prima pagina

                                     mai 2006

forum ... blog ... redacţia ... arhiva ... contact ... pentru autori ... promo ... links
editorial ... invitat ... articole ... critică ... poezie ... proză ... filosofie ... english ... imagini ... experiment ... avanpremiere editoriale

EgoPHobia #11 >> filosofie

Petrişor Militaru

Despre A Patra Cale [II]

Carl Solomon

Legile de pe Muntele Hermon

Onu Mădălin

Seducţia ontologică

Raul Huluban

"Ontologia negaţiei" de Ştefan Bolea

Gorun Manolescu

Postmodernitate versus postmodernism [VII]

Despre A Patra Cale
[II]

Petrişor Militaru

"Asimilează tipul de înţelegere specific oriental şi modul de cunoaştere occidental,
iar apoi caută."
[G. I. Gurdjieff]

A Patra Cale este numită, de asemenea, calea omului leneş. Despre acesta, Gurdjieff spune că pentru a obţine un rezultat interior, el doar "ia o pastilă". Pentru a obţine acelaşi rezultat, dar pe căile tradiţionale, îi va lua zile, săptămâni sau luni. Pastila în chestiune nu este, probabil, un medicament. Ea este o capsulă, în sensul că practica spirituală pe care Gurdjieff o propune activează şi armonizează simultan cei cinci centri, care pe căile tradiţionale necesitau mai mult efort şi timp pentru a ajunge la aceleaşi rezultate. Termenul de "pastilă" subliniază eficienţa acestei practici.
În ceea ce priveşte relaţia dintre discipolii celei de-A Patra Căi şi restul umanităţi, Gurdjieff nu a lăsat indicaţii precise. Totuşi una din ideile lui Gurdjieff se regăseşte în ceea ce Arnold Toynbee numeşte "creative groups", care se retrag şi se focalizează asupra scopului propus şi, apoi, se re-integrează în societate având o nouă viziune despre lume.
Practica pe care A Patra Cale o propune pare să ceară un deosebit spirit de adaptabilitate şi deducţie, deorece nu poate fi urmată prin simpla aderare la nişte idei şi la un comportament standard. Este inutil să mai adăugăm că sunt cazuri în care A Patra Cale s-a "conservat" în grupuri care se bazau exclusiv pe practica grupurilor anterioare fără a se adapta la noile condiţii spirituale. Şi, dacă înţelegerea este crucială în această cale spirituală, atunci este foarte clar că trebuie să fim creativi şi să verificăm noi înşine adevărurile care ni se oferă prin aplicarea lor. De asemenea, subliniem că acest tip de înţelegere nu este acelaşi lucru cu a înţelege ideile lui Gurdjieff. În literatura cu caracter esoteric, este vorba despre înţelegerea transformatoare numită de Gurdjieff "al doilea şoc conştient". Acesta este întotdeauna şi pentru fiecare în parte unic în felul său. De aici putem să ne dăm seama că există mai multe tipuri de înţelegere, care au diferite grade de unicitate si specificitate. Din acest punct de vedere, trebuie să ne dezvoltăm propria viziune în fiecare moment de practică spirituală.
A Patra Cale mai este denumită cu termenul de "muncă" ("work"), care se referă, pe de o parte, la efortul conştient al fiecăruia de a lucra cu sine, iar, pe de altă parte, la mediul care face posibil acest efort şi care este numit "Munca" ("The Work"). Practica spirituală a fiecăruia cuprinde trei componente: (1) a lucra pentru sine, (2) a lucra pentru şcoală sau pentru grupul spiritual şi (3) a lucra pentru Marele Tot. Aceste trei aspecte sunt simultane şi trebuie să se afle în armonie.
Ce urmăreşte, de fapt, A Patra Cale? Pe scurt, scopul său este de a transforma omul care se află în starea de sclav al influenţelor exterioare şi al propriilor prejudecăţi şi de a-l face să participe conştient la dezvoltarea armonioasă a Întregului. A Patra Cale propune o modalitate de transformare profundă, care poate fi practicată de omul obişnuit fără a renunţa la viaţa cotidiană. Omul învaţă în acest fel să integreze realitatea cotidiană în practica sa spirituală. Numai un astfel de practicant va ajunge să menţină un nivel ridicat de conştiinţă chiar şi în cele mai dificile împrejurări. Omul va ajunge să nu se mai identifice cu diferite produse ale imaginaţiei, fie că au o natură interioară sau exterioară, şi va descoperi ce înseamnă ceea ce Gurdjieff numeşte "esenţă".
După cum subliniază Ouspensky, esenţa unui om este "ceea ce aparţine omului". Ea cuprinde calităţile cu care o fiinţă se naşte. Pentru a ajunge aici omul foloseşte personalitatea, care nu este privită ca un produs negativ, ci doar trebuie să devină un servitor supus care ne va susţine munca interioară. Personalitatea este "ceea ce nu aparţine omului", adică ceea ce vine din exterior, ceea ce învaţă sau reflectă, toate impresiile care i s-au imprimat în memorie sau în senzaţiile pe care le are, toate cuvintele sau mişcările pe care le-a învăţat, toate sentimentele pe care şi le-a creat prin imitaţie. Personalitatea este ca o haină care acoperă esenţa. Întotdeauna personalitatea cuprinde mai multe euri şi se bazează pe imaginaţie, pe identificare sau pe diferite impresii. O personalitate prea dezvoltată conduce la egocentrism. Dar, dacă personalitatea este sub supravegherea eurilor de lucru, adică a eurilor care au un scop spiritual conştient pe care îl urmăresc într-un anumit interval de timp, ea devine un instrument care va conduce la cunoaşterea de sine.
De asemenea, două dintre componentele fundamentale ale învăţăturii lui Gurdjieff sunt psihologia şi cosmologia. Tipul de psihologie promovată de Gurdjieff cuprinde rolul esenţei şi al personalităţii în evoluţia omului, clasificarea stărilor de conştiinţă, structurarea şi funcţionarea "maşinăriei" umane, ştiinţa tipologiei umane, obstacolele trezirii conştiinţei etc. Cosmologia sa cuprinde legile care guvernează atât evoluţia omului, cât şi pe cea a universului, cum sunt de exemplu Legea Accidentului, Legea lui Trei, Legea lui Şapte, etc. Cunoaşterea adevărată începe o dată cu studierea legilor lumii, iar studiul legilor lumii se face în paralel cu studiul legilor care guvernează evoluţia omului. Acest lucru este posibil fiindcă aceleaşi legi guvernează omul şi universul, în plus, unele legi sunt mai uşor de observat în lume, în timp ce altele sunt mai uşor de observat în manifestările omului. În momentul în care am înţeles o lege sau un principiu este necesar să conştientizăm modalitatea în care acţionează atât la nivel uman, cât şi la nivel cosmic, fiindcă acest studiu paralel ne face să realizăm unitatea esenţială a lumii, precum şi analogiile care se stabilesc între diferite procese de la diferite nivele ale manifestării. Acest studiu simultan ne va conduce la înţelegerea profundă a legilor, care fac să privim unitatea ca diversitate şi cum este posibil să vedem diversitatea ca unitate. Modul în care aceste principii sunt combinate ne face să percepem unitatea ca diversitate, dar în momentul în care înţelegem felul în care ele se manifestă, vom reuşi să vedem unitatea din diversitate.
Ne putem întreba: este necesară, în prezent, A Patra Cale? A răspunde dacă A Patra Cale este necesară sau nu este destul de dificil. Dar, se poate observa că în aceste vremuri de agitaţie permanentă, în care totul se face cât mai repede cu putinţă, este nevoie de un nou impuls spiritual adresat umanităţii, impuls pe care, probabil, căile tradiţionale nu l-ar putea da suficient de repede. Aduce ea ceva nou? Poate că nu, dar de fiecare dată când este dezvăluită unor oameni trebuie să ia o formă nouă. În mod clar, A Patra Cale este o sinteză a călătoriilor şi a descoperirilor spirituale pe care Gurdjieff le-a făcut la şcolile sufiste din Asia Centrală, la mănăstirile creştine de pe muntele Athos sau la templele buddhiste din Tibet şi pe care, într-o formă sau alta, el a transmis-o discipolilor săi care continuă să promoveze această învăţătură.

