mai 2006

Sorin-Mihai Grad

Replici sărite

Mihnea Blidariu

Dumnezeu, Băsescu şi sfântul Becali

iQ666

Triunghiul orgoliilor cenaclistice literare mioritice online

Diana Todea

Însemnări din Franţa [II]

Petre Flueraşu

Călătorie spre abisurile muzicii rock

egoZaur

Replici sărite

Sorin-Mihai Grad

Se ştie că românii se aprind repede şi sar când nu le convine ceva şi se simt puternici. Când nu le convine dar sunt slabi preferă să comenteze. Sigur că nu doar/toţi românii-s aşa, dar o fază la care am fost martor azi m-a făcut să mă gândesc cum s-ar fi desfăşurat pe la noi şi comparaţia mi se pare cam defavorabilă nouă. Şi eu am tendinţa să sar când nu-mi convine ceva. De obicei mă potolesc motive considerabile stupide ca situaţia, educaţia, respectul, lenea, ruşinea, timiditatea, ..., dar uneori, mai ales când e vorba de chestii mărunte şi cam fără sens, îmi ignor autocenzura, mai ales pe internet. La fel era să se întâmple recent în două cazuri, dar replicile mi-au fost amânate de factori externi, iar când am revenit la calculator deja reacţiile mele mi se păreau inutile.

În ultimul timp am remarcat mai multe faze în care era de preferat ca factorii externi să intervină. Nu-i cunosc pe cei care mi-au generat astfel de gânduri, probabil că unii n-ar fi renunţat la intenţii nici după pauzele, "fortuite" cum le-ar zice Mister Dinu, de care pomeneam. Nu ştiu câţi dintre cei care au mai citit schimburile respective de replici sunt de acord cu mine, probabil că majoritatea optează pentru spectacol, mai ales că în multe cazuri împăcările apar prea repede, dând uneori senzatia că totul a fost un aranjament. Noi suntem români, cu sau fără cântec...

P.S.: Urmează cele două situaţii-n care am renunţat la replici de care-am scris mai sus. Pe un forum de discuţii al fanilor români ai muzicilor metalice se discuta despre trupa Deviant. Senzaţia mea era că aproape toţi îi apreciau, deşi unii îi criticau pentru că în concerte nu sunau chiar cum trebuie, iar alţii (ceilalţi, după cum am perceput atunci) se legau de producţia MCD-ului lor de debut. Voiam să-i întreb pe toţi pe ce se bazează când vorbesc de bine trupa, dacă sunt atât de nemulţumiţi de prestaţiile ei. Eu nu i-am văzut în concerte, dar îmi place muzica de pe MCD-ul lor. A doua replică era s-o scriu după ce-am citit un articol în Suplimentul de cultură despre Târgul de carte din Leipzig. Acolo se zicea că nemţilor nu le place să fie abordaţi în engleză şi răspund în germană la asemenea chestiuni. Nu-s eu expert în relaţii interumane, nici n-am călătorit foarte mult prin Germania, dar senzaţia mea e că aproape toţi tinerii de aici vorbesc engleza şi-ţi răspund politicos dacă-i abordezi în limba asta. S-ar fi pierdut ceva important dacă nu le aminteam aici?

PUNK_POLITIK

Dumnezeu, Băsescu şi sfântul Becali

Mihnea Blidariu

De la Revoluţie (sau ce-o fi fost...) încoace, în absolut toate sondajele de opinie legate de încrederea românilor în diferitele instituţii ce populează statul de drept, Biserica a fost şi este lider. Această încredere nu este, de fapt, decât expresia încrederii şi speranţei nemărginite cu care românii îl privesc pe Dumnezeu. "De-ar da Dumnezeu!", "Dumnezeu să ne ajute!", "Ne bate Dumnezeu!", pe toate, într-un fel sau altul, le rezolvă Dumnezeu. Cu o condiţie: să te duci la reprezentanţii lui în teritoriu şi să dai dreptul. Păi, altfel cum? Laşi un ban la cutia milei, plăteşti nişte acatiste, slavă Domnului, că modalităţi sunt destule! Bineînţeles, cei mai înstăriţi îşi asigură mai lesne accesul la protecţia divină: mai o ctitorie, mai o icoană veche cumpărată, mai o lege a retrocedărilor schimbată...

Pentru români, Dumnezeu e un tip. Un nene. Care stă acolo sus şi, după o logică proprie şi de necontestat ("cum o da Dumnezeu..."), face ca lucrurile să se întâmple sau nu. Nimeni şi nimic nu poate schimba sau influenţa această logică; oamenii sunt neputincioşi în faţa puterii divine. Ce rămâne de făcut? Se merge la reprezentanţii în teritoriu şi se dă dreptul, să vorbească ei cu Dumnezeu şi să-l convingă ce tip de treabă eşti tu şi cât de mult bine ai făcut la viaţa ta. Chiar că nu meriţi asemenea necazuri, nu?...

