mai 2006

T.S. Khasis

prezentare, interviu

Claudiu Komartin

Life studies de Lipova

Valentina Chiriţă

Biografia imposibilă

Dumitru Bădiţa

anul începe cu o frustrare

T.S. Khasis

date personale, ***, ***, ***

T.S. Khasis

Proiectat in 1974, T.S. Khasis s-a născut pe 22 ianuarie 1975, la Lipova, jud. Arad. A trecut prin Liceul Industrial până în 1992, când pleacă pur şi simplu la o mănăstire din Cluj, unde învaţă să joace barbut, cu un calugăr recidivist. A debutat în revista Arca. Publică în: CA ŞI CUM, Orizont, atât. Trăieşte la ţară. Îi plac maimuţele, berea şi muzica grunge.

Interviu cu T.S. Khasis

Seby

seby: ce ai făcut ieri?
t.s.: m-am trezit pe la 1 p.m., am mâncat o ciorbă de verdeţuri, am strâns fânul, am citit, am fumat... nimic deosebit.

seby: ai mai scris ceva după ce ţi-a apărut cartea?
t.s.: trei poeme în două luni. am aflat că snodgrass avea răbdarea de a rescrie un poem şi zece ani. nu ştiu dacă e de bine sau de rău, dar atâta vreme cât el se simţea în regulă... până la urmă asta contează, sentimentul că prin scris poţi atinge o minimă stare de împăcare cu tine însuţi. aş fi făcut orice altceva dacă ar fi mers, dar am preferat poeziile şi nu mă plâng.

seby: ăsta e motivul pentru care scrii?
t.s.: cred că da. adevărul este că nu prea ştiu, dar simt nevoia să mă exprim cumva (henry miller spunea că cea mai mare nevoie a omului este aceea de a se exprima), să scriu despre ce văd, cum mă simt, de ce mi se pare important un lucru sau altul, să înţeleg pe ce lume trăiesc. scrisul şi cititul m-au scos mereu din rahat.

seby: cum îţi compui poemele?
t.s.: cu grijă. îmi lipsesc spontaneitatea, inspiraţia, nici nu cred în inspiraţie, aşa că rescriu, corectez până mă plictisesc sau am senzaţia că ceea ce am scris îmi spune mai multe decât la început. încerc să fiu natural, simplu, zic "încerc" pentru că de obicei nu-mi reuşeşte. când mă apuc de un poem nou îmi spun: fii simplu, omule, fii simplu. e felul meu de a ieşi din confuzie, prin coerenţă şi claritate.

seby: prietenii?
t.s.: păi, v. leac m-a scos la suprafaţă, mi-a trimis "arta scalpării" la ed. vinea. dacă vreau cartea unui autor pe care nu l-am citit îi spun lui v. leac, dacă sunt în arad şi n-am bani de autobuz îi cer lui v. leac, dacă... acum o lună mi-a adus un computer.

seby: ce îţi provoacă frica?
t.s.: mi-e frică să răspund la telefon. mi-e frică de şobolani, la ţară dai mereu peste ei, iar când am datorii nu mai pot să dorm. de-o săptămână datorez 154.000 lei la un butic local. mi-e foarte frică de bătrâneţe. o privesc pe bunică-mea şi m-apucă groaza.

seby: ce te preocupă în poemele tale?
t.s.: propria viaţă: singurătatea (mi se întâmplă să mă trezesc după trei ore de somn şi să realizez că nu am nici o şansă, naiba ştie de ce; cred că mulţi o păţesc), greutatea de a comunica, frustrările, plictiseala, dragostea... teme deja fumate. uneori lâncezesc în pat, cu faţa la perete şi-mi imaginez mingi de celuloid, terase în hawaii,un drum răcoros într-o pădure, cadre care mă liniştesc, chiar mă liniştesc. sau citesc faulkner, berman, cortazar, cristian popescu, lowell, brautigan, burroughs, mazilescu...de obicei se-alege praful.

seby: ai de gând să scrii o carte împreună cu diana geacăr?
t.s.: da. ne înţelegem bine. cafea tare, faulkner şi... nu mai ţin minte. o să ne întâlnim prin august. diana scrie cu uşurinţă, relaxat, fără reţineri şi-al naibii de bine. o să mă chinui să ţin pasul cu ea.

