ca o luptă de stradă
Adrian Urmanov
ce să sacrifici la ora asta a amiezii când până şi glasurile au amuţit
ca să anunţe--
sunt oameni care se îmbracă în piei vii de viţel
şi rămân să privească tâmpiţi
în gol / cu saliva uscată încă din muşchiul limbii
trupuri în plină lumină de seară
ca o formă înmiresmată de canibalism
la două jumatate dimineaţa cişmigiul hârâie în plămâni
sunt un melc am învăţat să împachetez lumina
să-mi usuc cărnurile în vânt cald de seară lină
apăs lemnul băncii cu greutatea exactă a cantităţii de carne
la sfârşitul luminii la sfârşitul amiezii
în slava plăpândă
în aerul asta fiert
ziua îmi putrezeşte în gură
aud cum mi se plămădesc oasele
una din micile mele încoronări
Adrian Urmanov
I.
ÎNTR-ADEVAR, MI-A DAT PRIN CAP
pur si simplu sa le dau dracu pe toate
şi să-l las în plata lui să se ducă pe o stradă în jos orice stradă
pân-o să ajungă la un loc potrivit să se taie-n bucăţi şi
să le-ngroape una câte una
LEON RETRĂIEŞTE ACEEAŞI ZI
din zorii dimineţii până-n seară din zorii dimineţii de o mie de ori
cu aceleaşi pofte si aşteptări
/
până când fiecare din mişcările lui ajunge un gest al zilei aceleia
şi fiecare gest se vede
pe pielea mea, ca o amprenta în carne
ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ FAC DUŞ
îi săpunesc pieptul stomacul fac gesturile astea
până când învaţă să se facă singure
/
într-un final dimineaţa
devine un gest al al zilei
pe care alege să îl facă
iar şi iar fără aproape nici o variaţie în timp ce eu
SUNT PRINS ÎN FRUMUSEŢEA
acestora care mă depaşesc pe stradă
reflectând lumina pe piele
/
şi îmi tremură picioarele de frică
şi trotuarul zvâcneşte sub tălpi ca o limbă
ce mă aruncă direct
în gura unei morţi albe
II.
MĂ ÎNDREPT CU DISCREŢIE CĂTRE UN TIMP
în care leon nu-mi va mai atinge faţa
nici gingiile nici cerul gurii
când se va obişnui cu bucuria de a porni
pe o stradă în jos orice stradă cu ochii închişi
/
cănd eu o să pipăi cu talpile pulsul din caldarâm
şi-l voi urma
cu siguranţa că oriunde ajungem
va fi cineva acolo care să-l taie în bucăţi şi să le arunce
una câte una
într-o gură albă cu gingii necoapte
spălate în lapte
UN TIMP DE USCARE A VIEŢII PE OASE
şi deprindere a nenumăratelor căi de a lumina
întârzierile astea inutile
/
până când totul va fi doar un corp mare
un lăcaş inghesuit de creaturi blânde
toţi sculptaţi în lumină
MĂ SIMT BINE AICI
la adăpost ştiind că afară
toţi stau la pândă
/
nu spun că-i o zi frumoasă--
doar una din micile mele încoronări
III.
