sistem de semne în interiorul altui sistem sau într-un câmp de sisteme significante. Astfel a fost facuta posibila corelaţia serie literara-alte serii de limbaje (ex. M.Foucault - limbajul puterii).
Proiectul saussurean nu a ramas neafectat: totalitaţii semnelor i se substituie "infinitatea potenţiala a limbii", preconizata de Kristeva, dupa modelul gramaticii generative chomskiene. Atât Kristeva cât şi Derrida vad "performanţa" scriitorului în termenii unei mişcari :

Derrida - textul ca mişcare de diferenţiere a semnelor, referire nelimitata la semne

Kristeva - textul ca mişcare între autor, cititor, text şi intertext, prezenţa virtuala a vocilor elucidata doar prin interpretari.

Umberto Eco, întrezarind vastitatea trimiterilor intertextuale, anunţa caracterul deschis, neterminat al operei (este singurul dealtfel care mai pastreaza termenul de opera, ceilalţi scriu despre text) .Sarcina de a conferi final unei scrieri revine accidentalului.

R. Barthes reia tema morţii autorului, legând-o de libertatea interpretativa a cititorului: "...naşterea unui cititor înseamna moartea autorului". În "S/Z", libertatea conferita cititorului se vrea a fi deplina: "miza muncii literare (a literaturii ca munca) este de a nu mai face din cititor un simplu consummator, ci un producator de text." Este vizat "pluralul textului", şi anume un plural triumfator: "...în acest text ideal, reţelele sunt numeroase; ele se întreţesc, fara ca vreuna sa se suprapuna însa vadit, dominându-le pe celelalte; acest text e o galaxie de semnificanţi, şi nu o structura de semnificanţi. Nu are un început propriu- zis; e reversibil; în el poţi patrunde pe mai multe cai, fara a o putea declara pe vreuna - cu toata siguranţa - principala; codurile pe care le pune în mişcare acest text se contureaza la nesfârşit, nu pot fi precizate (sensul nu poate fi vreodata stabilit, eventual doar printr-o aruncătura de zar); sistemele de sens nu pot cuceri acest text cu totul plural, dar numarul lor nu e niciodata limitat, întrucât au drept masura însuşi infinitul limbajului. "

Travaliul celor de la Tel Quel prefigureaza apariţia hypertextului. Într-o definiţie clasica, acesta este: "o reţea textuala, în care selectarea unui cuvânt, link, fraza sau imagine trimite cititorul într-un alt loc al reţelei. Distincţia dintre reţea ca un corp de texte-legatura şi contextul particular în care pot fi gasite acele texte articuleaza hypertextul pe trei nivele :
1. Textul ca fiind scris sau "regizat" de catre autor
2. Textul ca fiind prezentat, aratat cititorului
3. Textul ca un construct mental al cititorului

Scrierea electronica preia oscilaţia literaturii moderne între text ca povestire şi text ca structura de aluzii şi o face vizibila: în parcurgerea unui episod, lectorul poate privi dincolo de aranjamentul literelor catre o lume imaginara, dar odata ajuns în faţa unui link, devine conştient de posibilitaţile pe care le poate activa.
Pe de alta parte, exista o deosebire de suport între obiectul fizic numit carte şi cel spaţial - hypertext: în timp ce cartea poate fi rasfoita în cautarea unor pagini localizabile, hypertextul conţine noduri, link-uri în care o parte a textului se pliaza peste cealalta. Deşi punctul de plecare este cunoscut, destinaţia are doar o vaga asemanare (alfabetica).

Putem face o paralela între identitatea Semnificant-Semnificat şi între link-textul de legat. Finalul poate fi anticipat, postulând oarecum o revenire a operei pe uşa din dos. În acest sens, finalul ne este dat înca de la început. Janet Murray propune o închidere conceptuala, constând în înţelegerea structurii textului, a modului în care componentele sale relaţioneaza, chiar daca conţinutul ramâne obscur din punct de vedere semantic. Deoarece structura hypertextului este imediat vizibilă, cititorul nu e silit sa o "dezgroape", în schimb se poate concentra asupra modului de funcţionare, evitând o adâncire hermeneutica. Lectorul poate experimenta placeri estetice în mişcarea sa prin text, când o conexiune fortuita de cuvinte se preschimba într-o tonalitate poetica de o rezoluţie muzicala.