seby: şi?
t.s.: mă mai sună v. leac: ce mai faci, tu cum o mai duci, scriu o piesă de teatru horror, merge compul, hai în arad ş.a.m.d.

seby: crezi în dumnezeu?
t.s.: câteodată, când sunt la pământ. şi nici atunci. am stat vreo cinşpe zile la mănăstirea nicula, m-am spovedit o singură dată, am asistat la patru slujbe pe zi, am discutat cu pelerinii, apoi am coborât în sat şi am făcut autostopul până la chesint.

seby: dacă ai prinde peştişorul de aur...?
t.s.: poftim?

seby: de ce îţi place poezia lui lowell?
t.s.: e scrisă cu detaşare, cel puţin lasă această impresie. nu are pretenţia că poemele sale întorc lumea cu fundu-n sus; experienţele proprii, dureroase, bizare, influenţează un poem, limbajul le dă un înţeles, de aceea îl intuiesc, mi-l pot imagina pe lowell regretând un prieten, o iubită, stând într-o maşină şi trâindu-şi depresiile pe-o melodie tâmpită la radio. omul ăsta s-a simţit singur, nu-i ceva ieşit din comun, extraordinar, oamenii se simt singuri, însă felul în care şi-a descris singurătatea mă apropie de versurile lui, care au calitatea de a te solidariza cu durerea altuia. când îl citesc, lowell îmi vorbeşte mie, doar mie.

seby: ce ai tăia din "arta scalpării"?
t.s.: fragmentele patetice, bine că sunt puţine. nu îşi au rostul, nu-mi spun nici mie nimic, probabil că le-am scris din orgoliu sau din prostie, mai degrabă din prostie.

seby: care e definiţia poeziei?
t.s.: ce întrebare-i asta?

seby: te consideri un poet bun?
t.s.: în zilele calme, cu soare, cu ţigări, fără datorii, cu sms-urile unei femei care îmi transmite că mă iubeşte, în zilele când pot să sper că voi vedea cândva străzile din buenos-aires.

seby: ce muzică asculţi?
t.s.: grunge, jazz, power-metal.

seby: ce părere ai despre douămiişti?
t.s.: îmi plac mulţi dintre ei pentru că sunt direcţi, simpli, deloc afectaţi. poemele lor te ajută să traversezi cu mintea limpede o zi în care nu-ţi merge nimic - asta chiar înseamnă ceva.

seby: esti sigur pe tine când scrii un poem?
t.s.: nu.

Life studies de Lipova

Claudiu Komartin

Când l-am citit prima oară pe Tudor Sergiu Caşiş în "Ca şi cum", cred că deja fusesem avertizat de către prietenii săi arădeni, deveniţi din proprie iniţiativă promotorii prea discretului poet din Lipova, că am de-a face cu un tip foarte interesant, mişto, ceea ce voia să însemne, poate, că excesele vieţii acestui tânăr scriitor de aproape 30 de ani, sau drama lui într-un orăşel în care nu pare să aibă nici rost, nici vreun viitor, ba şi nişte chestiuni amoroase foarte picante (şi, desigur, în final foarte triste), adăugate unui talent excepţional, dar ignorat de tot în lumea "bună" (eh, dar asta e doar o vorbă goală) a scriitorimii locului, îl recomandau ca pe un poet valoros, aflat pe punctul de a debuta cu dreptul în literatură. Membru pasiv al Celebrul-ui animal, în sensul că apartenenţa sa la gruparea literară arădeană, alături de mai cunoscuţii Cătălin Lazurca, Vasile Leac şi Florin Măduţa, a fost una de ordin afectiv, implicarea în acţiunile acestora fiind destul de redusă, Caşiş a debutat în volum de abia la sfârşitul anului 2005, după ce mai publicase, e drept, în 2003, o cărţulie în câteva zeci de exemplare, care a circulat neoficial în cercul exclusiv al prietenilor săi. Şi unde altundeva să publice Caşiş (devenit, cam prin 2004, mi se pare, T.S. Khasis) "Arta scalpării", dacă nu la Vinea, paradisul de după colţ al poeţilor debutanţi din ultimul deceniu?