Bibliografie selectivă:

Ouspensky, P.D., Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută, traducerea din limba franceză de Eugen Bîrgăoanu, Editura Ram, Bucureşti, 1995.
Ouspensky, P.D., Psihologia evoluţiei posibile a omului, ediţie completă, Editura Prior Pages, Bucureşti, 1988.
Ouspensky, P.D., A Patra Cale, Editura Prior Pages, Bucureşti, 2004.

sus!

Legile de pe Muntele Hermon

Carl Solomon

Iubeşte-te pe tine însuţi.
Ignoră-i pe cei ce te urăsc. Se vor sparge ca nişte false baloane de săpun.
Să nu furi. Dacă îţi trebuie ceva, împrumută-l.
Fii onest cu tine însuţi. Calculează dacă posibilităţile tale sunt raportate direct la capacităţile tale.
Răul s-ar putea să fie o creaţie a minţii tale. Nu există Diavol, dar există posesiune. Deposedează-te.
Să nu ai ataşamente faţă de fiinţele inferioare. Adevărul se află în relaţie. Lift your Spirits.
Există infernuri şi raiuri. Dar direcţia o dai Tu când te pui în relaţie cu Tine însuţi. Open your eyes.
Supraspecializarea este o tâmpenie. Viaţa este un antrenament. Poţi să faci multe lucruri. Nu se numesc hobbies. Se numesc acte ale iubirii.
Ce vine din dragoste, este suprapotenţat de iubire.
Iadul este blocaj. Temniţa este un track frozen pe aceeaşi frecvenţă. Schimbă des frecvenţele pentru a expermineta valoarea de exerciţiu a vieţii.
Lumea este o scenă. Cine iese pe o trapă, poate intra pe alta, dar cu reflectoarele pe el.
Karma nu este importantă, dar fă-ţi din dharma un weapon. Nirvana merită transgresată: pentru că este mai multă cunoaştere în pomul vieţii, decât moarte în pomul cunoaşterii.
Cunoaşterea focalizată în direcţia potrivită este Weisheit.
Diferenţa dintre răzbunare şi justiţie este infinitezimală. Dacă ai fost umilit, te va răzbuna mafia universului.
Egalitatea este o noţiune abstractă. Noul semn al egalităţii este cel al echivalenţei: .
Christian Bale era iconoclast. Iconoclasmul este iluminare. Mănâncă-ţi idolul.
Materia poate fi manevrată, spiritul să rămână însă pur. Uneori e bine să fii un pet. Lasă-te manipulat, dacă manevra celuilalt îţi aduce avantaje.
And you came to a door and you look inside. Moartea este trăznet. Ea nu există. Există doar axioma lui Kirillov: suferinţa fricii de moarte. Caedes este mai mic decât trans.
Fii individ. Numerele prime sunt supreme. Dacă eşti schizo, eşti numai un număr complex.
La închisoare, amuţeşte-te. Atacă numai dacă eşti atacat. Şi când ataci, distruge. Dacă ai spate, poţi să distrugi oricât. Fă-ţi spate.
4 este cifra perfectă.Trinitate + trafic.
Să ai încredere în Tine. Scepticismul este o mimoză. Miroase frumos dar creşte peste toalete. Trage apa.
Luptă-te pentru orice. Pasivitatea atrage pedepse mai grave decât pumnul în faţă.
Fii mereu pregătit.
Tobele adună orci, orga cheamă elfii. Omul este o combinaţie perfectă dintre orc şi elf.
Turnul Babel s-a prăbuşit. Cine nu reuşeşte să scrie deutlich, să-şi taie unghiile mai des. Armonie = simplitate.

sus!

Seducţia ontologică

Onu Mădălin

Preludiu

Ficare construcţie, oricât de impunătoarea ar fi, are la bază o temelie, un fundament, un nucleu, din care, apoi, derivă toate splendorile, toate elementele rafinate sau toate neajunsurile. Şi aproape întotdeauna acel nucleu riscă să fie distrus de o creatură insignifiantă, de un virus de o simplitate grotească. Uitat veacuri întregi, îşi sapă tunelurile în cele mai ascunse locuri, macină pietrele, şubrezeşte scheletul; monoton, obsesiv, aparent fără nici o dorinţă de glorie. Iar la final, îşi savurează apoteoza. Soarbe nesătul lacrimile mulţimilor şi, ieşind dintre ruine, ascultă imnul triumfului - delirul. A reuşit să panicheze, să obsedeze. Şi-a atins în sfarşit scopul pe care nu îl visase.