Ceea ce Barthes numea tmesis (concept dezvoltat în "Placerea Textului", pp. 22- 24) erau salturile necontrolate din pasaj în pasaj fara o direcţie anume, o fragmentare a textului linear dincolo de controlul autorului. Hypertextul restrânge aceasta degringolada forţând cititorul sa fie atent la linkurile strategice. Se schimba şi viziunea asupra autorului, de la "performance" se trece la "procedure", autorul va impune o lista de potenţiale direcţii de interpretare pe care le va aloca dezinteresat lectorului.
De altfel, confuziile între cele doua tipuri de text au fost inevitabile: M.Rifaterre opunea intertextualitatea ca o "reţea structurata" de limite care-l ghideaza pe cititor spre o interpretare "corectă", hypertextului vazut ca o reţea de asocieri libere, gratuite. Ceea ce se omitea era prezenţa link-urilor plasate în text de catre autor, rareori arbitrare. În al doilea rând, cautarile sunt dependente de motoarele de căutare (programe); fiecare motor va da rezultate diferite în funcţie de modul în care a fost programat. În al treilea rând, cititorul este liber sa-şi aduca propriul raport de resurse intertextuale.

În ceea ce priveşte specificitatea acestui tip de discurs (hypertextul), pot fi amintite diferite abordari în cadrul unei prime lecturi:
Default: o cale prin text care nu implica selectarea de link-uri, ci mişcarea de-a lungul unei cai preselectate de catre autor, de ex. prin apasarea tastei ENTER. Asemenea cai "originare" pot coexista pe masura ce apar şi se sfârşesc conform dorinţei autorului.
Guard-field: un link condiţionat de îndeplinirea anumitor sarcini înainte să se activeze (cum ar fi vizitarea unei pagini de mai multe ori, sau sosirea pe o ruta predeterminata)
Labyrinth: desemneaza hypertexte în care se navigheaza "pe întuneric", în care nu se poate vedea destinaţia unui link particular.

Gilles Deleuze şi Felix Guattari introduc conceptul de "spaţiu neted": cybernauţii şi cititorii de hypertext prefera sa calatoreasca dintr-un link în altul, fara sa se opreasca prea mult asupra unui fragment textual. Acest "spaţiu neted" există în contrast, deşi interconectat cu un spaţiu organizat, ierarhic şi static numit "spaţiu striat": "În spaţiul striat, liniile sau traiectoriile tind sa fie subordonate punctelor; fiecare se deplaseaza dintr-un punct în altul. În spaţiul neted, întâlnim exact opusul: punctele sunt subordonate traiectoriei" [Milles Plateaux, p.478]
Spaţiul neted este nomadic, în continua expansiune (poţi adauga noi link-uri textului), fara graniţe stabilite, tactil mai degraba decât vizual şi constituit dintr-o acumulare de proximitaţi. Aceste proximitaţi sunt link-uri care neagă distanţa fizică, e nevoie doar de doua puncte ca sa tragi o linie între ele (astfel hypertextul poate fi vazut ca desfaşurându- se într-un spaţiu non-euclidian).

Tactilitatea (şi implicit materialitatea) textului duce cu gândul la technotext (ideea ca forma fizica a artefactului literar întotdeauna influenţeaza ceea ce cuvintele şi alte componente semiotice vor sa semnifice). Interacţiunea corp-maşina a promovat noi modele de text: cartea (fie şi virtuala) ocupa un volum în spaţiu, pe care un designer îl poate stiliza.

3. Metodologia proiectului:
Sursele acestui proiect au fost, pentru partea de intertext, articolele grupului Tel Quel reunite într-o antologie. Deoarece domeniul hypertextului rămâne unul insuficient explorat în literatura română, am folosit câteva articole on-line de popularizare a fenomenului hypertextual.

4. Finalitatea proiectului:
Acest proiect este destinat alcatuirii unei baze teoretice in studiul fenomenelor literare contemporane, insistandu-se asupra literaturii electronice.