Despre "Arta scalpării", a cărei copertă - realizată de Adrian Sandu - e făcută, s-ar zice, după sugestia unui desen al lui David Lynch dintr-unul din filmuleţele de-nceput ale acestuia, s-a scris puţin, nedrept de puţin în cele aproape şase luni scurse de la apariţie. Juriul premiului "Mihai Eminescu" l-a ocolit, topurile anului 2005 l-au ignorat cu desăvârşire. Deşi avem de-a face, o s-o spun răspicat, cu debutul cel mai valoros al anului 2005 în poezia autohtonă. O carte ce poartă amprenta unui poet matur, deloc complexat de vreo covârşitoare tradiţie literară, variind registre şi tonalităţi distincte, fără a se împotmoli în rularea obsesivă a câtorva idei, motive şi teme luate de-a gata din lirica unor antecesori, oricât de iluştri ar fi ei (nu încetez să mă minunez de şcoala de poezie feminină, viscerală şi exhibiţionistă al cărei idol este Angela Marinescu, ce a făcut multe victime printre debutantele generaţiei noastre).

Fără să semene, dintre poeţii ultimilor ani de la noi, decât puţin cu Vasile Leac şi Dan Sociu, fără să ajungă nici la lejeritatea uneori derutantă a primului, nici la autenticismul hardcore (pe stil moldav) al celui de-al doilea, T.S. Khasis, prin care iluzia estetică a optzeciştilor este complet depăşită în favoarea autenticităţii şi a unui discurs prozaic, decomplexat, plin de vivacitate şi de farmec, face prin Arta scalpării, proba asimilării unei poetici ce îşi are rădăcina cea mai importantă şi mai evidentă în celebra carte a lui Robert Lowell, Life studies (1959), moment de cotitură al poeziei americane postbelice, care a influenţat din plin discursul câtorva dintre cei mai mari poeţi ai secolului trecut. De la R. Lowell încolo a început să se vorbească despre biografism (aproape simultan, şi în multe privinţe asemănător cu programul personism-ului lansat de O'Hara). Şi taman din Lowell (dar un Lowell ceva mai puţin intelectual şi pudic), dar şi din Berryman se trage la prima vedere acest poet care face în prima sa carte un tur de forţă pentru acest tip de poezie la care o generaţie întreagă (80-ul lunedist) pare că a visat, fără să ajungă niciodată la asemenea libertăţi (care se câştigă numai pe cont propriu) şi admirabile străluciri poesci: "da / cu mâinile în şolduri aşteptând duminica izbăvirii / răspândindu-se printre lucrurile personale / un moment de bucurie / făcându-mi corzile să plesnească // mereu nu contează / cu porcăria aia rece din plex / sufocându-mă frica mă curăţă / ştii / apare o pocitanie şi mă scuipă-ntre ochi: / n-ai să scapi idiotule n-ai să scapi".

Poet biografist pur-sânge ("bunu-meu ar trebui euthanasiat / ca să nu mai plângă atunci când i se schimbă scutecele / să nu mai geamă de durere / când îl întorc pe-o parte ca şi cum aş muta o dormeză / să nu mai fie nevoit să audă / mă recunoşti? (...) // când un muribund îţi recunoaşte mutra / te simţi buricul pământului"), colocvial, inventiv şi dezabuzat, T.S. Khasis poate să fie şi grav, şi auto-ironic, tandru şi fals-relaxat ("de câte ori ies noaptea în curte la o ţigară şi văd / calea lactee şi alte stele din cosmos / îmi pare rău că nu mă cheamă gagarin / îmi pare rău că nu pot să-i spun / doamnă gagarina / cum vă simţiţi astăzi? o / plimbărică pe lună / o vizită la staţia m.i.r. un cântecel intergalactic? / eşti o nălucă meine liebe eşti o nălucă supraîncălzită vara într-o / coşmelie unde se prăjesc gogoşi"), ştie să descrie cu naturaleţe stări dintre cele mai diferite (alternanţa turpitudine / puritate, solidară cu sentimentele amestecate, de love - hate, ale subiectului - veritabil anti-erou - poetic), iar cartea sa e populată de personaje care prind contur şi au o viaţă tumultuoasă, reală, credibilă; pe scurt: lumea lui Khasis e atât de veridică încât ai impresia că poţi atinge contururile obiectelor de care eul său poetic se înconjoară şi chiar ciudatele prezenţe ce-i umplu o existenţă dezolantă, când chinuitoare, când dătătoare de speranţe şi de sens: "carnea se scurge fleşcăită într-o ghenă de gunoi / în văscozitatea bolilor şi-a fricii / în mai puţin de patru minute / tot ceea ce crezi că-ţi aparţine / se reduce / la un pat / îţi ia din miros / îţi ia din boală / îţi ia din urină / îţi ia din bătrâneţe / chiar şi după instalarea ta în sicriu / emană puternic - // stau cu coatele pe masă la 2:40 a.m. / şi încerc să înving".