Pentru români, divinitatea nu se manifestă prin oameni, prin fiecare dintre noi. Ea e caracterizată de o pasivitate care nu e altceva decât pasivitatea repetării tradiţiilor: de sute de ani, parcurgem aceleaşi ritualuri care, încet dar sigur, au devenit doar un alt mod de socializare, atât şi nimic mai mult. Nevindecaţi de tarele comunismului, acceptăm modul lui de a rezolva problemele: comisii. Peste tot. Şi iată, pentru a rezolva relaţia cu Dumnezeu şi pentru a nu fi nevoiţi să acţionăm în conformitate cu principiile lui, am transferat totul asupra unei comisii numite Biserica: ea menţine legătura cu Doamne-Doamne, ea are grijă de liniştea noastră, de norocul nostru, de sufletul nostru modern în veşnică alergătură. Totul contra unei sume modice, bineînţeles.

Şi dacă, în ceea ce priveşte sufletul şi norocul ne-am aranjat, ce facem cu problemele sociale? Cu necazurile de zi cu zi? Cu birocraţia? Cu nesimţirea funcţionarilor? Cu inundaţiile? Nimic mai simplu: îi scriem unui Dumnezeu mai mic şi mai pământean - Traian Băsescu. Preşedintele nostru omnipotent şi omniprezent pare a fi capabil să ţină loc şi de Guvern, şi de ministere, şi de primărie şi de şef de asociaţie de locatari. Declaraţiile lui par să sugereze faptul că nu există om mai familiarizat cu problemele acestei ţări decât domnia sa. Zburdând de la un pod la altul, de la o inundaţie la un botez, descinzând de pe axa Washington...etc. direct în problemele CNSAS şi din bazinul Mării Negre în războiul cu presa, Băsescu dă impresia că fără el ţara s-ar prăbuşi în haos. Românii îl cred: Traian îi ceartă pe toţi, de la prim-ministru la simplu funcţionar, pe toţi ăştia în care n-am avut niciodată încredere, toţi ăştia care ne-au furat mereu, care au vrut numai puterea, care se plimbă pe sub nasul nostru în maşini scumpe! Traian e un băiat simplu, muncitor, glumeţ, petrecăreţ, e de-al nostru. Da, de data asta Mesia e de-al nostru: nu e nici ascet, nici intelectual, nici tehnocrat; nu e pur (că le bea...), nu e un fin (că înjură...) şi vorbeşte ca noi toţi ("hăhăhă"...).

Şi dacă schimbarea pe care a promis-o nu e chiar atât de portocalie, asta e, evident, din cauza "grupurilor de interese", interese manifestate prin intermediul acestor Iuda care sunt ziariştii români, din cauza cărora Traian nu-şi poate propovădui în linişte omnipotenţa şi mega-înţelepciunea sa. În cazul Primului Fiu al ţării, românii nu mai au nevoie de vreo comisie: Băsescu este, el însuşi, o comisie care rezolvă problemele ţării trecând peste instituţii şi peste rolul lor.

Cum poate el, totuşi, cere buna funcţionare a acestor instituţii, când probează amestecul direct al preşedinţiei în treburile lor? Unde este independenţa Justiţiei când preşedintele bagă în aceeaşi oală toţi judecătorii, numindu-i "corupţi"? A băga în aceeaşi oală este apanajul maselor, a gloatei tembele. Apropo de gloată tembelă, există un domeniu unde românii nu au nevoie de nici o comisie, pentru că în acest domeniu toţi românii se pricep: fotbal. Stadionul este, de fapt, adevărata catedrală a mântuirii neamului - aici se săvârşesc adevăratele sacrificii, trădări, crucificări pe altarul intereselor de club, ofensive, milostenii, războaie şi învieri ale micilor orgolii. Şi, cum orice catedrală are nevoie de un patriarh, doamnelor şi domnilor, oilor şi berbecilor, la ştirile de dimineaţă, prânz şi seara, pe toate canalele, în toate emisiunile, Gigi Becali!

