Printre ceilalţi
Ca între galaxii, mă învârt ca o cometă pe lângă ceilalţi. Ne vedem? Inchidem ochii, dar ne simţim, îi deschidem şi ne ignorăm. Ne uităm ochi în ochi, dar sentimentele dispar, amuţesc, ca într-un acid sulfuric. Ne topim ca o gheaţă în războaie şi în ură, dar lumea ne opreşte de la dezlănţuire, pentru a ne comporta după un anumit cod. Ceilalţi nu reprezintă uşa, o piatră, o fereastră sau un glonte, ceilalţi sunt ca noi, în carne şi oase. Mişcarea ne permite să ne observăm, însă într-un moment instantaneu, ignorăm că trecem pe lângă oameni.
Privirea celorlaţi poate să te îngheţe, poate să te distrugă, atâta timp cât drumul tău nu este clar. Orice cădere e urmată de ridicare, şi orice drum are pietre. In lipsa unor martori, am deveni goi, fără reflexe, sterili. O lume de gheaţă, fără de licăriri, sau creatie, fără vorbă, o lume fără nimeni. Atunci coşmarul ar deveni insuportabil, fără punct de întoarcere, ca o cometă care pleacă şi nu se mai întoarce. Singurătatea ar fi ea însăşi, fără o privire înlăuntru, o stană, o licărire fără de lumină. Impasul de a fi lângă ceilalţi se modelează după sufletul fiecăruia, ca o sonată calmă, privirea reflex în ochiul celuilalt.
Iubirea te poate omorî, însă nu pentru că nu există, ci pentru că nu îl conţine pe celălalt. Individualităţile vin şi dispar; lumea se roteşte fără a ţine cont de alţii, de elemente. Fiecare constituie un univers, care odată cucerit, devine o călătorie în abis. Lumea se priveşte pe sine în oglindă, ca o ruletă rusească care mai ghiceşte câte un eşec. Chiar dacă te uiţi la celălalt poţi să nu vezi nimic, aidoma faptului cu a vedea un lucru-gol, steril şi putred.
Pătrunzând în ceilalţi, te detaşezi de a mai fi o parte din mulţime, devii tu însuţi, ca o trecere dincolo. Orice ai spune, lumea e departe de a fi o simplă mulţime de oase, carne sau pietre. Daca te uiţi atent, observi suflete. Dincolo de ele sunt ochii, care te pot îngheţa sau te pot încălzi.
Trecând pe stradă, îi poţi vedea, mijind ca o sursă de căldură, ca o vedere în spaţiu. Dorind să treacă neobservaţi sau să fie ei înşişi. Când privirea se intersectează, lumina lor îţi spune că ai văzut un om.
[Martie 2006]
Călător în lume
Călătorind, simt că stau pe loc, chiar dacă totul se mişcă lângă mine. Lumea interioară mă recheamă la cele spirituale. Principiile se schimbă, oamenii se duc, apar alţii, dar lumea din interior rămâne constantă. Particulele din care suntem formaţi, ne aruncă printre alte corpuri şi situaţii, lumea care ne înconjoară ne priveşte ca pe nişte călători, mergând pe acelaşi drum, înspre sine. Nu contează obstacolul, sau alte iluzii, impresiile se schimbă des, cu viteza unei superlumini, dar rămânem în jurul acelei axe, acelui «acelaşi», noi inşine.
Iubirea din noi ne transformă, ca o piatră spălată de ape, unsă de noroi, aruncată în râuri. Ne trimite în capătul celălalt al lumii, ne îndoaie şi ne usucă, ne mişcă de mii de ori, dar ne lasă să privim în jurul nostru, să ne privim vieţile, şi să ne ocolim iluziile. Totul curge în suflet, ca apa înspre pământ, ca norii de pe cer. A fi dincolo de sentimente este imposibil, a fi dincolo de realitate înseamnă să iubeşti. Fiecare suferinţă ne usucă, ne întăreste şi ne face să iubim din nou. O clipă care se priveşte pe sine şi o ia de la capăt. In fiecare suflet apare o iubire, o lumină, care încolţeşte şi te răstigneşte.