Există, de fapt, o multitudine de astfel de creaturi. Unele ludice, atât cât doza de vitalitate le-o permite, altele anoste, anonime, altele, din potrivă, infatuate, persistente. Toate au reuşit, într-un anumit moment să se facă cunoscute. Însă, unele au decis să nu se mai întoarcă niciodată în anonimat. Mai curând una, care, de la bun început, s-a strecurat la baza unei construcţii magnifice, singura construcţie perpetuă - sistemul de idei. Sistem care a generat, pe parcursul a mii de ani, consistenţă gândiri, moralei, artelor, Fiinţei. Ba mai mult, şi-a însuşit din primele clipe o identitate stridentă, şi a atacat, autonumindu-se cu seninătate contradicţie. Unii au sperat reconcilierea, au încercat să obţină clemenţa, alaţii au sfâşiat cu violenţă constructorii anteriori, a căror donjoane fuseseră compromise. Fiecare i-a întrezărit umbra fatală, s-a temut, a fost tulburat, şi a încercat să o înlăture. Rezultatele: câteva eşecuri, câteva victorii parţiale şi câteva opere şi sisteme copleşitoare.

Spre o estetică a totalităţii

Dorinţa de a elimina toate neconcordanţele, căutarea sistematică a uniaţii, este, după cum o confirmă simţul comun, un criteriu esenţial, a ceea ce poate fi numit "construcţie". Si totuşi, a existat un moment de revoltă: nu împotriva "creaturii" - în favoarea ei; atât cât ea a putut suporta. În faţa unui peisaj pusitu în care o fată îmbrăţişează cu atâta pasiune o piatră diformă (S. Dali, "Iluzia diurnă", 1931), încât pe spatele gol îi apar urmele mâinilor iubitului, pe care ea, cu certitudine, îl ştie prezent, "creatura" îşi pierde întreaga identitate. Există în acest tablou un fel de ordine, de geometrie, care nu inspiră altceva decât confuzia. Iluzia, nu este o reminescenţă nocturnă, ci o realitate bulversantă a cărei rădăcini sunt bine ancorate în subconştient. Proclamând absurdă distincţia dintre frumos şi urât, dintre adevăr şi falsitate, dintre bine si rău, aşa cum a făcut André Breton în "Second Manifeste du Surréalisme", contradicţia, în totalitatea aspectelor ei constitutive, devine firească şi totodată dispare. Sub strălucirea emblematică, ambiguă a entităţilor subiective, facultatea inconştientă a gândirii preia locul oricărei forme de raţionament. Libertatea, inevitabil prezentă, se materializează într-un univers cu totul particular. Uneori aducând a neant, a vid insondabil, alteori umplându-se cu pasiune de frânturi până atunci inexistente. Cu ce avem de-a face? Cu instaurarea unei noi lumi, a unor noi criterii estetice sau cu afirmarea unor noi valori etice? Cu o fază terminală a unei crize culturale sau cu o nouă variantă a intramundanului? Cu afirmarea confuziei în locul cunoaşterii? Şi mai ales: cu negarea metafizicii, aşa cum ar insista Breton sau cu o subtilă sublimare a ei?

De fapt, ne aflăm, poate pentru prima dată, în faţa unui moment surprinzător. Clarificarea acestor întrebări nu pare a fi impetuos necesară. Desigur, au fost redactate teoretizări, au fost promovate principii, însă suprarealismul se regăseşte şi în acele opere care nu le-au respectat pe deplin, şi la acei artişti care nu au (mai) făcut parte din grupurile suprarealiste de la Paris sau Londra. Mai mult chiar, în operele unui singur artist pot fi descoperite, uşor, contradicţii formale. Atunci când Breton a definit suprarealismul ca "automatism psihic prin care ne propunem să exprimăm verbal, sau în orice altă manieră funcţionarea reală a gândirii", echivocul a preluat locul rigorii, automatismul s-a opus logicii; "creatura" a devenit desuetă. Poate de aici şi inexistenţa unei filosofii suprarealiste. Ce-i drept, dezvoltând punctele esenţiale, s-ar putea constitui, cu uşurinţă, teorii ale imaginarului, ale eroticului, ale vieţii sau ale lumii. Însă dorinţa iniţială de transformare etică, fantoma anarhică a omului nou, împletite cu pasiunile ascunse ale subconştientului şi cu o estetică bine dezvoltată a exprimării şi a "scoaterii la lumină", nu se poate materializa decât în poetic, sau, şi aici este marea realizare, în pictură. Persistenţa lor, şi-a căpătat o imagine sublim conturată în faimoasa pictură a lui Dali, "Persistenţa memoriei", 1931. Totul curge, aşa cum afirma încă din antichitate Heraclit, şi cum susţine astăzi, şi fizica cuantică (D. Bohm). Întregul univers participă şi ia forma acestei curgeri. Folia spaţiului lui Dali, colajul distorsionat al fragmentelor imaginarului din tablourile lui Max Ernst sau "structurile imposibile" a lui Escher, toate reuşesc, raportându-se la fluxul peren, să depăşească dorinţa romantismului german de a reconcilia lumea fantastică a visului cu realitate, prin căutare a ceea ce Breton numise frumuseţe "convulsivă". O frumuseţe care poate fi regăsită înaintea apariţiei suprarealismului, la Kafka, o frumuseţe care invocă lumina, fără a-i accepta particularităţile, şi care se înscrie într-o tradiţie, bine închegată, a realităţii iraţionale, aşa cum apare ea la Lautréamont, Rimbaud sau Apollinaire. Şi nu în ultimul rând, o negare ambiguă a ei, printr-un erotism posesiv, libertin, aşa cum îl cultiva Sade. Folia, halucinantul se nasc, din nou, prin acelaşi proces prin care Dali reprezintă naşterea "omului nou" (S. Dali, "Copil geopolitic observând naşterea omului nou", 1942), şi prin care îşi imaginează şi propria naştere. Formele sunt clare şi în acelaşi timp se sustrag oricărei lucidităţi, incertul este acceptat, trăit cu intensitate. Iar indiferenţa faţă de conceptualizarea lui filosofica izvorăşte dintr-o calmitate paradoxală. Fiecare parte, provenită din forma interioară nu face altceva decât să dezvolte, să clădească un univers singular, care, pentru momentul extras din curgerea eternă, reprezintă totalitatea. Tabloul nu înfăţişează un fragment din natură sau din realitatea înconjurătoare, nici o scenă aparte, şi nici măcar un cumul de trăiri, ci totalitatea unui univers prezent.