Mai ţineţi minte, când eraţi mici, pe tipii ăia de la scara blocului care "învârteau" tot felul de afaceri mărunte despre care nici ei nu ştiau să zică exact ce sunt? Sau pe unii mai mari un pic, care-ţi vindeau rulmenţi stricaţi pe surprizele cu fotbalişti şi despre care, mai târziu, ai auzit şoptindu-se, cu invidie, că au trecut graniţa la italieni? Ei bine, oricare din ăia poate fi Becali. Cu excepţia că el ştie, acum, exact ce afaceri trebuie să învârtă. Ba, mai mult, lucru de lăudat pentru o minte atât de precară, ştie exact cu cine trebuie să se împrietenească, în aşa fel încât afacerile să continue să se învârtă. Becali e mai deştept decât dracul (Gigi, nu te exalta, nu e de bine...): deşi are coarne şi a scăpat multe prostii pe gură la adresa micului nostru Dumnezeu, a ştiut să rămână pe linia de plutire şi să nu fie dat afară din paradisul economic ilegal al clasei politice. Cum? Nimic mai simplu - e, şi el, de-al nostru. Ba, mai mult decât atât, e un fel de sfânt pentru că a dus Steaua în semnifinalele Cupei UEFA (am uitat să vă spun: bucuria fotbalistică, la români, se transformă, când vine vorba de competiţii internaţionale, într-un exces de mândrie naţională numit, simplu, naţionalism; dar nu din ăla cu baze etnice sau istorice, ci din ăla de tipul Becali e un mare patriot, un erou naţional pentru că a calificat Steaua...). Şi, la urma urmei, dacă şi Dumnezeu Băsescu e slobod la gură, şi dacă ai în spate 9 milioane de stelişti, mulţi cu drept de vot, de ce să fii dat afară pentru nişte înjurături nevinovate? De fapt, de ce să nu stea Şefu' cu tine la un şpriţ, să râdeţi şi să vă veseliţi, în timp ce problemele ţării stau nerezolvate. Ei, şi? Oameni suntem şi noi, nu le putem face pe toate. Cum o da Dumnezeu... Băsescu şi Becali sunt "oameni ca noi" pentru că românii au nevoie de porţia zilnică de circ. Circul politic a înlocuit frica totalitaristă. În afara acestui circ - mediatic - cei doi sunt nişte dumnezei stăpâni pe polurile lor de putere, de la nivelul cărora îşi permit să urineze pe demnitatea câtorva lucizi, în budă la Golden Bliţ. Dumnezeu face şi desface toate lumile posibile, guvernând destinele (inclusiv pe cel politic) ale naţiunii, pentru că românii nu au aflat că minunile cele mai mari ale secolului 21, în această parte de Europă, sunt comunicarea, solidaritatea umană, toleranţa, iniţiativa, demnitatea - valori pe care comunismul ni le-a şters din memoria colectivă. Românii cred că o echipă de fotbal va învinge pentru că patronul ei a fost pe muntele Athos şi s-a rugat acolo, nu pentru că jucătorii acelei echipe sunt competitivi; românii cred că Băsescu e un preşedinte bun pentru că seamănă mult cu orice român şi pentru că face legea, nu pentru că o aplică.

Ştiţi ce e curios? Că Dumnezeu n-a făcut, încă, nici o minune pentru ţara asta, din '89 încoace. E de ajuns să mă uit la Băsescu şi Becali ca să ştiu asta...

minDisecţii

Triunghiul orgoliilor cenaclistice literare mioritice online

iQ666

Am remarcat în ultima vreme două subiecte răsfăţate de presa culturală: din ce trăiesc scriitorii şi literatura online. Despre cum şi din ce trăiesc nu ştiu ce să vă zic în afară de ce-am citit, dar literatură citesc pe internet, aşa că mă pun să-mi dau cu părerea. Nu cu părul, pentru unii e important să zic şi asta pentru că înţeleg altceva din cele de mai jos.

Prezenţa literaturii române pe internet ar putea fi încadrată în trei categorii de site-uri: personale, publice şi reviste. Pe site-ul personal fiecare poate publica orice doreşte, pe când în reviste intră doar ce consideră redacţia că merită. Site-urile publice sunt cumva intermediare între celelalte două: nu se poate publica chiar orice, dar nici control editorial din punct de vedere al valorii textelor nu există. Unii aseamănă aceste site-uri publice cu cenaclurile şi departe de adevăr nu-s.

Cele mai importante site-uri publice româneşti dedicate literaturii sunt: agonia.ro, clubliterar.com şi hyperliteratura.reea.net. Mai sunt şi altele, inspirate de acestea sau pornite de autori care nu s-au simţit în largul lor pe ele. Urmăresc aceste trei site-uri de care am pomenit de destulă vreme, nu consecvent şi zilnic, dar destul de atent şi, sper, obiectiv. Pe agonia.ro am şi cont, dar activitatea mea de acolo este irelevantă în cadrul acestui articol.

Deşi fiecare dintre cele trei cenacluri online importante are un alt target, între ele există o concurenţă destul de neamicală, chiar dacă unii n-o recunosc. Agonia.ro a apărut primul, iniţial numindu-se poezie.ro şi continuă să fie cel mai populat şi vizitat site de acest fel. Pentru că atmosfera pe-acolo s-a deteriorat a apărut clubliterar.com, de unde câţiva autori au plecat în urma unor neînţelegeri [stupide, zic eu] şi au fondat hyperliteratura.reea.net. Cei de la Agonia se laudă că au cel mai mare număr de autori, cei mai mulţi vizitatori şi cele mai multe texte, plus secţiuni în câteva limbi străine. Club Literar îi are ca membri pe mulţi dintre tinerii scriitori ai momentului, debutaţi sau nu, iar Hyperliteratura mizează pe avangardism. Oricine poate deveni membru pe Agonia, pe când pentru un cont pe celelalte două site-uri e nevoie ca doritorii să trimită texte în urma cărora vor fi acceptaţi sau respinşi.