S-ar înşela cine ar crede, agasat de autenticismul calp şi contrafăcut al celor mai mulţi dintre debutanţii acestor ani, că poezia lui Khasis se înscrie în acest val (care nu pare a mai avea sfârşit) pentru care gregaritatea, vorbăria goală şi repudierea oricărei tehnici poetice sunt trăsăturile de bază - biografismul din Arta scalpării nu presupune nici reportajul, nici spontaneitatea pură, nu este o "dare de seamă" cu fălcile încleştate, dimpotrivă, discursul tranzitiv transpare prin filtrul unui rafinament tehnic întâlnit, poate, la doar câţiva scriitori din literatura noastră actuală, iar asta pur şi simplu transformă simplismul aparent din magma biografică a volumului (poemele lui Khasis nu au titlu, fiind, practic, un "roman în versuri" fără fisură), într-o construcţie poetică (ceva asemănător, dar cu totul alte resurse şi modalităţi, a făcut în ultimii ani doar Teodor Dună în "Catafazii") care să îmbine firescul cu rigoarea tehnică, naturaleţea cu meşteşugul - pentru că "am inventat fapte şi am schimbat lucruri, scrie Lowell, iar întregul echilibru al poemului a fost ceva inventat. (...) cititorul a trebuit să creadă că el l-a întâlnit pe realul Robert Lowell".

După debutul cu "Arta scalpării", T.S. Khasis este deja o voce importantă a generaţiei noastre. Un poet excelent care debutează cu o carte ce nu va naşte o mică oaste de epigoni cum s-a întâmplat cu auto-pensionatul Ianuş, şi nici nu va primi laudele, premiile, recunoaşterea pe care le merită. Dar, cu "Arta scalpării", Tudor Sergiu Caşiş a devenit unul dintre poeţii mei preferaţi.

Biografia imposibilă

Valentina Chiriţă

"You're still alive, she said / Oh, and do I deserve to be / Is that the question"
(pearl jam - "alive")

"Arta scalpării" de T.S. Khasis se înscrie pe linia biografistă, deschisă de T. S. Eliot şi continuată în mod explicit de poeţi ca Robert Lowell (amintit şi în carte) sau John Berryman. De-a lungul acestei mişcări, conştiinţa poetică migrează de la un mod lucid şi bine strunit al poeziei, ca în cazul lui Lowell, până la un Frank O'Hara, autorul manifestului personist care detaşează nu numai amănuntele nesemnificative ale vieţii transcrise, ci şi mixajul imediat al evenimentelor unei persoane care începe treptat să îşi piardă centrul, ţelul (unul social, să zicem), ţinta.

Poeziei biografiste a lui Khasis îi este definitoriu "corpul fără organe" (Deleuze-Guattari) şi recompunerea lui prin fragmente care nu aparţin aceluiaşi puzzle. Memoria afectivă adună pe parcursul cărţii, în jurul unor noduri narative-semice (apropierea de moarte sau chiar moartea apropiaţilor, decepţia sentimentală, povestea fratelui schizofrenic) instantanee care nu-şi doresc coerenţă şi nici completitudine, ci deraierea continuă: "felu'în care las urme... o treabă urâtă de şofer beat / cel puţin acum când firul de continuitate şi consecvenţă / a plesnit // ştii tu: partea aia mică din creier care nu gândeşte până la capăt". Biografia administrativă, fişele clinice, datele personale stocate în mecanismul absurd al corpului social aflat într-un rodaj perpetuu, isteric, tot sensul venit din repetiţie este refuzat decisiv. Khasis deconspiră regia ritualurilor şi nu cruţă mai nimic, nici falsa milă şi îngăduinţă a iubirii care i se refuză (sms-urile laurei, vocile tânguitoare), nici obligaţiile sociale venite din obişnuinţa milenară a înţelesului muncii, nici propriile pusee confesive ale dorinţei sale pe care le ironizează înverşunat: "dorinţa de a te transforma într-un obiect de artă / un falus tot aia / a venit vara / a trecut un tren".