|
Suferinţa te coboară în tine, departe de ceea ce este lumea, de ce este iluzoriu. Te face să priveşti cu ochii deschişi, rotind un univers pe aceeaşi orbită. Suntem călători în lume, devenim atomi în spaţiul mizer, traversând galaxii şi universuri, găsindu-ne pe noi în lume, găsind ceea ce căutăm. Chiar în călătorie, ne oprim să gândim şi să simţim, ne uităm la ceea ce a fost, răul care a curs, înspre altă parte din lume.
Simţind, recreem ce pare a fi uitat, iubind, traversăm dincolo de iluzie şi compunem sonate iubirii.
Iubirea că suntem prin lume, libertatea de a simţi şi de a vedea că ceilalţi sunt în faţa noastră. Dincolo de lucruri suntem noi, oamenii, care ne simţim, şi ne privim. Ochi în ochi, călătorim în altă galaxie, pătrunzând în iubirea celestă.
Dispărând din această lume, călătorim pe alte orbite, către o iubire superioară. Ca nişte particule sublunare ne integrăm în alte sfere, căutând mereu un alt drum.
[12 Martie 2006]
Politizare
Suntem la cursul de politizare. Deodată auzim că cineva bate la uşă. Deschid. Totul năvăleşte în faţa, cu scaune, chei şi ciocane. Dacă închid uşă, cuiele imi vor intra în carne, ceilalţi mă vor împinge în faţă, şi voi muri strivit de ghete.
Am uitat că la cursul de politizare nu te învaţă nimic interesant. Poate doar nişte cuvinte noi, alte expresii, cum să închizi sau să deschizi uşa.
Când mă uit in jur, văd aceleaşi feţe neantizate. Urâte, închise, clocind ceva serios.
Dacă uşa s-ar deschide şi ar intra tancuri, să ieşim printre clădiri şi să zburăm peste oraşe.
La cursul de politizare am văzut o faţă interesantă. Plăcută, deloc ştearsă, mi s-a părut că îmi surâdea. Mă uit la ea şi îmi zâmbeşte. Faţa se deschide şi îmi surâde, înghiţindu-mi mintea, ideile şi mâinile. Mă uit în jur, şi lumea dispare. Cursul de politizare s-a încheiat.
Acum e linişte. Mă uit în clasă, aceleasi bănci, orientate spre est.
Poate mi se pare mie, dar uşa care se deschide îmi pare ca un coşmar din alt vis.
(Grevele din universităţile franceze).
În faţa ta e tristeţe,
totul se decompune,
formând alt univers,
alt vis mi se deschide,
îmi pare că drumurile noastre
ne încolţesc.
[16 martie 2006]
Anarhiştii francezi-comedie săptămânală
Anarhiştii ruşi aveau dreptate. Haosul e bun. De ce? Iţi rezolvi lucrurile rămase din urmă. Mai ieşi la o pizza, mai vezi un muzeu, mai arunci o piatră, mai scrii. Sunt trei săptămâni de când baricadele din unele universităţi franceze rămân pe poziţii; vertical sau orizontal.
Le CPE doit être rétiré! Zbiară pancardele studenţilor.
Studenţii beţi râd de eveniment. Unii votează. Cu cine, nu ştim.
Campusul e o catastrofă. Nu se înţelege cine şi de ce fac cursuri.
Anarhia predomină democraţia.
Sau şcoala este o anarhie.
"Je suis un intellectuel, retirer la grève!" Ar fi sunat o pancardă de acum 40 de ani, pe vremea lui Sartre sau Camus.
Dacă mă uit bine la mutrele francezilor, nu ştiu cât la sută dintre ei mi se par intelectuali. Poate sunt doar într-o stare post-anarhistă, dar comedia asta începe să mi se aplece: ''Author! Author!''.
|