În ciuda neînţelegerilor dintre conducătorii celor trei site-uri, există câţiva autori care publică pe toate şi nu par deranjaţi de acest lucru. Pe de altă parte sunt şi autori care nu-i apreciază deloc pe membrii site-urilor concurente, dar nu e neapărat ceva negativ, până la urmă e treaba lor ce citesc şi ce le place. Textele de pe toate cele trei site-uri sunt disponibile oricui le accesează, aşa că vă puteţi face şi singuri o părere despre ce-i pe-acolo şi cei care combat pe ele. Dintre cele trei eu apreciez cel mai mult Clubul Literar pentru că procentul de texte bune din punctul meu de vedere e mai mare decât pe celelalte, iar oamenii-mi par destul de sinceri atât în laude cât şi în critici. Agonia conţine grămezi întregi de texte slabe, unele chiar imbecile, ilizibile sau ilogice, uneori e nevoie de destul noroc pentru a găsi unul care să merite citit. Ce se întâmplă pe Hyperliteratura e uneori prea personal şi experimental pentru gustul meu şi acolo se postează relativ puţine texte.

Oare ce se va întâmpla cu aceste site-uri peste câţiva ani? Probabil că vor apărea şi altele având acelaşi profil, însă cel puţin Agonia şi Club Literar nu cred că-şi vor pierde poziţiile fruntaşe-n domeniu. Cred că foarte puţini dintre cei care scriu acum pe Agonia vor fi cunoscuţi ca scriitori în viitor, iar site-ul va continua să-i atragă pe cei cărora li se pare că simt chemarea scrisului. Dintre cei de pe Club Literar se vor alege autorii contemporani nouă înjuraţi sau apreciaţi de scriitorii şi cititorii viitorului, iar cei de pe Hyperliteratura vor fi menţionaţi nu atât ca valoroşi ci ca deschizători, iniţiatori, ciudaţi,... E posibil şi să greşesc, dar nu prea reuşesc să-mi închipui că atât de doritul scriitor român nobelizat îşi va începe cariera pe Agonia.

PS: Se pare că între timp românii adevăraţi mi-au distrus cenaclul online preferat.

Lumile reale, lumile virtuale

Însemnări din Franţa
[II]

Diana Todea

Printre ceilalţi

Ca între galaxii, mă învârt ca o cometă pe lângă ceilalţi. Ne vedem? Inchidem ochii, dar ne simţim, îi deschidem şi ne ignorăm. Ne uităm ochi în ochi, dar sentimentele dispar, amuţesc, ca într-un acid sulfuric. Ne topim ca o gheaţă în războaie şi în ură, dar lumea ne opreşte de la dezlănţuire, pentru a ne comporta după un anumit cod. Ceilalţi nu reprezintă uşa, o piatră, o fereastră sau un glonte, ceilalţi sunt ca noi, în carne şi oase. Mişcarea ne permite să ne observăm, însă într-un moment instantaneu, ignorăm că trecem pe lângă oameni.

Privirea celorlaţi poate să te îngheţe, poate să te distrugă, atâta timp cât drumul tău nu este clar. Orice cădere e urmată de ridicare, şi orice drum are pietre. In lipsa unor martori, am deveni goi, fără reflexe, sterili. O lume de gheaţă, fără de licăriri, sau creatie, fără vorbă, o lume fără nimeni. Atunci coşmarul ar deveni insuportabil, fără punct de întoarcere, ca o cometă care pleacă şi nu se mai întoarce. Singurătatea ar fi ea însăşi, fără o privire înlăuntru, o stană, o licărire fără de lumină. Impasul de a fi lângă ceilalţi se modelează după sufletul fiecăruia, ca o sonată calmă, privirea reflex în ochiul celuilalt.

Iubirea te poate omorî, însă nu pentru că nu există, ci pentru că nu îl conţine pe celălalt. Individualităţile vin şi dispar; lumea se roteşte fără a ţine cont de alţii, de elemente. Fiecare constituie un univers, care odată cucerit, devine o călătorie în abis. Lumea se priveşte pe sine în oglindă, ca o ruletă rusească care mai ghiceşte câte un eşec. Chiar dacă te uiţi la celălalt poţi să nu vezi nimic, aidoma faptului cu a vedea un lucru-gol, steril şi putred.

