Generaţia auto-referenţială

Ştefan Bolea

Stăteam cu Baader la o bere pe terasa din faţa căminului. La un moment dat au trecut prin faţa noastră Belce şi Sloterdijk, călare pe două motociclete cu ataş. Am surprins două fragmente inedite de conversaţie, prin zgomotul de scrâşnet şi fum:
-Eşti spiritual ca Wittgenstein.
-Nu, tu eşti Bogdan Dragoş citind din "Törless", i-a tăiat-o Paul.


Baader nu părea deloc surprins aşa că m-am prefăcut şi eu plictisit, luând un aer de fenomenolog distins. Mi-am scos monoclul de sub pipă, ca să fiu numai ochi şi ureche. După ce am discutat minute bune despre Tyler, revoluţie şi Fight Club, i-am tăiat-o la rându-mi: copia este mult mai tare ca originalul. Am sărit ca un pit-bull să-i aduc argumente, dar moaca lui placidă mi-a şuşotit că nu-i plac decât versurile scrise cu ciocanul. Ca-n "Being John Malkovitch" am început să ne întremăm: Nietzsche - Nietzsche - Nietzsche. Când am glosat ca dansatorul pe sârmă, "eu sunt toate numele din istorie", Baader şi-a trădat emoţia printr-un bujor exhibat la butonieră şi mi-a dictat următoarea introducere:

"Antonescu sau Gheorghiu Dej nu sunt nume istorice. Există un singur nume istoric: Bolea."

------------------------

Acum, lăsând la o parte mişto-ul, care îmi permite să enunţ sub masca dada nişte evidenţe pe care le ştim cu toţii, spun aici şi acum că pariul generaţiei 2000 va fi auto-referenţialitatea ei. Cu alte cuvinte, nu mai este nevoie să aşteptăm botezul unui critic, pentru a ne simţi "mari" scriitori. Când spun generaţia 2000, am în minte imaginea ei globală, cu "nedebutaţi" care ar putea să strice friabilele ierarhii literare de moment: Petrişor Militaru, Daniel Sur, Livia Roşca, Andreea Drăguleasa, Eugen Suman, Sorin-Mihai Grad, Andrei Doboş, Ionuţ Radu şi alţii pe care nu i-am egophobizat încă, pentru că nu s-au supus artaudienei donări de sânge. Din quest-ul generaţiei 2000 face parte "ca şi cum", prin concept, grafică şi ideatică. Din quest-ul generaţiei 2000 nu face parte "românia literară", care prin concept, grafică şi direcţie, se înscrie într-un fel de şaizecism sumbru. Din quest-ul amintit face parte "club literar", care începe să-şi înăsprească selecţia şi devine o alternativă reală la grafomanie. Din acelaşi quest nu face parte "poezie punkt ro", care nu are deloc control editorial şi are cititori de poezie care ar trebui să comenteze manele.

În fine, oricare ar fi direcţiile generaţiei pe care au anticipat-o Heraclit sau Rimbaud (viteză, instantaneitate, spontaneitate) şi pe care au fixat-o în "conştiinţă" romanele lui Chiva sau Schiop (din care reţin că muzica este ontologia noastră şi că filmele ne influenţează mai mult decât literatorii), ideea e că se întâmplă ceva nou. Rupturii biologice faţă de generaţia pre-coital-comunistă îi corespunde o ruptură psihologică - care valorează mai mult decât zece nopţi ale Sfântului Bartolomeu ce-i excitau insomniile tânărului Cioran. Relaţionăm mai bine cu noi înşine (we take our pleasures from a common source), avem un indeterminat substrat comun, pe care nu trebuie să ni-l predea nimeni de la catedre sau de pe piedestalul unui cenaclu. Chiar nu avem nevoie de un guru sau de maeştrii, care să ne înveţe cum să ne punem ochelarii de cal mai bine. Pentru ce? Ca să ocupăm mai rapid un loc în istoria imposturii literare? În ipotetica posteritate? Mersi mult - am impresia că noi ştim mai multe despre viitor, decât cei ce vin din trecut, orice ar zice un istorist ca Eminescu.

În plus, fixând semantic puterea şi valoarea generaţiei 2000, să nu se creadă vreo clipă că pun vreodată generaţia în faţa indivizilor. Dacă citim puţină filozofie sau teorie a culturii, aflăm că cele două sunt inseparabile: Zeitgeist-ul este supra-scena noastră, din care ne tragem vlaga şi pe care îl mobilizăm ca pe un camp de luptă. Şi e cam greu să faci apologia independenţei tinerilor (şi a dezavuării criticilor "mari" şi tari consacraţi) de pe poziţia colectivismului sau a servilismului. Argumentul meu constă în valorizarea şi promovarea reciprocă a scriitorilor 2000-işti, făcută cu nobleţe în spiritul elementar agonistic. Avem două forme de clasicizare care ne pot aduce gloria mult mai tranşant, decât publicarea în "românia literară" sau alte carcase de paseisme paşoptiste: clasicizarea prin instanţa clipei (teorema lui Baudelaire) sau clasicizarea prin Dadaphobia (că nu degeaba am băut bere cu Baader). Ambele metode, filtrându-le prin willpower-ul nostru 2000-ist, îşi pierd urma şi devin ceva nou ("de nenumit"), care capătă o aplicabilitate sporită. Nu mai există instanţe supreme sau maeştri care să te înveţe să scrie, nu mai există pile culturale care să te introducă în schemă - există doar sofişti, produse culturale, challengeri şi championi, care se înfruntă în arenă cu reguli noi şi fără arbitrii. Da, şi pentru cei care citesc rândurile astea cam morcoviţi sau cam cu stupoare, deci pentru Restul - nu ne mai trebuie puterea, pentru că am luat-o deja!

[Bolea vs. World 1-0]