Bibliografie :

Roland Barthes - " Romanul scriiturii ", antologie , Editura Univers, Bucuresti 1987
Texte citate : "S/Z" p.160, " Placerea textului " p.200

" Pentru o teorie a textului " - texte de R. Barthes , J.L.Baudry, J.Derrida, J. J. Goux, J. L. Houdebine, J. Kristeva , M. Pleynet, J. Ricardou, J. Risset, Ph. Sollers, Tz. Teodorov , Editura Univers, Bucuresti 1980, p.288
Internet files : Intertextuality as Spatialization : Karin Wenz, Assistant Professor of English, University of Kassel
Writing and Text as Cognitive Space : Karin Wenz, Assistant Professor of English, University of Kassel
The Book as Technotext: Katherine Hayles's Digital Materialism - Author: Jan Baetens Published: February 2003
LANGUAGE AND INTERTEXTUALITY : (c) 2003 Arcadia Falcone//arcadia(at)sccs(dot)swarthmore(dot)edu. Created for the New Media graduate English seminar <http://transcriptions.english.ucsb.edu/curriculum/courses/overview.asp?CourseID=163> at UC Berkeley, fall 2003.
LEXICON : (c) 2003 Arcadia Falcone//arcadia(at)sccs(dot)swarthmore(dot)edu. Created for the New Media graduate English seminar <http://transcriptions.english.ucsb.edu/curriculum/courses/overview.asp?CourseID=163> at UC Berkeley, fall 2003
HYPERTEXT: A BRIEF INTRODUCTION : (c) 2003 Arcadia Falcone//arcadia(at)sccs(dot)swarthmore(dot)edu. Created for the New Media graduate English seminar <http://transcriptions.english.ucsb.edu/curriculum/courses/overview.asp?CourseID=163> at UC Berkeley, fall 2003
WAYS OF READING : (c) 2003 Arcadia Falcone//arcadia(at)sccs(dot)swarthmore(dot)edu. Created for the New Media graduate English seminar <http://transcriptions.english.ucsb.edu/curriculum/courses/overview.asp?CourseID=163> at UC Berkeley, fall 2003
George P. Landow, <http://www.cyberartsweb.org/cv/gplbio.html> Professor of English and Art History, Brown University
Hypertext: the convergence of contemporary critical theory and technology© the Johns Hopkins University Press 1992 <http://muse.jhu.edu/press/books/order_info.html>
Literary Encyclopedia Intertextuality : "Intertextuality, 1960 "- Graham Allen, University College Cork, 24 January 2005.
http://ist-socrates.berkeley.edu/~arcadia/tesseract