Pătrunzând în ceilalţi, te detaşezi de a mai fi o parte din mulţime, devii tu însuţi, ca o trecere dincolo. Orice ai spune, lumea e departe de a fi o simplă mulţime de oase, carne sau pietre. Daca te uiţi atent, observi suflete. Dincolo de ele sunt ochii, care te pot îngheţa sau te pot încălzi.

Trecând pe stradă, îi poţi vedea, mijind ca o sursă de căldură, ca o vedere în spaţiu. Dorind să treacă neobservaţi sau să fie ei înşişi. Când privirea se intersectează, lumina lor îţi spune că ai văzut un om.

[Martie 2006]

Călător în lume

Călătorind, simt că stau pe loc, chiar dacă totul se mişcă lângă mine. Lumea interioară mă recheamă la cele spirituale. Principiile se schimbă, oamenii se duc, apar alţii, dar lumea din interior rămâne constantă. Particulele din care suntem formaţi, ne aruncă printre alte corpuri şi situaţii, lumea care ne înconjoară ne priveşte ca pe nişte călători, mergând pe acelaşi drum, înspre sine. Nu contează obstacolul, sau alte iluzii, impresiile se schimbă des, cu viteza unei superlumini, dar rămânem în jurul acelei axe, acelui «acelaşi», noi inşine.

Iubirea din noi ne transformă, ca o piatră spălată de ape, unsă de noroi, aruncată în râuri. Ne trimite în capătul celălalt al lumii, ne îndoaie şi ne usucă, ne mişcă de mii de ori, dar ne lasă să privim în jurul nostru, să ne privim vieţile, şi să ne ocolim iluziile. Totul curge în suflet, ca apa înspre pământ, ca norii de pe cer. A fi dincolo de sentimente este imposibil, a fi dincolo de realitate înseamnă să iubeşti. Fiecare suferinţă ne usucă, ne întăreste şi ne face să iubim din nou. O clipă care se priveşte pe sine şi o ia de la capăt. In fiecare suflet apare o iubire, o lumină, care încolţeşte şi te răstigneşte.

Suferinţa te coboară în tine, departe de ceea ce este lumea, de ce este iluzoriu. Te face să priveşti cu ochii deschişi, rotind un univers pe aceeaşi orbită. Suntem călători în lume, devenim atomi în spaţiul mizer, traversând galaxii şi universuri, găsindu-ne pe noi în lume, găsind ceea ce căutăm. Chiar în călătorie, ne oprim să gândim şi să simţim, ne uităm la ceea ce a fost, răul care a curs, înspre altă parte din lume.

Simţind, recreem ce pare a fi uitat, iubind, traversăm dincolo de iluzie şi compunem sonate iubirii. Iubirea că suntem prin lume, libertatea de a simţi şi de a vedea că ceilalţi sunt în faţa noastră. Dincolo de lucruri suntem noi, oamenii, care ne simţim, şi ne privim. Ochi în ochi, călătorim în altă galaxie, pătrunzând în iubirea celestă. Dispărând din această lume, călătorim pe alte orbite, către o iubire superioară. Ca nişte particule sublunare ne integrăm în alte sfere, căutând mereu un alt drum.

[12 Martie 2006]

Politizare

Suntem la cursul de politizare. Deodată auzim că cineva bate la uşă. Deschid. Totul năvăleşte în faţa, cu scaune, chei şi ciocane. Dacă închid uşă, cuiele imi vor intra în carne, ceilalţi mă vor împinge în faţă, şi voi muri strivit de ghete. Am uitat că la cursul de politizare nu te învaţă nimic interesant. Poate doar nişte cuvinte noi, alte expresii, cum să închizi sau să deschizi uşa. Când mă uit in jur, văd aceleaşi feţe neantizate. Urâte, închise, clocind ceva serios. Dacă uşa s-ar deschide şi ar intra tancuri, să ieşim printre clădiri şi să zburăm peste oraşe.

La cursul de politizare am văzut o faţă interesantă. Plăcută, deloc ştearsă, mi s-a părut că îmi surâdea. Mă uit la ea şi îmi zâmbeşte. Faţa se deschide şi îmi surâde, înghiţindu-mi mintea, ideile şi mâinile. Mă uit în jur, şi lumea dispare. Cursul de politizare s-a încheiat. Acum e linişte. Mă uit în clasă, aceleasi bănci, orientate spre est. Poate mi se pare mie, dar uşa care se deschide îmi pare ca un coşmar din alt vis.

(Grevele din universităţile franceze).

În faţa ta e tristeţe,
totul se decompune,
formând alt univers,
alt vis mi se deschide,
îmi pare că drumurile noastre
ne încolţesc.