UNDEVA LA O TERASĂ
cu bucuria de a fi în luptă
urmărim strada şi ştiu că leon vă poate îmbăta el poate
fute şi ucide
pe oricare din voi
nu-i nici o limită
pentru câte poate face leon bine ascuns
în schimburi de experienţă
/
dar deja am pierdut prea mult timp
deja îmi miros mâna putrezind în interior--
în seara asta ne aşteaptă un pahar cu lapte
AM IEŞIT DIN BLOC ÎN DIMINEAŢA ASTA
şi am văzut un câine cum se căca lângă o maşină
pe mâna stângă am tăietura
amprenta dimineţii ăsteia
şi arată într-adevăr cum
leon a ieşit din bloc şi un câine
se căca lângă o maşină
nu mişc îmi aştept laptele şi urmăresc strada
în vremea asta
mâinile mele bat fac
zgomot mare ca să-l sperie
piciorul drept izbeşte surd în burta unui câine imaginar
IERI PE UNA DIN STRĂZILE DE PE LIPSCANI
am găsit
acea terasă unde leon o să aştepte
să treacă anii pe lângă el
cu lapte şi victorii mărunte
care să ne ţină deasupra marii agitaţii
până într-o dimineaţă când leon o să se oprească în mijlocul duşului
şi o să iasă din bloc cu ochii deschişi dar nimic de văzut
şi o să se îndrepte exact către acel loc
şi o să se întindă exact la picioarele
acelui om care
o să-l taie în bucăţi
apoi o să il reasambleze
parte cu parte
după asta o să mă întorc pe jos către casă
printr-o ploaie lăptoasă
o să dorm pentru o oră sau două
şi-am să ies
ÎNTR-O ZI NOUĂ
bine cântărită bine conturată pregătită
încă de acum din chiar gestul de a scrie
poemul acesta
texte din volumul de debut "Mandala"
(editura Vinea, mai 2005)
Oana Cătălina Ninu
înfăşurat în perdele şi în păr lung
încâlcit de cal
dumnezeu e o mireasă borţoasă face semne negre pe deasupra capului tău
te apleci cât poţi şi transpiraţia îţi miroase a urină
te apleci să scormoneşti cu gura bulgări mari de pământ lopeţile s-au tocit nu mai mor odată
sunt un copil bătrân copile, şi bătrâneţea e dată de la dumnezeu am mereu buzele umflate
învineţite de la pastile şi plâns mă joc cu marginile cămăşii mele de copil handicapat unghiile
tale mi-au rămas în carne şi asta mă d o a r e mai mult decât orice altceva
dar mirosul ăsta de sex umezit apă de ploaie şi lacrimi
mi s-a întipărit obsesiv pe limbă îmi privesc vârfurile pantofilor pline de noroi
şi mă simt o păpuşă veche de cârpă cu maţele scoase-n afară
aşezată pe o ladă de tablă înfiptă în ţepuşe de plastic făcând pe sperietoarea de ciori
făcând pe ea de silă şi frică urina scurgându-i-se de pe un picior pe altul
e deja vineri şi mi se rupe
cu poezia să tragi de hălci de carne să te lungeşti în toate direcţiile trebuie doar să ştii să vezi
moartea cu o carte sub vestă derrida bataille evola şi balansul şoldurilor scârţâitul patului
lucrurile astea nu au ce căuta în poezie o să vii la mine cu un creion roşu
o să-mi bagi mâna stângă între picioare o să tai în carne vie nu mă gândesc la nimic
vine dimineaţa măturându-ne ca pe nişte seringi refolosite
noaptea plâng muşcând adânc perna nu văd la depărtare îmi spui privind biblioteca
rod întruna felii tari de măr mi le închipui un sex rotund
porţionat egal de guri flămânde de hiene tinere
şi viaţa asta care nu vrea să se mai termine şi cărţile necitite aşezate în turnuri
pe lângă pereţi şi colecţia de abţibilduri de la cingo cindy mă fac să mă aşez mai bine
pe partea asta a creierului să las să cadă din mine imagini mototolite puse cândva pe delete
stau în pielea goală în faţa oglinzii din baie şi mi se pare că am o seringă înfiptă-n cutia craniană
viaţa noastră o succesiune de articole de ziar tăiate şi lipite aleatoriu
vinişoarele de pe sâni vor fi venele copilului meu
tot aşa cum tu eşti lipit de mine deşi eşti la bucureşti
(tovarăşa educatoare mă plesneşte cu rigla peste mâini
mă pune să desenez case cu ochi şi pisici spânzurate prin tufe de hibiscus sor'mea face
cuşti cu lacăte pentru cai trebuie să am grijă să nu se scape pe ea nu vreau să dorm la prânz)
păcătoasele ca tine nu ar trebui să intre în biserică orbecăiesc prin cămaşa din pânză de sac