Irezistibil

A fost o luptă, fără-îndoială. O luptă declanşată de societate, o luptă care a înclinat chiar spre ariditatea pozitivistă. Iar finalul nu a fost încununat de un imn victorios, compus de Verdi, nici nu a putut fi imortalizat într-o pictură renascentistă. Deşi multe elemente suprarealiste au continuat să persiste, curentul a fost învins. În noua lumină, universul anterior se transforma în indescifrabil. Comparat cu frumuseţea reală, semăna a neant. Triumful lipsea. Contemplaţia părea inferioară privirii. Visarea trebuia oprită. Şi tutuşi părea de neînlocuit. Atrăgea. Incita. Seducţia era dublă. Pe de-o parte toate elementele constitutive, metoda "paranoico-critică" a lui Dali, explorarea subconştientului, aşa cum o dezvoltase Freud, dorinţa de a interoga mai degraba decât de a oferi răspunsuri, nu negau, în realitate, metafizica. Se apropiau de ea printr-un fel de magie, care, aşa cum ar spune Alexandrian, există în străfundul fiecărui om. "Artiştii şi scriitorii din jurul lui [André Breton (care, deşi adept al materialismului istoric, afirma: "cercetările suprarealiste au o remarcabilă analogie de scop cu cercetările alchimiste" (1)] (...) s-au iniţiat în ezoterism, începând cu Victor Brauner care făcea obiecte împotriva farmecelor şi pentacle, creând picturi de ceară pline de simboluri ermetice şi până la Pierre Mabille, chirurg şi profesor la Şcoala de Antropologie din Paris, pasionat de astrologie şi de fiziognomonie."(2). Mai mult, "(...) suprarealiştii au fost, fără discuţie, reprezentanţii Gnozei moderne, preconizând mântuirea prin vis".(3)

În afară de această seducţie - "magică" - totalitatea, ea însăşi, atrăgea cu o forţă misterioasă. Totalitate care nu se limitează doar la a se înfăţişa ci crează, sintetizând fiecare detaliu, o nouă existenţă. Şi tocmai răspunsul suprarealist la întrebarea: "Ce există?" - raspuns a cărui doză inerentă de inefabil este înfaţişată plastic - constituie seducţia supremă. Din încercarea de a constitui o filosofie suprarealistă, nu rămâne - în urma purificării rigorii si a realitaţii - decât irezistibilul unei lumi complete şi ipotetice; seducţia unei alte ontologii.

Note:
1. "Second Manifeste du Surréalisme", citat în Alexandrian, "Istoria filosofiei oculte", Humanitas, 2005, pg. 27
2. Ibid. Pp. 27-28
3. Ibid. Pg. 68

sus!

Ontologia negaţiei
[Ştefan Bolea - "Ontologia negaţiei", editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004]

Raul Huluban

Ştefan Bolea s-a născut pe 13 octombrie 1980, este absolvent al facultăţii de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, student la Filozofie în cadrul UBB - Cluj-Napoca şi redactor-şef la revista on-line Egophobia dedicată poeziei şi filosofiei. A colaborat cu poezii, eseuri şi articole în reviste ca Egophobia, Respiro, Nordlitera, Sisif, LiterNet, Agero-Stuttgart şi Charta Studiorum iar printre premiile naţionale de poezie cîştigate amintesc premiile Panait Cerna, Vasile Voiculescu, Nicolae Labiş, Costache Conachi, Veronica Micle şi Lucian Blaga.

Cartea lui Ştefan Bolea - Ontologia negaţiei (Eseu despre nihilism) apărută la editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004, reprezintă lucrarea de diplomă a autorului, un studiu ontologic al negaţiei, anunţat prin titlul şi subtitlul atît de sugestiv alese. Pe cît de amplu pe atît de controversat este subiectul cărţii, abordat dintr-o perspectivă detaşată a autorului oferind diferite concepte şi metodologii între trei discipline (filozofie, literatură şi politică) asupra nihilismului predominant în Europa secolului XIX. În altă ordine de idei cartea se află printre acele scrieri rare, propunînd diferite accepţii ale nihilismului şi ilustrîndu-le cu exemple concrete din operele lui Kierkegaard (a cărui structură a fost considerată de către comentatorii kierkegaardieni ca fiind "prea profundă, prea originară, pentru a fi doar un filozof" p. 13), Nietzsche (un loc aparte în preferinţele autorului fiind rezervat acestui filozof), Lautréamont (pseudonimul lui Isidore Ducasse), Arthur Rimbaud, Max Stirner (pseudonimul lui Johann Caspar Schmidt, un membru important al Mişcării Tinerilor Hegelieni) şi Mihail Bakunin (unul dintre teoreticienii de bază ai anarhismului colectivist) cît şi deosebit de utilă pînă şi unui neofit (prin ilustrarea cu exemple din operele autorilor anterior menţionaţi) cuprinzînd chiar şi înţelegerea condiţiei postmoderne şi post-postmoderne cu trăsăturile-i aferente declarate autentice - "la modul implicit, desigur, al sindromului raison d'etre versus antiraison d'etre, care zguduie totul de bună vreme fără a fi produs altceva decât simple supoziţii" (după cum afirma Axel Lenn).

Printre studiile care stau la baza prezentei cărţi se numără "Anormalii" de Michel Foucault, cărţile lui Heidegger şi Deleuze despre Nietzsche, "Religia şi creşterii puterii" de Culianu şi "Pe Marginea Abisului" de Mădălina Diaconu (care este prima lucrare de meontologie apărută în ţara noastră), de asemenea şi cîteva influenţe din cultura urbană media (de la filme şi jocuri pe calculator pînă la muzica Gothic Metal). În deschiderea cărţii autorul evidenţiază trei definiţii ale nihilismului. Prima definiţie este de actualitate, discutînd mai ales rolul nietzscheanismului în "succesul" nihilismului avut în secolul XX, fiind luată din "Internet Encyclopedia of Philosophy" şi care distinge un nihilism metafizic (şi anume cel care neaga existenta "realitatii substantiale"). A doua definiţie luată din "Enciclopedia Filosofica" (apărută în Italia în 1957), face cîteva distincţii importante între un nihilism metafizic, un nihilism logico-gnoseologic (lipseşte orice adevar obiectiv) şi un nihilism moral-politic, urmare a primelor două forme care contestă orice normă şi obligaţie socială. A treia şi cea din urmă definiţie este culeasă din "Encyclopedia Britannica" (Deluxe Edition, 2004) ce tratează nihilismul pornind de la istoria particulară a acestui termen din Rusia sfîrşitului de secol XIX, punînd baza unui nihilism moral-politic (care neagă orice obligaţie de ordin social), gîndire nihilistă profund influenţată de filozofi precum Ludwig Feuerbach, Charles Darwin, Henry Buckle şi Herbert Spencer. Ca urmare a îndoielii în doctrina dreptului divin, nihiliştii au intrat într-un conflict similar cu autorităţile seculare iar pentru că pîngăreau legătura socială şi autoritatea familială, un conflict între taţi şi fii a devenit iminent, aceasta fiind şi tema romanului lui Turgheniev ("Părinţi şi copii", 1862).