Orice dispoziţie, orice stimulent, orice fantezie, toate laolaltă sunt puse sub semnul îndoielii, orice sentiment al grandorii (chiar şi la nivelul actului creator) este fracţionat şi nimicit, orice pauză traumatică în mecanica mişcărilor vitale se întoarce asupra sa cu o putere distructivă înmiită: "idealul este o gimnastică", "inventând ceva care să o îngrijoreze să-i stârnească partea de / mamă devotată şi iubitoare", "dar nu, mie îmi trebuiau finisaje afective tencuieli mentale în / drumul glorios către marea finală".
Din cinism se naşte frumuseţea şi adevărul acestei cărţi care atacă o splendidă minciună umană, a iluziei creaţiei autonome şi dezinteresate: "dacă s-ar descoperi un medicament antibătrâneţe / laur crede că nu- / am construi în draci".

Grotescul mecanismului se datorează acestei nevoi de afiliere, a unei perpetue completări a lipsei prin recurgerea la aceleaşi procedee şi adevărata existenţă, o spune Khasis, este accidentul, ieşirea din cercul vicios al supunerii faţă de tic, faţă de spectrele dorinţei însăşi care pedepseşte umilinţa întoarsă în înfăptuire: "câteodată simţi că eşti acolo unde eşti / din neatenţie / sau mai bine zis că eşti aici dintr-o prostie / că ritualurile tale ies zilnic pe porţile unei fabrici / cu un termen de garanţie fix" când, de fapt, nu mai e "nimic de recuperat nimic de pierdut".

Să nu credem însă că povestea fratelui schizofrenic este asumată până la capăt, în această carte "despre sfârşitul ambiguu al nebuniei" nimic nu este de dorit să se încheie, să se satisfacă. Există o preferinţă pentru micile sale ritualuri "de încheietură", filme scurte care alină suferinţa, ritmuri decupate: " maşini rulând pe roţi de floarea-soarelui", pentru obiecte neînsemnate, pentru resturile de poveste, conversaţie, pentru legăturile aleatorii, pentru melodii ca "alive" de pearl jam, lucruri care îl însufleţesc. Nici un socio-psiholog ca Bernard Lahire nu şi-ar închipui un caz mai lucid ca al lui Khasis care rupe tradiţia crezului completitudinii persoanei în funcţie de acel Celălalt, căci nimic nu îl poate centra pe personajul acestui volum, el fiind dispus să fie atent la schimbare, cu un ochi critc mobil în jurul însăşi axei sale cum se poate vedea din versuri ca : "pitit în spatele acestui regret / deja am..."

Expresia exasperării este înmânată adeseori discursului fratelui schizofrenic, cum este înnebunitorul gând al "femeii de apă împingând un cărucior de apă/ într-un parc cu plopi şi bănci de apă", în versuri splendide, chiar suprarealiste. De altfel, tranşantele asprimi critice se însoţesc de duioşie şi o atenţie extremă stau drept mărturie pentru echilibrul tonului acestui volum despre instabilitate şi o imposibilă restituire a biografiei.

[desen de Voica Andrei]

