|
Un text scris forţat prin care îmi mărturisesc dispreţul faţă de scris. Parcă trăiesc într-o comă, în care figura somnolenţei irumpe cu o violenţă venită din coşmar. Cuvintele mele sunt conceptele unui gropar, care îşi dozează vigoarea într-o sublume determinată de un memento mori căruia îi lipseşte orice brand romantic. Şi acest subtimp mă ţine în palma sa, ca pe o vită ce a inhalat prea mult somn. Determinaţia timpului incorect drămuit este un fel de ora -1, sau de anul 1 BC. Nici măcar ora zero nu mă cheamă la ea, pentru că ea este apanajul unui alt fel de crize. Dacă ora zero este o limită în care te spargi, o invitaţie la haos, ora -1 aparţine lenei, depresiei, spaţiului în care irealitatea este vecina visului, dispreţului faţă de realitate şi lipsei de sens şi continuitate. Confuzia este marca orei -1; e ca un fel de râşniţă ce castrează orice efort, orice speranţă, de asemenea diluează orice chin. Anestezia ei continuă de câteva luni - absenţa muncii duce la paradis? Dacă în paradis de găseau dobitoace, atunci acest nume impropiu este potrivit infernului meu. Împuţinarea în care mă găsesc zi de zi mă reconfortează atunci când adorm: primul meu vis este că sunt mort şi peste groapa mea cresc flori. Alteori mă consolez că trăiesc cel mai prost an din viaţa mea - dar anul acesta creşte ca un spectru, se hrăneşte din micimea mea şi din lipsa constantă de ambiţie (a black cloud hangin' over me). Vampirizat de timp, îmi pierd din identitate şi am impresia că jegul acesta de viaţă este părelnic, că stau la un monitor şi urmăresc de undeva filmul unei vieţi ratate ca-n matrix.
Îmi irosesc viaţa cu exuberanţa unei pisici, care ştie că o mai aşteaptă alte ocazii, alte experienţe, alte orizonturi. Din păcate nu sunt platonician şi nici creştin, să-mi trăiesc viaţa într-o aşteptare perpetuă, să mă pregătesc pentru altceva. Deci mă situez într-o halucinantă contradicţie dintre unica şansă de existenţă şi miile de ocazii ratate - dacă viaţa îmi dă o palmă, să-mi mai dau şi eu vreo trei. Scrisul şi tot ce îmi dădea el îmi conferea o aparenţă de utilitate, iar acum fiind lipsit de ea, invit iresponsabilitatea să facă din mine un tv freak şi o lighioană cu IQ negativ. Întotdeauna l-am detestat pe forest gump, dar acum sunt înrudit cu el, şi nu prin eroismul involuntar ci prin inteligenţa de maimuţă: mănânc, mă uit la filme B, aştept ultimul episod din Lost, Scary Movie 4 trebuie downloadat şi încă o sesiune pe cliphunter, poate sunt filmuleţe noi. Deşi m-am îngrăşat ca un porc, trupul meu astral are consistenţa unei fantome; cu adevărat, sunt doar o umbră din ce eram înainte. Dublura pare noul imn al vieţii mele - două persona care parcă s-au aliat să facă din mine un mostru mediu, cu proiecte şi virtualităţi extrem de limitate. Dacă aş putea să scriu, mi-aş transforma mizeria în ceva cât de cât reconfortant; dar aşa sunt lipsit de apărare, prins într-o lume a muţeniei. Nu am nimic de comunicat - nici măcar ipocrizia nu mă poate salva, aşa că ori de câte ori conversez, ascult dar nu aud, şi de spus nu spun nimic. Chiar mă gândeam că această lipsă de respect pentru interlocutor nu poate trece neobservată: da, ce interesant, sigur, nu, aha...
Viaţa mea este uşoară, totuşi nu cred că de facilitate aş avea nevoie. Sunt spectatorul degajat al propriei decăderi. Dacă odinioară mă comparam cu un alpinist (I am tom cruise climbing out of the abyss), acum ar fi mai potrivită asemănarea cu un excursionist leneş are şi-a instalat cortul la poalele prăpăstiei: nu mai este cale înapoi şi toate punţile par arse, toate traseele par blocate. Găseam nu de mult o expresie interesantă într-o carte sf: absenţa oricărei forme de milă interioară. Supraeul meu, mult diminuat îşi priveşte persona cu oarecare scârbă, cu un fel de dispreţ. Trecutul e deja mitizat, deşi el avea problemele lui nerezolvate - dar prezentul e o gaură neagră. Entuziasmul a dispărut şi sinele din mine însumi s-a decojit ca un măr cariat, ca o fantasmă neagră. Peste figura amărâtă a acestui despondency pluteşte ironia şi asta e singurul meu ajutor: văd oameni în scaune de rotile care vor să dea slam dunk sau porci care vor să alerge la curse. Simţul umorului negru mă ocroteşte atunci când prea mult marasm îmi înfundă tonusul. Aşa, în cătuşe, aştept o nouă zi neagră care să-mi alunge, în glumă, teroarea nopţii.
|