Discuţiile continuă şi astăzi, la mai bine de un secol de cînd Nietzsche oferea o analiză a nihilismului şi a perspectivelor lui atît de radicală, iar în cele din urmă, numele cel mai des asociat nihilismului rămîne cel al lui Nietzsche. Nihilismul ia viaţă din sentimentul tragic de inutilitate şi non-sens la nivel ontologic, închizându-se în sine şi restrângând legătura cu Absolutul, această trăsătură a demonicului fiind definită de Kierkegaard ca "nelibertatea care vrea să se închidă în sine", cu anxietatea, disperarea cioraniană etc. Regresul, devalorizarea, reprezintă doar un pretext pentru o înviere a valorilor, Nietzsche făcînd o distincţie limpede între: nihilismul pasiv (obosit, epuizat, care se împotriveşte) şi nihilismul activ (care tinde spre putere şi posesivitate). În lupta cu Diavolul, învingătorul împrumută caracterul monstruos al învinsului -acesta fiind paradoxul lui Nietzsche- iar Adevărul de fapt ascunde voinţa omului de putere.

Într-o perspectivă lirică, nihilismul se regăseşte atras de condiţia poetului damnat în care omul este pus faţă în faţă cu propriile imperfecţiuni şi neputinţe -în viziunea lui Lautréamont omul este rezultatul unei creaţii ratate încă de la început- unde Răul (ca şi în cazul lui Cioran) are întîietate şi este privilegiat în creaţie tocmai pentru că este atît de fascinant şi de contagios (îngustimea creaţiei reflectă îngustimea Creatorului). Rimbaud, celălalt poet "decadent" a fost valorizat datorită descoperirii inconştientului (merit împărţit cu Nietzsche) şi graţie acelei teorii a libertăţii care anticipează scrierile postume ale lui Franz Kafka. La el cît şi la alţi scriitori (Kafka, Wilde, Cioran şi Eminescu), limitele exterioare sunt vindecate de proiecţiile mentale, fictive, interioare, lipsite de mărginire, într-un cuvânt, esenţiale. Din punct de vedere politic, Stirner este reprezentantul nihilismului, interpretat filozofic şi comparat cu Nietzsche din perspectiva dualismului său pregnant "individ-om", unde concepţia lui Stirner reprezintă viziunea critică asupra societăţii umane şi a "corectitudinii" relaţiilor interumane. Bakunin (promotorul anarhismului colectivist) a fost comentat tot într-un context filozofic (Hegel, Proudhon, Stirner) accentuîndu-se deconstrucţia mentalităţii religioase considerată a fi o tehnică de aservire, la fel ca la Stirner.

Ştefan Bolea încheie afirmînd că "nihilismul este doar o etapă între un drum defunct şi o restructurare, revalorizare, re-naştere", cartea sa valorificînd potenţialul interdisciplinar al acestui mod de a exista.

sus!

Postmodernitate versus postmodernism
[VII]: Empirismul pozitivist, Fizica cuantică şi Logicile paraconsistente

Gorun Manolescu

Preambul

În primul rând, o definiţie contextuală a "Empirismului pozitivist". Aşa cum înţeleg eu acest termen în cadrul seriei prezente de (con)texte. Fără pretenţie de generalitate. Deci, definiţia: "Empirismul pozitivist (şi raţionalist?!)" se caracterizează prin: (a) singura "realitate" acceptată ca atare este cea perceptibilă prin "simţurile" comune, prelungite prin aparate de măsură din ce în ce mai sofisticate. Mergând, de exemplu, de la (banalii) ochelari de vedere în infraroşu, microscoape, telescoape, etc. şi până la implantare de cip-uri care măresc întinderea gamelor de frecvenţă pentru "văz", "auz', etc.; (b) orice teorie ştiinţifică este considerată "valabilă" ("reală" şi, deci "adevărată" - empiricii pozitiviştii, echivalând "adevărul" cu "realitatea" definită anterior), în măsura, în care, prin experienţe "obiective", "exterioare" (independente de "subiectivism") teoria este confirmată. Prin urmare, din punctul de vedere empiric-pozitivist, o astfel de teorie este, automat, şi "predictibilă". În sensul că, dacă se respectă întocmai "protocolul" experimentelor care o confirmă, se obţin, întotdeauna, aceleaşi rezultate.
În al doilea rând - şi ultimul - de ce nu continui prezentarea, în opoziţie şi apoi în intersectare (dacă va rezulta aşa ceva), a celor două contexte culturale: European-occidental şi Budist, începută în '3. Este Existenţa Reală?' ? Încercând ceea ce sugerează Daniel Sur [1]: 'Gîndirea şi practicarea istorică a culturilor-monadă pot fi depaşite, pot fi făcute să nu mai apese, ci să devină... ca un altfel de teritoriu, mediu liminal de comunicare şi rezonanţă.... Astfel, se creează un fel de spaţiu gri, un spaţiu de întîlnire, un spaţiu de împletire, un spaţiu încă fără un stil dominant. Dar un spaţiu, unde libertatea stilistică este nemaiîntîlnită pînă acum. Două valuri care se sparg unul în celălalt, lăsînd în urmă o spumă fascinantă. De un astfel de spaţiu beneficiază România. Occident sau Orient? Nici Occident, nici Orient. Sau amîndouă o dată.' Pentru două motive: (a) în textul anterior am prezentat numai o vedere de ansamblu asupra "realităţii" în cadrul celor două contexte analizate; (b) într-un fel, la nivelul Fizicii subcuantice (şi nu cuantice) din Contextul nostru cultural şi, respectiv, cel al "Casei conştiinţei" (a se vedea aceiaşi: '3. Este Existenţa Reală?') din cel Budist, se tinde spre o "intersectare". Dar până a ajunge acolo, o analiză mai extinsă a limitelor la care a ajuns "Empirismul (nostru) pozitivist" (şi încearcă să le depăşască pe multiple planuri), va fi extrem de utilă tocmai pentru ca apoi să se poată pune în evidenţă "intersectarea" amintită.