[16 martie 2006]

Anarhiştii francezi-comedie săptămânală

Anarhiştii ruşi aveau dreptate. Haosul e bun. De ce? Iţi rezolvi lucrurile rămase din urmă. Mai ieşi la o pizza, mai vezi un muzeu, mai arunci o piatră, mai scrii. Sunt trei săptămâni de când baricadele din unele universităţi franceze rămân pe poziţii; vertical sau orizontal. Le CPE doit être rétiré! Zbiară pancardele studenţilor. Studenţii beţi râd de eveniment. Unii votează. Cu cine, nu ştim. Campusul e o catastrofă. Nu se înţelege cine şi de ce fac cursuri. Anarhia predomină democraţia. Sau şcoala este o anarhie.

"Je suis un intellectuel, retirer la grève!" Ar fi sunat o pancardă de acum 40 de ani, pe vremea lui Sartre sau Camus. Dacă mă uit bine la mutrele francezilor, nu ştiu cât la sută dintre ei mi se par intelectuali. Poate sunt doar într-o stare post-anarhistă, dar comedia asta începe să mi se aplece: ''Author! Author!''.

Călătorie spre abisurile muzicii rock

Petre Flueraşu

"You're in my dreams
The Darkness in my heart
The rapture in their screams
Black Goddess Rise"
(Cradle Of Filth - "Black Goddess Rises")

Rock... Când aud acest cuvânt, oamenii au instinctiv tendiinţa de "a sări doi metri în spate". Oamenii se tem de ceea ce nu cunosc şi de foarte multe ori ascultă glasurile unor profeţi rataţi... Aceştia se tem de ceea ce nu pot înţelege şi încearcă să demonizeze aceste manifestări plenare ale spiritului artistic uman ce nu poate fi constrâns între barierele de catifea ale societăţii de consum! Rock-ul este o eliberare, reprezintă un fenomen social de amploare care nu poate fi ignorat de cel ce vrea cu adevărat să înţeleagă noua generaţie. O generaţie crescută cu o astfel de muzică trebuie să fie înţeleasă prin prisma acesteia, întrucât doar astfel se pot evita inadvertenţele ce apar atât de frecvent. Cei care astăzi se văd depăşiţi de multitudinea de lucruri noi ce a invadat viaţa omului trebuie să accepte că fiecare generaţie are dreptul la autodeterminare şi că nu este corect să demonizăm anumite manifestări doar pentru că ele nu mai concordă cu principiile trecutului! Spun aceste lucruri pentru că de prea mult timp oamenii au o părere greşită despre fenomenul numit rock, de prea mult timp oamenii care au cunoscut acest univers foarte puţin emit judecăţi ce se doresc a fi pertinente! Aşa s-a ajuns la concluzia greşită că satanismul este propagat de muzica rock, aşa s-a ajuns la concluzia că tinerii care ascultă această muzică sunt inadaptaţi sociali, aşa s-a ajuns la interzicerea unor manifestări culturale invocându-se violenţa excesivă pe care rock-ul o promovează! Idei greşite formulate de o majoritate care nu face nici cel mai mic efort să înţeleleagă minoritatea care are şi ea aceleaşi drepturi! Pentru că, să nu ne mai amăgim... Minoritatea nu trebuie să se supună majorităţii, minoritatea trebuie să lupte pe toate căile pentru a îşi impune părerile! Fiecare individ are dreptul şi trebuie să lupte împotriva celorlalţi când simte că aceştia greşesc! Doar astfel îţi poţi păstra integritatea morală, doar astfel te poţi numi cu adevărat om...

"Incarnated marvels simplified
Effects from such a disconsolate kind
Impotence of the once so perfect living
Erase and rewind"
(Dimmu Borgir - " Kings of the carnival creation")

Muzica rock este o formă de protest pe care tinerii au ales-o pentru a îşi manifesta dezaprobarea făţiş, fără teama unor repercusiuni. Muzica era un domeniu imposibil de controlat, fiind protejată de dreptul la liberă exprimare. Pionierul acestui gen muzical (rock-ul) a fost Elvis Presley. Apariţia acestuia a scandalizat opinia publică. Pe vremea aceea, în jurul anului 1955, oamenii erau mult mai uşor impresionaţi de ceea ce ei considerau vulgar. De aceea, Elvis apărea de cele mai multe ori doar de la brâu în sus, pentru a atenua imaginea considerată mult prea vulgară. Cu toate astea, Elvis Presley nu cânta rock, ci rock&roll... Trebuie să facem diferenţa între aceste două curente muzicale, pentru că, chiar dacă rock-ul derivă din rock&roll, astăzi el nu mai păstrează mult din ceea ce era la început acesta din urmă. Astăzi, odată cu progresul, gusturile oamenilor au devenit mai bine conturate şi nu ne mai mulţumim cu sugestii! Aşteptăm senzaţii intense, aşteptăm lucruri cu adevărat serioase. De aceea, un om care în trecut privea cu plăcere filme erotice a trecut astăzi la pornografie, nemaifiind mulţumit cu aluziile, ci dorind să primească un stimulent cât mai puternic, cât mai aproape de realitate! Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu muzica rock, care astăzi este încărcată de simboluri pentru a reuşi să simbolizeze revolta unei lumi...