îmi pipăi beregata până-mi dă sângele pe nas
tu nu vrei decât să-ţi bag mâna între coapse şi s-o las acolo până te vei convinge
dacă eşti bărbat sau femeie dacă îmi vei linge mâna sau mi-o vei tăia precum
cântăreţilor castraţi mai rămâne doar să-ţi faci un prosop din pagini de cărţi lipite cu scuipat
să te-nfăşori gol în el să stai în vitrină la
biblioteca judeţeană
azi mi s-a scurs sânge negru din burtă un şuvoi ca o sfoară cu noduri
pe care o deşir la nesfâşit până ce fac bătături în palmă şi scriu ca să uit că nu trăiesc
pe pereţi desenez linii neregulate lucrez cu un cuţit în placentă e linişte şi mai simt
pe sub unghii dendritele mamei bătrâne şi trupul ei încreţit scurgându-se-n mine
ca-ntr-o canalizare îmi plesneşte capul şi din el se desprinde un fetus cu gheare încârligate
îndoite în exterior cu capul cât o boabă de piper
nu ştiu, e ceva în aer o nouă epidemie de sentimente amalgamate cu proiecţii nevrotice
îmi ţin ochii în mâini şi respir regulat
mă scutur lângă sicriu unchiul mitiş cară cu găleata porumb
la numai două ore după moartea mătuşii e în salopetă iar ştiuleţii sunt stricaţi
stau într-un colţ îmi legăn muşuroiul de cârpe din braţe naa-ni-nu-naa-ni
părul îmi cade acum în smocuri negre caut disperată o cutie nimic nu trebuie să se piardă
totul se conservă spunea mama şi nici nu ştia că femeile din aceeaşi casă au ciclu în acelaşi timp
de unde să ştie săraca dacă din mine curge doar apă încleiată maronie
Pentru a păstra mirosul sălbăticiunii
Andrei Nicolescu
de sub talpa compactorului până pe casa liftului se întindea
un miros tare şi desfăşuram, trompă de ţânţar, cutremurul asupra
muşuroaielor spoite cu vinarom. un organic 'şaptejşapte peste
peisajul de celofan
era ca şi cum mintea mea are nevoie de ochi
pentru a umple crăpătura dintre pleoape
sub tecinzeştrei există rădăcini din a căror materie
se nasc toate rădăcinile
se nasc noi dialecte ale corpurilor jupuite
iar apoi
în cel mai crud limbaj zbiară necontenit
luna, umflătură moale, gălbuie, în batista puilor de rataţi
aduceţi cu voi un mânz negru să-l răpunem sub scheletul
daciei, să mânjim asfaltul cu pielea lui tăbăcită. blocul acesta
încrengătură de orori, cărămidă peste cărămidă
os după os cu virgulă, se scarpină între grinzi
şi voi,
cei de dincolo, veniţi de nicăieri
încercând să transpuneţi în cuvinte orice parte infimă a minţii mele
sunteţi nişte porci ordinari
.
tăcuta disperare din mine e doar o părticică dintr-o maşinărie
a spiritului, un surogat pentru natura creatoare, carnea altora
bătătorită pe oasele mele
aerul uscat după furtună aduce fiinţa
ce dezbracă oraşe, cu blocuri mişcate prin şanţurile din cap,
cu frunţile ei lungi şi late,
fiinţă, omul politic miroase a univers,
secătuit acolo jos, supt şi de sunetul ce rupe legătura dintre săbii şi puşti
impur până în măduva oaselor, dar limpede
în curând se va produce o infecţie a vocilor
care intră prin burtă, otrăvesc sângele şi în sfârşit distrug creierul
se recompune femeia care îşi bagă mâna în vagin după prunc şi spirit
se recompune bărbatul convolut
limbajul, exigenţa, electricitatea, plăcerea
apoi restul.
.
sunt total de acord cu acest peisaj inexistent
deşi privesc cu suspiciune sunetul viorii lins pe toate părţile
mânjit pe toate părţile de anchiloza orizontului/
uneori pielea mea e asaltată de alte piei mai strâmte
îmbăiate în bălegarul vitelor din jur/ şi atunci devin incapabil
de a-mi subordona toate detaliile sălbăticiei, le unific cu grijă, lipesc
coarne scaunului moale, creator, şi de acolo sângerez uşor
prin emisferele pielii indiscrete
sângerez uşor, uniform, aştept vioara
şi haosul sonic să clocească strigătele
micilor organe interioare
să le aranjeze într-o ordine perenă
pentru a le oferi pe tavă, fierte la foc mic, trupurilor abrupte
şi umanizate
XanaX
[fragment]
Alexandru Vakulovski
***
no în loc de ochi
* * *
(? în loc de pici/oare (?)