Fizica cuantică

Încep cu Fizica cuantică pentru că ea pare a fi "disciplina pilot" care a condus, încet dar sigur, la întreaga degringoladă pe care o trăieşte azi 'Empirismul pozitivist" pe toate planurile (al cunoaşterii şi al acţiunii). Evident, o astfel de caracterizare presupune, din partea cititorilor, existenţa unui anumit bagaj de cunoştinţe destul de general, din domeniul Fizicii sub-atomice (cuantice), pe care, sunt convins, că ei îl deţin. Pentru orice eventualitate, trimit la surse uşor accesibile - atât în putinţa consultării, cât şi din punctul de vedere al sugestivităţii şi inteligibilităţii expunerii [2].
În Fizica Particulelor elementare (subatomică - cuantică) a ştiinţei contextului nostru cultural (European-occidental) se constată experimental şi se vorbeşte despre: incertitudine (localizarea în timp a unui eveniment este legată de imprecizia în cunoaşterea energiei, iar localizarea în spaţiu a evenimentului este legată de imprecizia cunoaşterii impulsului); comportare ambiguă - particulă/undă; complementaritate (care nu rezolvă contradicţia - o eludează: simplu nominalism!). Cele mai multe particule elementare trăiesc un timp extrem de scurt - timp care, uneori, se aproprie de instantaneitate - în raport cu scara timpului uman; interacţiunile sunt: tari, electromagnetice, slabe şi gravitaţionale; apar produceri de fenomene de creare şi distrugere de particule "virtuale" (care nu trăiesc suficient pentru a putea fi observate - o altă "definiţie" a virtualităţii, diferită de cea postmodernistă a Cyberspaţiului cu care ne-am obişnuit atât de mult încât nu ne mai întrebăm cât din ea este "reală" sau nu, i.e. iluzorie; ca şi a particulelor "virtuale"). Clasificarea entităţilor din domeniul particulelor elementare este empirică; căci proprietăţile lor nu pot fi stabilite pe baza structurii lor - că de aia sunt "elementare", deci indivizibile. Singura cale de a descoperi "constituenţii" acestora este "spargerea" lor la energii înalte; dar fragmentele rezultate nu sunt niciodată "bucăţi mai mici" ale particulelor iniţiale ci, pur şi simplu, "aglomerări" noi si specifice de energie. Şi astfel conceptele statice de "obiect" şi "părţi componente" nu mai pot fi aplicate. În acest caz, "criteriile" de clasificare se bazează pe proprietăţi de "simetrie" (o "simetrie" metaforică, dinamică, pentru că ea nu mai este o simplă "oglindire", ci se referă la "legi de conservare": a "izospinului", a "energiei", a "momentului cinetic total", a unor "sarcinii electrice" abstracte: +/- 1/2, +/- 3/2, +/- 5/2 etc., ceea ce te duce cu gândul la Geometria fractală (a se vedea Mandelbrot [3]). Apar astfel "hadronii" şi "barionii". Şi, cum mintea umană este inventivă, se mai presupune că atât "hadronii" cât şi "barionii" ar fi alcătuiţi, totuşi, din alte particule ("ultra-elementare") "Quark"-uri, aşa cum le-a botezat inventatorul lor Murray Gell-Man, pornind de la câteva cuvinte din nuvela lui Joyce, "Veghea lui Finnegan", 'Trei quark-uri pentru Muster Mark'. Iar, în fine, astfel de particule "ultra elementare" - pe care, încă, nu le-a găsit nimeni deşi sunt căutate cu disperare (curat "virtuale"!) - chiar că nu mai au "structură", fiind doar entităţi punctiforme (puncte matematice?! ). Şi iar intervine imaginaţia omenească care, se pare, că nu are limite şi acordă proprietăţi acestor fantomatice entităţi, care la rândul lor au trebuit - în spirit creştinesc - să fie botezate: "up", "down", "strange", "colours", "charm", "flavor/aroma". Iar inventatorul (Gell Man) a primit, pentru toate acestea, chiar premiul Nobel - şi nu pentru literatură. Şi culmea, rezultatele aplicării teoriei sale, par a fi conforme cu experienţele (exterioare), deci "obiective", confundate cu o nouă şi, într-adevăr, "deconcertantă realitate". Am mai uitat să spun că fiecare particulă (elementară/ultraelementară) posedă propria "anti - particulă", unele particule fiind - simultan - şi propriile antiparticule; şi, astfel, a apărut - chiar şi experimental, deci "obiectiv" - mult temuta "anti-materie" care, când nu are ce face şi se întâlneşte cu materia, ştiţi si dumneavoastră ce se mai întâmplă (când o anumită - simultan - particulă/antiparticulă, există, convieţuind, cu ea însăşi, ce Dumnezeului se mai întâmplă ?!. Misterul ăsta chiar că te poate înnebuni!).....