anul începe cu o frustrare

Dumitru Bădiţa

iluzie: voi lua premiul şi t. s. khasis nu. situaţie inconfortabilă pentru mine, fiindcă "arta scalpării" e mai vie şi de efect decât snoavele atemporale şi indecise din "unghii foarte lungi şi cumsecade". chiar mă îndemnam să refuz premiul în favoarea lui khasis. "e mai bun decât mine, dlor! daţi-i lui şi diploma şi banii!" da, banii! m-am gândit şi la ei în baie în timp ce-mi contemplam în oglindă peisajul apocaliptic al gurii: gingii nude, canini pierduţi ( ca urmuz ), molari găunoşi ca un crater. păstram premiul şi calculam: 2000 RON plus micile mele economii, iată o sumă care într-adevăr îmi va spori curajul să iau din nou cu asalt cabinetul stomatologului.. după ce mi-a explorat gura mi-a prezentat devizul: 5000 euro pentru a-mi renova toată dantura. pentru partea de sus scap numai cu 1200 de euro, dar jos e mai dificil şi deci mai costisitor, fiindcă am nevoie de implanturi. 5000 de euro = un autoturism dacia logan fără îmbunătăţiri. ( îmi doresc o dantură lucioasă ca o limuzină. ) m-am întors acasă mângâindu-mi cu vârful limbii locurile unde altădată se ruinau molarii inervaţi.

" t. s. khasis merită premiul pentru debut, dlor! ai lui să fie banii şi diploma!" declaram cu buzele cam strânse în faţa oglinzii astfel încât să nu-mi dezvăluie şesul gingiilor.

ca şi mine khasis are o dantură deplorabilă. dacă i-aş fi cedat premiul, cei 2000 de RON i-ar fi deschis drumul spre dentist, mai ales că banii ar fi încăput pe mâna unui prieten ataşat şi judicios cum e vasile leac. danturile sănătoase seamănă între ele, chiar dacă unii au incisivii mai laţi sau caninii mai subţiri. cariile şi gingiile goale dimpotrivă produc diferenţe, deci originalitate. spre deosebire de mine, khasis are incisivii de sus negri şi găunoşi ca un cărbune stins. inhibant şi pentru cel mai firav râs. d.p.d.v. dentar, khasis trăieşte o relaţie oximoronică cu iepurii pe care-i îngrijeşte la chesinţ în gospodăria bunicii sale. m-am gândit serios la situaţia asta a lui. mi l-am închipuit apropiindu-se de cuştile iepurilor să le servească vreo câteva sfecle. urecheaţii sunt scoşi din cuşcă doar ca să fie vânduţi sau sacrificaţi. khasis se apleacă, deschide portiţa cuştii şi aruncă sfecla pe stratul de paie. ronţăitorii îl întâmpină cu incisivii lor laţi şi sănătoşi. asta e răzbunarea lor: să-şi expună dinţii, aşa într-un rânjet iepuresc, să sfideze dantura bietului stăpân, apoi să atace sfeclele: cranţ, cranţ, cranţ! i-aş vinde pe toţi sau pur şi simplu i-aş sacrifica. o hecatombă de iepuri.

eu cu câinii am o relaţie oximoronică, fiindcă îmi lipsesc caninii de sus: s-au topit ca vata de zahăr. nu ţin câini în casă. pe stradă unii mă mârâie: ăia coioşii, liderii haitei. îşi exibă colţii gata să-mi sfâşie pulpele. potăile mi-au mirosit lipsa caninilor! m-ar fi făcut zdrenţe într-o noapte după anul nou dacă nu aş fi dat peste un pom de crăciun expirat aruncat în mijlocul străzii.

un maidanez stătea ghemuit sub scaunul metalic al metroului ăla vechi fără comunicare între vagoane. m-am aşezat fără să ştiu că-i acolo. am auzit sub mine un mârâit ameninţător şi am sărit îndeajuns de rapid cât să nu-mi înhaţe piciorul. era un maidanez cenuşiu şi rău. a coborât la unirii 1. ştia cu precizie traseul. era un câine de legătură între clanurile de maidanezi. un câine diplomat. presimţeau ceva. peste o săptămână hingherii cu danturile stricate au început vânătoarea.

încetez să mă uit în gura mea şi îmi spăl faţa cu apă rece.
după ce mă leagănă un timp erorile dispar fără să le susţin.
epilog: nici khasis nu s-a numărat printre premianţi, dar contrar fantasmei mele s-a plasat pe o poziţie mai bună decât a mea.