"The 1st rock thrown again
Welcome to hell, little Saint
Mother Gaia in slaughter
Welcome to paradise, Soldier"
(Nightwish - "Planet Hell")

Această muzică nu trebuie însă să fie considerată o simplă defulare. Ea este mult mai mult, reprezintă întregul mozaic conceptual al generaţiilor ce au crescut alături de ea... Simbolurile ce apar în melodiile considerate puerile de unii surprind la o analiză mai atentă prin complexitatea lor. Odată cu dezvoltarea genului fantasy, odată cu explozia unor autori ca J.R.R. Tolkien, C.S. Lewis şi alţii, trupele de rock au început să preia din scrierile acestora imagini prin care puteau să-şi exprime mai bine ideile, imagini care în acelaşi timp aveau un impact mai mare asupra ascultătorilor, în marea lor majoritate obişnuiţi deja cu acestea... Mai târziu, imaginile au fost preluate şi de industria cinematografică, care a transformat majoritatea ideilor fantastice în adevărat branduri, folosindu-le pentru a atrage un public deja format.
De aceea vedem cum foarte mulţi ascultători ocazionali afirmă că muzica rock este monotonă, reafirmând la infinit aceleaşi principii şi folosind aceleaşi clişee. La o analiză mai atentă, vom observa însă că simbolurile sunt diverse, iar folosirea lor în anumite complexe le alterează semnificaţia iniţială, transformând astfel o piesă rock într-un adevărat mozaic conceptual foarte greu de înţeles de un "profan"... Muzica rock este sacră pentru cei ce o fac şi pentru cei ce o ascultă cu regularitate, ea reprezintă o stare, o întreagă concepţie asupra vieţii bazată pe o simbolistică universal valabilă...
Astfel, avem, în primul rând semnul cu cele 2 degete, caracteristic pentru orice "rocker"... Sensul simbolic al acestui semn reprezintă pacea, sau cel puţin aşa este perceput simbolul de către cei mai mulţi dintre noi... În realitate însă, acest semn a mai fost folosit şi cu un alt sens, puţin mai aparte. Astfel, Anton Szandor LaVey, fondatorul bisericii sataniste, foloseşte acest semn... Pentru LaVey este un simbol atribuit lui Satan. Cele două degete simbolizează coarnele ipotetice ale demonului. Semnul a fost folosit de LaVey pentru a contracara semnul folosit de creştini în momentul rugăciunii. Iată deci că semnul capătă o altă semnificaţie, una pe care trupele de rock au învăţat să o folosească în avantajul lor. Tinerii teribilişti sunt mult mai uşor de impresionat de astfel de asocieri cu ceea ce ei consideră ca fiind interzis de societate, în afara normelor. Asta însă nu înseamnă automat că acei oameni care folosesc simbolurile cunosc adevărata semnificaţie a lor, asta nu înseamnă că orice om care cântă despre satanism şi îl proslăveşte este un satanist! De multe ori percepţia oamenilor asupra acestor manifestări izvorăşte dintr-o ignoranţă bazată pe necunoaşterea adecvată a fenomenului... Creaţia lui J.R.R. Tolkien a influenţat decisiv mitologia actuală. Rasele noi create de el ca elfii, gnomii sau orcii au invadat societatea. Există numeroase jocuri realizate pe baza acestor concepţii (aş aminti dintre cele mai cunoscute: Heroes of Might and Magic, Disciples...).

Muzica rock a fost şi ea influenţată de mitologia creată de marele autor britanic. Astfel, lupta dintre bine şi rău devine laitmotiv pentru majoritatea mesajelor, doar că, spre deosebire de genul fantasy, în rock de cele mai multe ori răul, demonicul învinge. Peisajele se aseamănă cu cele descrise în cărţile lui Tolkien - peisaje dezolante, aride, acoperite cu întuneric, fără viaţă. Este prezentat aici exact opusul luminii creştine. De aici şi credinţa falsă în caracterul satanic al majorităţii formaţiilor de acest gen. Sunt foarte puţine formaţiile care chiar cunosc satanismul şi care chiar cuprind în mesajul lor mesaje de acest tip... În rest, sunt doar rockeri fascinaţi de peisajele create de autori ca Tolkien şi care consideră că ele se potrivesc foarte bine muzicii lor:

"Welcome to the abandoned land
Come on in, child; take my hand
Here there's no work or play
Only one bill to pay
There's just five words to say
As you go down, down, down

You're gonna burn in hell
Oh, burn in hell"
(Dimmu Borgir - "Burn in Hell")