*

Am hălăduit, plin de pasiune încrezătoare, un timp destul de îndelungat, prin "lumea" acestei "Materii stranii" - cum o numeşte fizicianul Alfred Kastler (Kastler [2]) - a particulelor elementare. Acum mă plimb prin ea, însă cu un entuziasm temperat de circumspecţia dată de încercările eşuate de a se găsi o anumită ordine, intuitiv resimţită, în spatele/umbra acestui mozaic; ordine posibil turnată în teorii ce se doreau unificatoare: a "câmpului" sau a diverselor tipuri de interacţiuni. Teorii care, în final, să fie nu numai explicative, dar şi predictive. Şi o astfel de circumspecţie mă face să mi se pară că "realismul magic" al lui Borges - cu labirinturile şi hiper-labirinturile sale, cu textele, hiper-textele şi hipo-textele (texte inventate şi nu apocrife, ci "virtuale"?!) este, de fapt, un fleac faţă de cel al particulelor subatomice. Şi, dacă nu v-a ajuns, încă ceva despre experimentul (mental) ERP (Einstein-Podolsky-Rosen) care, după trei decenii de la enunţarea sa, îl face pe John Bell să enunţe o teoremă, pe care nu o redau în forma sa extrem de complicată pentru urechile noastre profane. Dar care afirmă sus şi tare, că în cazul a două particule elementare care au inter-acţionat vreodată, orice nouă acţiune ulterioară asupra uneia dintre ele se re-simte (transmite) instantaneu şi asupra celeilalte, chiar dacă, de exemplu, una este pe pământ şi alta pe Lună. Şi, culmea, această teoremă îşi demonstrează, experimental (prin experiment exterior, "obiectiv") validitatea (mă feresc să spun "adevărul"). În fine - şi cu asta încerc să termin cu domeniul particulelor elementare - nu pot să nu amintesc de efectul de "super-poziţie". El se poate "descrie", dar nu se poate şi "explica" din punct de vedere matematic prin introducerea, puţini ştiu, de către Cardan, a numerelor complexe (cu partea lor "reală" şi cea "imaginară"). Cardan, care nu a inventat numai "axul cardanic". Efect de super-poziţie despre care Roger Penrose (Penrose [2]) ne informează: 'Nu putem spune, în limbajul obişnuit, ce înseamnă pentru un electron să se afle într-o stare de superpoziţie în două locuri în acelaşi timp (s.n. G.M.)....Trebuie să acceptăm pe moment acest tip de descriere [şi realitate] pentru sistemele nivelului cuantic. Astfel de super-poziţii constituie o parte importantă a construcţiei actuale a micro-lumii şi ne-a fost relevată de Natură'. Ceea ce aruncă, pur şi simplu, în aer, orice încercare de a ne imagina că "undele" sunt doar o interpretare a probabilităţii statistice de apariţie a unei particule elementare !

*

Şi acum, pentru că mă consider un "postmoderndern" şi nu un "postmodernist" care refuză orice sistematizare (aceasta, sperând el, să rezulte din context printr-o interpretarea individuală), să încerc totuşi să-mi sistematizez unele păreri în legătură cu "realitatea cuantică" (despre care am vorbit anterior "babilonic").

*

1. Se afirmă că, în lumea cuantică, care se întinde de la lungimea de undă a particulelor subatomice (electroni, protoni, neutroni etc.) şi până la lungimi de undă de 10 la -33 cm ('dincolo de care noţiunile de "timp" şi "spaţiu", aşa cum le cunoaştem, ar fi înlocuite cu unele care, în prezent, nu pot fi specificate' (Bohm [4]) (până în prezent, experimental, s-a ajuns numai până la 10 la -17 cm), observatorul este acela care stabileşte condiţiile de măsurare, iar caracteristicile obiectului vor fi în bună măsură determinate de condiţiile decise de observator. Odată cu modificarea acestor condiţii se vor modifica şi proprietăţile obiectului studiat. Şi, în acest caz, te întrebi dacă Baudrillard (Baudrillard[5]), care spune - referindu-se la "Realitatea macro-empirică" că 'este o târfă' - nu are dreptate, mai ales atunci când ne referim la nivelul "Realităţii micro-empirice"? Adică, dânsa (târfa) ne aprobă, confirmându-ne experimental teoriile noastre "predictive" pentru a ne înşela, gâdilându-ne orgoliul visului nostru de "stăpâni", pentru a deveni, în final, noi sclavii ei.

2. Fizica cuantică pare a fi ultima încercare disperată a Modernismului (luminist) "raţional" şi "obiectiv" îmbrăcat în haina Empirismului pozitivist, de a salva PREDICTIBILITATEA ştiinţei, asumându-şi până şi riscul relaxării acestei predictibilităţi prin admiterea probabilităţii statistice. Încercare contrazisă chiar de efectul de "superpoziţie" şi de teorema lui Bell - demonstrate prin experienţe (exterioare), deci "obiective". Mai mult, această încercare deschide, de fapt, tocmai ea, Cutia Pandorei a IMPREDICTIBILITăTII. Impredictibilitate, care nu o să obosesc să afirm, se manifestă, în prezent, din ce în ce mai virulent şi la nivelul "Realităţii macro-empirice", odată cu explozia comunicaţiilor şi a Internetului în cadrul Postmodernităţii în care trăim (vom vedea, la sfârşitul acestei serii de texte, cum se explică acest lucru).

3. Impredictibilitatea a condus la apariţia unor teorii noi: cea a Catastrofelor cu "atractorii ei stranii" (R. Thom), a Sistemelor Disipative (Prigogine) şi a Auto-organizării, a Haosului (James York, David Ruelle - F. Takens, Edward Lorentz), a Fractaliilor (Mandelbrot) etc. (Boutot, [6]), care, "explică", post-mortem, de ce s-a întâmplat "ceva" cu totul neobişnuit - numit, de obicei, o "singularitate" (de exemplu unele "ruperi" de simetrie din Fizica cuantică, pentru că tot am vorbit atât despre ea), dar nu şi care vor fi evoluţiile ulterioare şi când anume - dacă nu cu exactitate, măcar statistic - se va mai repeta acel "ceva". (Pentru că tot a venit vorba: nici un "futurolog" nu a prevăzut, la nivel "macro", căderea Comunismului!).