date personale

T.S. Khasis

scriu despre mine pentru că nu pot mai mult
mă aşez pe scaun îmi pun grieg
şi mă uit pe geam la crengile merilor

nu reuşesc să mă închipui mort
sau cum aş arăta fericit, integrat

mă scarpin în cap cu degetul mic de la mîna stîngă
o mişcare uşor nobilă
deşi-n tăcerea acestei camere construită în 1975
micile fapte şi marile fapte au o bruscheţe de neînţeles

decembrie 2002: am ieşit din casa scărilor şi m-am gîrbovit instantaneu
laura mă ţinea de braţul drept ca o soţie obişnuită
(cratiţe, praf, cutii de unt, program la ginecolog)
se pregătea să-mi spună ceva.
ceva de neuitat pentru un corp de 72 kg
auzi, dacă-mi va fi bine în austria
nu ştiu dacă mă mai întorc
administratorul blocului ne-a salutat
încărcat de optimism, încărcat de afecţiune,
pentru oameni, pentru cîini şi pisici.
pentru tot ceea ce i se părea familiar
aşa că l-am salutat şi noi cu zîmbetele noastre
pen' că, nu-i aşa, generozitatea şi mulţumirea că exişti
şi entuziasmul caritabil în preajma crăciunului...

obiectele strînse în 31 de ani -
împrăştiate prin cameră
au acurateţea unei structuri mult mai solide decît mine
încerc să-mi zgîndăr spontaneitatea
să capăt un aer detaşat

aş putea să mă prefac că sînt mort
sau să simulez fericirea (să-mi cumpăr flori
şi după aia să mi le dăruiesc în faţa oglinzii)
dacă aş tot repeta, cine ştie...

vara 2002: a sunat proprietara
tre' să-i cumpărăm un alt boiler
laura s-a enervat vrea în austria
privesc din sufragerie ruinele cetăţii de la şoimoş
(cu construit-o pe cel mai înalt deal din zonă
convinşi că dacă sînt mai aproape de cer
nu-i mai poate ataca nimeni)
cetatea asta a devenit un reper turistic serios
după ce între zidurile ei a avut loc un viol în grup

tăcerea din apartament (ea-i în bucătărie
fumează şi plînge) poate fi asociată cu o
tipă cu un căluş îndesat în gură -

am vaga senzaţie că a mai păţit asta cîndva.

[T.S. Khasis]

***

T.S. Khasis

îmi număr ţigările mai am paisprezece
am calculat că dacă fumez cîte una
la fiecare 40 de minute
o să am ce fuma pînă dimineaţă
bună-mea o să-mi ia un pachet pe la 8 a.m
şi tot pe la 8 a.m
voi reîncepe să acumulez şi să pierd
şi să caut un client pentru două cămăşi de vară
60.000 bucata

(florian lungu zice că-n klangenfurt au conservator)
mă străduiesc să găsesc o cale de a comunica
nu pricep de ce dar toţi par s-o facă
inclusiv laur care a devenit bărbierul ospiciului

într-o zi ca să ajung la arad
i-am şutit bătrînei 200.000 (nu mi-a reproşat nimic
ştie şi ea că nu mai are mult de trăit
statul român îi alocă lunar 800.000 lei vechi)
am băut două beri pînă să vină busul
am vorbit cu vînzătoarea şi am fumat holbîndu-mă la ce era
pe rafturi
de ce bei? nu ţi-e rău la mahmureală?
dacă aş avea o nevastă i-aş pune tot felul de întrebări idioate
da, dar tu nu ai.

tata îmi spune adeseori: fiule dă totul din tine, totul -
am cam dat
o constat cînd mă trezesc pe la 2 p.m.
şi n-am nici un chef să ies de sub plapumă
cînd tre' să mă spăl cînd tre' să urinez ş.a.m.d.
şi-atunci iluziile încep să curgă fără-ncetare
(sau şirul de alternative, spunele cum vrei):
uneori oprindu-se brusc la cîţiva metri de sol
iulia balcanaş întinsă p'-un divan de sticlă de orania
fluierînd dauce me to the end of love
macaroane pulsatile urangutani plutind în cosmos...
în sfîrşit o cură zilnică
pentru a sparge orice blocaj

ieri mi-am îngroşat datoriile cu o pungă de cipsuri
cafea apă minerală ţigări şi bere
domnul care mi-a înmînat produsele
fredona o piesă celebră
acum îmi suflu nasul într-o fîşie de hîrtie igienică
şi-n faţa ochilor îmi joacă în caractere mari: 175.000 lei vechi