! !!
eu în pieptul meu loc liber
eu în pieptul meu scârboasa
O literă O
eu în pieptul meu ***
never un revolver
uşe 6 cartuşe
reci să le treci încet
intr- dintr-o mână în alta
r ea şi să realizezi că
tu pieptul tău - împuţita
O literă O
***
cuvinte negre înşirate pe perna mea albă
lacrimi amestecate cu rimel
pe hârtie albă
aş putea să-ţi spun
ceva dar
tic-tac
***
cel ce se întoarce la tine
te iubeşte mai mult decât cel
ce abia vine
am nevoie de multe cuvinte
ca să te fac să înţelegi
totul
nu îţi spun mai bine *
un scurt
grohăit al durerii
din piept
cuţitul înfipt direct în
inima porcului
***
tu tu tu tu u u u u
tu tu tu tu u u u u
tu tu tu tu u u u u
tu tu tu tu u u u u
tu tu tu u u u
înţelegi ce vreau să spun? e a u ?
***
am un prieten.
am doi prieteni:
am trei prieteni...
***
motto:
***
îţi va veni nota de plată
şi îţi vei privi mâinEle
jegoase
râul va face noaptea mai mare
vei vorbi cu tine la pers. a II-a
şi vei cădea încet spre
luna de
***
spre dimineţă moartea spr dmnţ mrt
îţi va face o vizită ţ v fc vzt
îi vei privi mâinile ei albe v prv mnl lb
cu piele lină îi vei c pl ln v
privi părul lung lucitor prv prl lng lctr
sâinii ei te vor durea sn t vr dr
dar ochii ei luminoşi dr c lmnş
eşti moartea mea numai a mea şt mrt m nm m
vei zice şi ea te va v zc ş t v
părăsi pentru totdeauna prs pntr ttdn
Cuţitul meu obosit
Liviu Dascălu
1
în poemele mele vechi visam mereu că nu mai ajung acasă
şi că nici nu aş mai ajunge
că în vise lucrurile se petreceau întocmai şi vecinii se mirau
când le povesteam
spuneam, într-o doară, la paharul ăla de bere încălzită
"noaptea şi-a schimbat numele
de asta nu mai ştii când se face întuneric" şi ei mă aprobau adumbriţi
eu pătrundeam prin visul lor aspru şi netemător
ca un cuţit
păşeam înainte liber în acea vreme în stihia de dinainte de prima zăpadă
mă gândeam cu tremurul acela al beţivilor
pe nesfârşitele drumuri fără nume
gândeam doar că sunt sau că este (doar una din cele două, clătinat cum
eram în amintirea nenumăratelor pahare de vin şi de ţuică băute)
cuţitul meu vechi, însă, era precis în lumina lunii
mai viu ca oricând
în moartea aceea a lui, tânără, care îmi amintea de o bunică
transcendentală pieptănându-şi dinţii cu mişcări largi
prin cerul ei îmblănit prin părul negru ca pana corbului
ea însăşi un corb fastuos ce te privea obsedant din toate fotografiile de pe pereţi
fotografiile ei goală la tinereţe gângurind în paturile marilor aventurieri
uneori în piesele ei de teatru de la cărbuneşti când învăţa copii satului ce
înseamnă arta apărând ca o statuie antică cu un umăr prăvălit
sub povara grea a invizibilului
2
altădată am recunoscut un poem întreg
scris în trupul unei iubite
de cuţitul meu obosit
tandreţea sa dezolantă îi însoţeşte
şi acum acesteia nopţile
ea îşi aduce aminte de el
nu cuţitul meu verde din bucătărie
nici reveria lui inuman-licenţioasă
printre firimituri
ci de marele prinţ blond de pe baleniera norvegă
violând misterele nopţii cu falusul său de fier
3
ar trebui să vă mai spun ceva despre cuţitul meu obosit
despre singurătatea lui de tată dormind într-o
femelă nesfârşită
penis captivus înconjurat de un lichid amniotic erotic
ca de tăcerea infinitelor spaţii lăuntrice