Logicile paraconsistente

Tabloul Logicii actuale este asemănător cu cel al Fizicii cuantice. Între ele există o strânsă interdependenţă. Deoarece începuturile descoperirilor din Fizica cuantică se suprapun cu apariţia Logicii polivalente, care, extrem de rapid la scara timpului istoric uman, a condus la spargerea logicii "clasice", pe tărâm "aplicativ", în tot soiul de "logici (mai mult sau mai puţin) paraconsistente": "Logica cuantică", cea a "paradoxurilor", a "non-liniarităţii", cea "sub-structurală", cea "probabilistică" etc., etc., etc. [7]. Jonglând, formal, cu seturi de axiome/principii noi (e.g. înlocuind unul sau mai multe dintre principiile aristotelice: cel al "noncontradicţiei" cu cel al "complementarităţii", cel al "identităţii" cu cel al "diferenţei", cel al "terţului exclus" cu cel al "terţului inclus"...Sau "inventând" principii noi, cum ar fi cel al "exploziei" sau cel al "ubicuităţii" - nu ştiu dacă vreo logică "paraconsistentă" a fost, încă, construită pe un astfel de principiu, dar ea, musai, ar trebui să apară - dacă nu a şi apărut - ţinând seama de efectul de "super-poziţie" în cadrul căruia, una şi aceiaşi particulă elementară chiar se află, în mod "real" şi nu "statistic", în mai multe locuri, simultan). Şi aceste lucruri se întâmplă oricând o nouă fărâmă a "realităţii" (macro sau mico) este investigată "experimental-obiectiv" şi nu mai seamănă cu alte "fărâme" investigate anterior. Iar pe planul Logicii însuşi (de fapt în meta-logică) care ar trebui să fie, măcar el, "consistent" (cât de cât) chiar logicienii "paraconsistenţei" dau o definiţie destul de ambigua acesteia, aşa cum rezultă din următoarele: 'Termenul de "paraconsistenţă" a fost creat de Miró Quesada.
În limba engleză prefixul "para-" se pare că are multe semnificaţii. Din câte mi-a spus Newton da Costa, sensul pe care l-a avut Quesada în vedere a fost cel de cvasi, ca în cuvintele "paramedic" sau "paramilitar", deci "paraconsistenţă" ar însemna ceva de genul "asemenea consistenţei". În ceea ce mă priveşte, am presupus mereu că "para" din "paraconsistenţă" înseamnă "dincolo de", ca în "paranormal", de pildă, sau în "paradox" (dincolo de opinie)' [Graham Priest, 7]. Termenul de "paraconsistenţă" desemnează, de fapt, un concept atât de vag încât poate subsuma orice nouă instanţă de "logică" particulară (specifică unei fărâme nou descoperită de "realitate" pozitivist-empirică) Ceea ce ne aruncă într-un 'vag mai vag ca vagul ei vagin' al dusei (de pe lume) prostituate Răsturnica (Ion Barbu) care, prin moarte, devine din ce în ce mai inconsistent (sau "paraconsistent"). O simplă remanenţă ("virtualitate"?! - "reală" în termeni postmodernişti) care, ca orice remanenţă tinde să dispară sau, în acest caz, să re-apară poate, schimbată, "curăţită" de zgură, concretizată în ritul şi ritmul fecundităţii cosmice. Într-un fel, dar numai într-un fel, ca şi mulţimile "vagi" (fuzzy), cu logica lor asociată în cadrul căreia teorema de incompletitudine a lui Gódel - care, cât de cât, mai dădea o şansă Logicii, în general - îşi pierde din "consistenţă", devenind aproape "inconsistentă", i.e. "paraconsistentă" [7]. Şi, accentuez, numai într-un fel în cazul fuzzy-smului în raport cu fertilitatea, deoarece mulţimile fuzzy nu ascultă de mitul "eternei reîntoarceri", ele devenind complet evanescente, ducând la disoluţie.
Şi uite aşa, Logica devine cel puţin "autistă" la nivel pragmatic (fiecare nou petic de realitate descoperit îşi are propria "logică") sau, şi mai grav, schizofrenică la nivelul Meta-logicii, propunând o exprimare proprie unui "delir sistematizat" studiat de psihiatrie care, evident, relevă o "logică" ce pare foarte "consistentă", însă deviantă. Mai mult, la acest nivel, "paraconsistenţa" are pretenţia de a fi chiar "neutră" faţă de filosofie, ştiinţă şi matematică (a se vedea, de exemplu Logica sau, de fapt, Meta-logica "neutrosofică" a lui Florentin Smarandache [8]) ceea ce îi conferă, în plus si o tentă autistă. Şi toate cele de mai sus fiind justificate de logicieni prin faptul că, totuşi, la nivel pragmatic, Logicele "paraconsistente" îşi dovedesc "aplicabilitatea". În paranteză fie spus, Matematica pură, singura, pare a scăpa acestei degringolade, provocate de exacerbarea unui pozitivism empirist, bazat pe experimentul "exterior", "obiectiv", căci se vede eliberată de pretenţiile fundamentaliste (axiomatizante) ale Logicii, urmându-şi propriul drum al unei autoconsistenţe misterioase, în măsura în care nu prea mulţi matematicieni, dar încă destui ca să nu disperăm, se bazează în continuare pe ceea ce numim "intuiţie" (matematică) şi nici măcar pe "logica intuiţionistă" (oricât s-ar apropria ea de "explicarea inexplicabilului" matematic, rămânând totuşi departe de acesta).

____________
[1] Daniel Sur, 'A treia cale', EgoPhobia nr. 4, 2005, www.egophobia.ro/4/filosofie.htm#1, NOEMA, vol. IV, 2005.
[2] L. Boltzman, Scrieri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981; Niels Bohr, Fizica atomică şi cunoaşterea umană, Ed. Ştiinţifică, 1969; B. G. Kuzneţov, Albert Einstein, Ed. Ştiinţifică, 1968; Louis de Broglie, Certitudinile şi incertitudinile ştiinţei, Ed. Politică, 1980; Wernwr Hwisenberg, Paşi peste graniţe, Ed. Politică, 1977; Alfred Kastler, Acfeastă materie stranie, Ed. Politică, 1982; Erwin Schrödinger, Ce este viaţa? şi Spirit şi materie, Ed. Politică, 1980; Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, 2001; Fitjorf Capra, Taofizica, Ed. Tehnică, 1999; Roger Penrouse, Incertitudinile raţiunii - Umbrele minţii, Ed. Tehnică, 1999.
[3] Benoît Mandelbrot, Obiectele fractale, Ed. Nemira, 1998.
[4] David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei , Ed. Humanitas, 1995.
[5] Jean Baudrillard, Radical Thought, http://www.uta.edu/english/apt/ collab/ texts/radical.html , Translation of Jean Baudrillard's La Pensée Radicale, published in the fall of 1994 in French by Dens Tonka, eds., Collection Morsure, Paris, 1994.
[6] Alain Boutot, Inventarea formelor, Ed. Nemira, 1997
[7] Iancu Lucică, Dumitru Gheorghiu, Roman Chirilă, Ex falso quodlibet - Studii de logică paraconsistentă, Ed. Tehnică, 2004.
[8] Florentin Smarandache, 'Neutrosophy' , "The Florentin Smarandache papers", Special Collection, Centre for American History, Archive of American Mathematics, University of Texas at Austin, 2003.

sus!


Reproducerea textelor sau imaginilor este permisă doar cu condiţia precizării sursei. ©2004-6 EgoPHobia & autorii textelor şi imaginilor       @ www.egophobia.ro