Ontologia negaţiei
sau cum mai e posibilă noutatea

Daniel Sur

"It's better to burn than to fade away."
Acest îndemn a lui Kurt Cobain pare să fi stat în spatele demersului lui Ştefan Bolea când şi-a ales nihilismul ca subiect pentru lucrarea de diplomă, lucrare care s-a trasformat în cele din urmă într-o carte.
Mai bine arzi decât să te consumi la foc mic, pentru că focul mic impune costuri exorbitante. Concret, este vorba despre miile de neplăceri suportate şi care nu reuşesc să constituie un eveniment; este vorba de acea zbatere într-o inerţie voluptoasă, de acea agitaţie care nu e izvorul neprevăzutului. Ne consumăm într-o stare de mijloc, într-un antract fără sfârşit, care nu aduce nici bucurie, nici suferinţă.
Existenţa a devenit astăzi de o scurtime interminabilă, lungă de parcă nu se mai termină şi mereu prea scurtă în comparaţie cu posibilul. Cotidianul s-a transformat într-un spaţiu al unei continue şi obositoare sporovăieli, un spaţiu care neutralizează totul, aboleşte contrastele şi aplatizează conţinuturile; reprezintă o forţă a nedeterminării care îneacă într-un fel de mâzgă gândirea, sentimentele, furiile şi speranţele. Cotidianul nostru a ajuns să alcătuiască un neant agitat: ne epuizează şi ne dezgustă prin monotonie. Să te trezeşti, să te îmbraci şi să alergi la serviciu (sau cursuri), pentru toate aceste acţiuni simple ai nevoie de un curaj supraomenesc. Infernul nostru este platitudinea. Paradisul pe care îl căutăm este vitalismul.
Asta caută şi Ştefan Bolea - vitalismul. Iar vitalismul este o constantă a discursului nihilist, aşa cum observă chiar autorul în Introducere.
A vindeca agitaţia născută din vid, prin şi mai mult vid, iată un cerc vicios care ne pândeşte. Vidul poate fi tratat doar cu activităţi autentice, poate fi tratat cu evenimente cu semnificaţie de momente trăznet care să ne doboare, să ne transfigureze. Pentru a scăpa de totalitarismul vidului, Ştefan Bolea apelează la nihilism. Gestul lui poate părea la prima vedere un gest disperat, un gest de frondă în faţa pregnanţei celor deja cunoscute, deja trăite, în faţa incolorului şi inodorului, un gest care are drept finalitate îndepărtarea acestei hore fără sfârşit a identicului.
Metaforele plictiselii devin metafore ale împotmolirii, ale gripajului sau ale repetiţiei. În contrapartidă, nihilismul este "indispensabil ca instanţă critică, în momentele de criză, atunci când academismul sau decadenţa ating cote maxime" (p. 10). Dar cea mai importantă latură pentru Ştefan Bolea pare a fi "una din componentele morale ale nihilismului: acest refuz de a pactiza cu mizeria, cu decadenţa, cu sterilitatea" (p. 11). Aşa încât călătoria lui în ontologia negaţiei devine o călătorie esenţială, o aventură a salvării. NU-ul este medicamentul prin care poate fi tratată satisfacţia sedativă a rutinei. El disemnifică modul nostru de a funcţiona în regim cvasi-automat: "nihilismul activ rupe ciclul, este ultima verigă din lanţ, el desăvârşeşte un stadiu, completează o eră. După succesul nihilismului activ, sistemele ideatice ajung la o cotitură, la un punct de solstiţiu (simbolismul orei Zero în nihilism). Nihilismul activ este sfârşitul-început, în sensul în care e ora Zero, nu mai avem nevoie de nihilism" (p.13).
Epuizarea şi surmenajul - acestea sunt viciile noastre moderne, spunea Nietzsche. În luptă continuă cu fantomele noastre, suntem victimele unor stricăciuni incalculabile, "pierderi colaterale ale cenuşiului. Contrastul este izbitor între posomoreala vieţii noastre şi mijloacele de comunicare în masă: mersul accelerat al lumii îmi accentuează rutina existenţei. În acest context, nihilismul poate fi un instrument de lucru. El demască ineficienţa produselor expirate, dar care refuză să fie înlăturate: "nihilismul este un instrument - el aneantizează valorile corupte, lasă un gol rodnic, în măsura în care acel spaţiu gol poate fi umplut) cu altceva decât nihilismul" (p.13). Cu acest citat am ajuns să decantăm miza acestei cărţi. De ce nihilismul? Pentru că negaţia, crede autorul, este singura atitudine metodologică în lumea de azi. Singurul "instrument" care poate forţa neputinţa de a inaugura noul, este singura armă care poate produce o breşă în pasta momentelor similare. Iar Ştefan Bolea îşi doreşte scandaloasa bogăţie a noului. Vrea să intre în clubul restrâns unde înfruntările se fac cu simbolurile, cu trofeele. Pentru a ajunge aici, mai întâi, Ştefan Bolea îşi doreşte să înveţe mecanismele nihilismului. Şi nu oricum, ci studiindu-i pe "clasici": Kierkegaard, Nietzsche, Lautreamont, Rimbaud, Stiner, Bakuin. Concluziile acestui excurs sunt importante: în raport cu celelalte metode ale gândirii radicale, scepticismul şi cinismul, metodica nihilismului "este aproape carteziană, de-o logică necruţătoare; de unde şi paradoxica sa - iraţionalul prin raţionalitate - şi caracterul său antiteleologic" (p. ).
Din păcate, Ştefan Bolea se opreşte aici. El renunţă să mai creioneze această "hartă" a nihilismului prin care acesta devine un instrumental. Însă dacă avem în vedere că nu este decât o lucrare de diplomă, critica se atenuează şi se proiectează în viitor sub formă de promisiune.

--------------
Ştefan Bolea - "Ontologia Negaţiei", Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004