cuţitul mi-era tată de multă vreme din vremea când nimicul mă înghesuia
din toate părţile iar mama ca un filosof lătra la el
într-o limbă moartă
pe atunci am inventat un nimic mic cu care ieşeam în oraş
pe care îl purtam mereu în buzunar
aveam acum un nimic mare şi pe cel mic şi nu aveam ochi să văd
decât prin sticla azurie în care trăiam adică nimicul mic
cu buzunarele pline de monede tot cu nimic mic se chemă că sunt
iar cu fetele la braţ aveam de grijă să păstrez un nimic mic
la subsuoară sau între buze şi limbă, precum demostene o piatră
le sărutam pe atunci cu nimicul sub limbă aşa cum băieţii de cartier îşi pupau
femeile cu guma în gură
eram mândru de nimicul mic de comoara mea cu care luptam cu Cel Mare şi felul
în care deveneam tăcut în faţa lui alura sa de general pectoralii săi
acoperiţi de un păr grizonat mărunt (parcă auriu) de felul în care mă impresiona profund
mirosul său de venerabilă transpiraţie (ca o aură narcotică)
4
te uiţi apoi cum cade dumnezeu cu o pâlnie în gură şi îţi vine să strigi
uite fanfarele de cârpe uite mănuşile în sânge uită
şi palmele duse la tâmplă nu mai au miros şi cuţitul îl scoţi moale din oţet
şi sufli peste el aburi ca să îţi recunoşti chipul pătat de oboseală şi tristeţe
chipul tău dintotdeauna cel adevărat ca o efigie pe o veche monedă straină
pe care n-ai da-o nici unui cerşetor
(decât poate inima ta iefină, ruginită, în trei părţi)
-------------
click pentru a citi un articol critic
scris de Eugen Suman despre acest text
Imprecaţie
Matilda Cornişteanu
ochii mei au autonomie. îmi ies din orbite,
se smulg din îmbrăţişarea multelor perechi de muşchi şi mă privesc,
mă adulmecă, mă sintetizează obiectiv din propriile lor circularităţi.
în reţelistica lor complicată de vinişoare.
ochii mei nu reacţionează la oboseală provocându-mi dureri sau usturimi,
ci se mulţumesc a deveni enormi, înglobându-mi corpul.
în special stângul.
ochii mei antropofagi. mă devorează inclusiv discursiv, repetându-mi obsesiv
câteva cuvinte: imobilo, letargico, abulico, sterilo, păpădio, girueto,
pseudocontemplativo, pătrăţico pe hârtie de matematică, tabloidule...!
...suntem singurele fiinţe din fiinţa ta, singura ta pulsaţie
de vitalitate, unicul tău zvâcnet!
ia-ne în mâini şi palpează-ne, striveşte-ne, dar FOLOSEŞTE-ţi
odată braţele! dă-ne de-a rostogolul prin faringe în trahee,
umple-ne de salivă tabagica, dar FOLOSEŞTE-ţi corzile vocale,
ţipă, dă din mâini, scuipă-ţi plămânii, eviscereză-te,
umblă în patru labe , abdică-ţi sexul, dă din fund pe ritmuri,
târăşte-ţi tălpile prin cioburi, ah, da, sparge ceva
buchiseşte pe litere-amoebe, încruntă-ne în spatele unor lentile,
cronicizează-ne, omoară-ne, FOLOSEŞTE-ne astfel, FOLOSEŞTE-TE !
ochii mei îşi rostogolesc idiosincraziile înapoi in orbite
ca două găvane golite de dulceaţă.
ochii mei pseudo-mobili.
qui pro quo
Matilda Cornişteanu
Am avut aseară aşa, ca o presimţire
cum că ne cunoaştem, de fapt,
cum că eu n-aş fi eu, ci o mătuşă
de-al doilea care-mi privea mie sânii
când eram mică, spunându-mi
"ce sâni de fetică, eu
eram dezvoltată cand aveam
vârsta ta"
Tu nu erai tu ci de fapt
o părere a ta, care cândva
cunoscuse pe cea
care-mi este mătuşă.