***

T.S. Khasis

e pre tîrziu ca să-mi sun vreun prieten
mă dezbrac de toate hainele şi mă plimb prin casă
îmi pipăi venele puţin umflate
îmi studiez organele genitale bălăngănindu-se în semiîntuneric -
şi mă mir ca-ntodeauna
(probabil că aceiaşi senzaţie l-a purtat p' un tip
din epoca de piatră înapoi în peşteră)
pielea de pe antebraţ pare mai subţire
decît aripioarele unei muşte
mă abţin

ar merge jeremy sau dissident vocea din off al lui eddie vedder
anihilîndu-mi complexele: pîntecul, frica de şobolani şi de poliţişti,
dantura ţăndări, relaţiile cu femeile, grupurile cu mai mult de patru, cinci oameni.

mă simt atît de stupid cum lîncezesc tolănit pe canapea
(pe canapeaua asta au murit doi membrii ai familiei)
gol şi năuc încît nu-mi pot imagina decît plaja nenorocită
de la lipova, pe ada luînd-o în zig-zag spre vest
şi doi pescari şuşotind cu ţigările-n gură

apoi mă îmbrac precipitat
de parcă tocmai l-aş fi omorît pe buticarul la care-s dator
şi reîncep: mănînc beau citesc mătur zăpada ascult muzică
şi deşi nu s-a întîmplat
ştiu că s-ar fi putut întîmpla.

[T.S. Khasis & Vasile Leac]

***

T.S. Khasis

1) frec călcîiele şosetelor (nişte şosete primite din austria
pe care s-a imprimat imaginea turnului eiffel)
îmi spun că sînt responsabil, util
(la radio cătălin rusu a băgat corelli)
cînd beau cafea din cana pe care v. leac mi-a adus-o de la praga
o ţin în aşa fel încît franz kafka în pardesiu şi cu baston
să-mi stea o zecime de secund în faţă
un gîndac îmi traversează globii oculari -

un cuier, patul, haine, scaune, o masă mică, o masă mare
două prosoape, casetofonul, cărţile, încălţămintea
îmi rotesc capul de la stînga la dreapta şi
de la dreapta spre...
repetîndu-mi cu o voce baritonală:
ei, bine, omule, eşti plin de speranţă -
şi mă ridic pentru o clipă în vîrful picioarelor plin de speranţă

2) singurul lucru utilizabil pe care îl am de la tata
e-un glonte care nu a împuşcat nici un om nici un zid
mă întreb dacă nu cumva o să-mi piară curajul în ultima clipă:
fără muzică fără alcool şi mai ales să fie în toiul zilei
nu pretind că-i o soluţie
mai degrabă o păcăleală -
în decembrie mi-am imaginat viaţa alături de iulia balcanaş:
mic-dejun relaxat cu iulia balcanaş
prînz duios cu iulia balcanaş
cină la lumînare cu iulia balcanaş
nopţi surpriză cu iulia balcanaş

(rest emoţional din partea întîi):
în după-amiaza în care am primit cana cu franz kafka
am văzut şi filmul noialbinoi
l-am observat pe noi intrînd în subsol şi ieşind din subsol
eram în spatele garajului acasă la v. leac
beam bere nepasteurizată şi rîdeam cam o dată la 5 min.

bădiţa mi-a zis la telefon că nu mai poate să mestece carnea
şi că brecht, deşi avea aceleaşi probleme, ştia să atragă femeile.
io nu ştiu
io iau carnea o fierb îndelung
apoi o fierb la foc mic

3) cîinele meu rebotezat domnul osache
se deplasează tot mai încet şi latră rar
a îmbătrînit dar se descurcă mai bine decît mulţi oameni
a îmbătrînit fără să-şi pună problema bătrîneţii -

în mijlocul mesei am aşezat o cană de îngheţată
o cupă de sticlă - o tînără femeie s-a hotărît să mă încurajeze
îi zic pocal
am băut apă din pocal iluzionîndu-mă că sorb gin
îmi trece prin minte cum tînăra femeie
ţine pocalul în bătaia razelor de soare
undeva la marginea unui oraş -

cînd îl mîngîi pe domnul osache pe creştet
realizez că pentru el e-o apreciere decisivă.

# fotografiile cu invitatul nostru din acest număr ne-au fost oferite de Vasile Leac