Obiectele magice au fost de asemenea preluate din mitologia fantasy. Astfel, vrăjitorii pe care îi vedem invocaţi în mantrele trupelor nu sunt decât personaje create de scriitori ca Tolkien. De asemenea, observăm cum corbii, prezenţi ca emisari ai răului în numeroase cărţi au devenit păsări simbolice pentru trupele rock. Sau cum pentagramele, runele, simboluri sacre ale vechilor religii nordice, au devenit embleme folosite pentru a prezenta concepţii mistice pierdute prin tenebrele timpului.
De aceea, nu este uşor să înţelegi rock-ul, nu este uşor să înţelegi mesajul prezentat de aceste trupe. Ai nevoie de multe cunoştiinţe pentru a pătrunde în esenţa mesajului acestor formaţii, pentru că de cele mai multe ori ele nu doar au preluat aceste materiale, ci au adus modificări, au creat simboluri derivate care astăzi nu mai pot fi înţelese prin prisma scrierilor predecesorilor. Astfel, ruinele care în cărţile fantastice apar ca locuri încărcate de energii negative apar astăzi ca simboluri ale religiei decadente, simboluri care pot dăuna celor ce ajung acolo, însă chiar prin încărcătura de sacru care încă rezidă în ele... Lupta, răzvrătirea acestor formaţii poate fi asemuită cu o bătălie împotriva creatorului, cu o reinterpretare a tuturor principiilor. Aşa poate fi explicat succesul constant al acestora în rândul tinerilor care se simt neînţeleşi de o lume îmbătrânită prematur!
Victoria finală a răului, noul început, ilustrează perfect creaţia lui Tolkien, care se termină aidoma, cu startul unei noi lumi. Singura diferenţă este însă între principiile determinante ale acestor lumi... Dacă în cazul lui Tolkien câştigă binele, lumina, în cazul rock-ului câştigă întunericul, speranţa dispare iar lumea se prăvăleşte într-un abis în care cei ce odată erau asupriţi câştigă... Similitudinile cu lumea fantastică creată de Tolkien (o lume în care chiar şi cea mai mică creatură poate învinge) sunt evidente.

"The lance must be drowned in flesh
Fish and man sink to the depths
Where the black soul dwells
there is no light on the horizon
Ahoy
Arise, arise seaman arise
Each does it in his own way
One thrusts the spear into a man
Another then into the fish"
(Rammstein - "Reise, Reise", traducere din germană)

Rock-ul este până la urmă vocea unei generaţii mânate de incertitudine, rock-ul reprezintă dorinţa unor oameni care îşi pun întrebări şi caută răspunsurile. Iar într-o lume dominată de credinţă oarbă "erezia" este singura soluţie. Reinterpretarea miturilor considerate sacre de întreaga lume reprezintă un mod de a lupta împotriva unor evidente erori, mitologia nou creată reprezintă sinteza mitologiei fantastice, sinteză realizată cu pasiune de nişte fani care îşi pun multe întrebări...
"You're my angel without wings.
When I was crying you never left my side.
When I was dying you never left my side.
You're always there for me.
You're my angel without wings.
Your were always without wings. Without wings."
(Zao - "Angel without Wings")

Trebuie să cunoşti pentru a putea înţelege, aşadar, înainte de a respinge aceste simboluri, înainte de a le considera satanice sau oribile, încearcă să cunoşti lumea fantastică din care ele provin. Pentru că şi Tolkien a folosit simboluri care astăzi sunt înfierate de o lume întreagă, şi multe dintre cuvintele folosite de trupele rock de astăzi provin din limbile create de autor... "Ash nazg durbatulűk, ash nazg gimbatul, ash nazg thrakatulűk agh burzum-ishi krimpatul..." Nu sună foarte diferit de versurile unor formaţii foarte cunoscute care au un fel destul de aparte de pronunţie şi chiar folosesc cuvinte extrase...
Să înţelegem deci că muzica rock este până la urmă o continuare a acestor legende fantastice create de autori ca Tolkien şi că nu trebuie să demonizăm ceea ce nu cunoaştem...

Până la urmă, câţi dintre noi ar putea să facă o declaraţie de dragoste atât de simplă şi totuşi, în adâncul ei, sublimă...?

"Then this I screamed:
Come back to Me for
I was born in love with thee
So why should fate stand in between?"
(Cradle of Filth - "Her Ghost in the Fog")

Să ne concentrăm deci asupra acestor simboluri, să încercăm să înţelegem o lume din care putem învăţa multe. Muzica rock ţine astăzi de multe locul cărţilor pentru o generaţie mult prea ocupată, iar oamenii ar trebui poate să dea mai multă atenţie unor cântece ce le formează copiii! Cu toţii avem multe de învăţat din ele! Şi, oricum, fie că vrem sau nu, rock-ul există şi va exista în continuare...

"I will return
in ten days
as your shadow
and I will hunt you

Secretly I will rise from the dead
and you will plead for mercy
then I will kneel in your face
and stick my finger in the ashes

Ashes to ashes
and dust to dust"
(Rammstein - "Asche zu asche", traducere din germană)