Râdea când i-am povestit
ce cred eu de fapt despre mine
mătuşa avea cutii cu praline
din care mă servea cu voluptate
de damă de companie
Am ţinut să se ştie
că de fapt eu nu semăn cu ea
dar atunci mi-a zâmbit şi,
cu ştiinţa ei de femeie matură, care
a născut între timp şi gemeni, mi-a şoptit
"nici nu îmi semeni mie, aşa
abulică şi liliachie,
ca o pastă de uz extern, dentar,
de vizavi, la PLAFAR
uită- te la tine, nici
nu ştii să te porţi, nu
umbli la parastase de morţi
n-ai făcut vreodată
coadă la ceaprazărie, nici
nu porţi boneţică
cu albă dantelărie şi nu porţi la gât, în medalion,
pe nen'tu ION, façon de general, în al doilea
război mondial"...
Poeme de Fernando Pessoa
traduse de
Axel Lennenn
Fernando Pessoa (13.06.1888 - 30.11.1935) a trăit cea mai mare parte a vieţii departe de mediile sociale si literare ale vremii. Avea să devină extrem de cunoscut după moartea sa, devenind figura centrală a modernismului portughez. A scris poezie, proză fragmente, scrisori, jurnale. Foarte cunoscut pentru heteronimele sale, adevărate personae literare, opera lui Pessoa poartă cel puţin alte 72 de semnături, cum ar fi: Alberto Caeiro, Antonio Mora, Bernardo Soares, Ricardo Reis etc. Un experimentalist îndrăzneţ, Fernando Pessoa a lăsat lumii o tulburătoare moştenire lirică, într-un stil fluid şi cât se poate de direct.
Nu te urăsc, Cristoase
Nu te urăsc, Cristoase, nici nu te ador. Cred
În tine aşa cum cred în ceilalţi zei, străbunii tăi.
Nu te consider mai presus, nici mai prejos
Decât ei, ci pur şi simplu mai recent.
De urât îi urăsc, într-adevăr, şi senin îi detest pe acei
Care te-aşează deasupra altor zei, ţie egali până la urmă.
Te-aşez acolo unde eşti, nicidecum mai presus
Altora, nicidecum mai prejos, chiar în tine.
Spune Dumnezeule, probabil trebuia să exişti că nu mai era
Nici unul asemeni ţie: încă un nume-n Pantheon, nimic
Mai mult sau mai pur - că nu era întregul
Întreg cu-atâţi zei fără tine.
Ai grijă, adulator întru Cristos: viaţa
Înseamnă multe de fapt, cum nu sunt două zile la fel pentru toţi,
Şi doar diferenţele ne fac
Să fim reali şi unici.
Am obosit
Am obosit, e limpede,
De la un anumit etaj tot omul oboseşte.
De ce am obosit exact nu sţiu:
Nu mi-ar servi la nimic dacă aş şti
Din moment ce oboseala rămâne aceeaşi.
Rana doare pentru că doare
Şi nu în funcţie de cauza producerii ei.
Da, am obosit,
Şi mă-ncearcă un zâmbet firav
În toată oboseala mea -
O dorinţă de somn peste trup,
Un refuz de-a mai gândi peste suflet,
Şi, deasupra tuturor, lumina
Înţelegerii retrospective...
Şi luxul de a nu mai avea vreo speranţă, nu?
Sunt deştept, asta-i tot.
Am vazut multe şi multe-am priceput din
Câte-am văzut.
Şi exită un deliciu-n oboseală chiar,
de-l aflăm cumva,
Anume că şi capu-i bun, până la urmă,
De ceva.
Dacă, după ce voi muri
Dacă, după ce voi muri, vor vrea să-mi scrie povestea,
Va fi foarte simplu.
Am două date doar - a naşterii şi a morţii.
Toate zilele dintre ele sunt însă
Ale mele.
Sunt uşor de pus în cuvinte.
Am trăit ca nebunul.
Am iubit fără urme de sentimentalism.
N-am avut dorinţă nemplinită pentru că
Nu am orbit.
Auzul nu mi-a servit decât
Auxiliar vederii.
Am înţeles că lucrurile sunt reale şi diferite unele
De altele;
Am înţeles asta privind, niciodată gândind.
Gândind as fi-nţeles că lucrurile sunt
Toate la fel.
Într-o bună zi mi-a venit somn ca unui copil.
Am închis ochii şi am aţipit.
Şi dacă tot am adus vorba, am fost doar un poet al Naturii.
|
|
