mai 2006

Linda Maria Baros

Casa din lame de ras

Cosmin Perţa

Santinela de lut

Livia Roşca

Ruj pe icoane

Constantin Virgil Bănescu

Acelaşi cer ce nu e

Claudiu Komartin

prezentări şi selecţii volume şi versuri

Linda Maria Baros - "Casa din lame de ras"
[în curs de apariţie la Editura Cartea Românescă]

Claudiu Komartin

Născută în 1981 la Bucureşti, Linda Maria Baros este licenţiată la Sorbona Paris IV, unde îşi pregăteşte în prezent doctoratul. Traducătoare a peste 20 de cărţi şi autoare bilingvă, a publicat între 2001 şi 2005 două piese de teatru, două volume de studii literare, trei volume de poezie în limba română şi unul în franceză, "Le Livre de signes et d'ombres" (Cheyne éditeur, 2004), pentru care a primit "Premiul pentru vocaţie poetică" în Franţa. A publicat în reviste din România, Franţa, SUA şi Germania şi este directoare a revistei "Versus/m".

Aştept cu deosebit interes cea de-a patra carte de versuri (în limba natală) a prodigioasei Linda Maria Baros. Fără îndoiala că tânăra poetă şi traducătoare a învăţat în Franţa lecţia importantă a confruntării valorice cu cele mai importante nume dintr-o literatură care - fără să aibă prestigiul de odinioară - contează încă destul de mult în circuitul valorilor culturale recunoscute pe întreaga planetă. Dorindu-i succes în cariera sa de autoare bilingvă, sunt foarte curios cum va fi întâmpinată de lumea noastră literară la 25 de ani, după ce a publicat câteva cărţi pe care foarte puţini le-au citit (căci au apărut la edituri invizibile şi în tiraje confidenţiale).

Venind cu o experienţă de succes în spaţiul francez (şi cu o poetică ce nu are mai nimic de-a face cu cea a tinerelor poete furioase din literatura română a ultimilor ani), Linda Maria Baros intră prin "Casa din lame de ras" (ce titlu excelent!) în competiţie directă cu poetele congenere Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea, Oana Ninu, Miruna Vlada, Diana Geacăr, Andra Rotaru sau Livia Roşca. Competiţie din care, sunt convins, şi scrisul, şi reputaţia ei în România vor avea mult de câştigat.

Fata morgana

Linda Maria Baros

Măgăruşul podelei te cară-n spinare
alergând istovit printre pereţi,
printre utopiile lor date cu var
- vii şi ele, turmele lor împietrite,
haitele, tentaţiile lor!
Te cară neistovit, ca printr-un deşert.

Se-aruncă-n turnantă, arzând,
traiectoria lui pare trasă vijelios în parafină.

- Merde! urlă cei care vin ameţitor pe contrasens
şi vocile lor se-amestecă-n zgomotul surd,
de ţesătorie,
care bântuie deşertul, pereţii, autostrăzile...

- Merde alors! răsună parcă ecoul.

Iar din fereastră, lumina, un fel de lance subţire,
se oglindeşte-n podea,
răsturnată ca-ntr-un fund de ochi.
Te-mpunge pe neaşteptate-n coastă.
Măgăruşul te-aruncă-ntre dune. Şi plânge.

În capcanele nărilor

Linda Maria Baros

Dimineaţa este-o femeie
care-ţi sparge ferestrele cu sânii
- înroşit sfârcul lor din care sug cerşetorii...

Ah, cum bate ora de-a vânătorile...
(Vlaşca şi Teleormanul ei! )

Pregăteşte desantul!
Trapa pentru musafiri!
Întinde laţuri!
Dă-ţi cu sânge pe faţă,
ca şi cum din artere ţi-ar curge
măştile-africane ale nopţilor nedormite!
Prinde-i vulpile roşcate-n capcanele nărilor!

Şi, mai presus de orice,
pregăteşte desantul. Chiar dacă nimeni nu vine.
Dimineaţa - când singurătatea-ţi seamănă
cu nişte creieri sleiţi pe pereţi.

Cămaşa de kevlar

Linda Maria Baros

Îmbrăci îndelung cămaşa pereţilor,
aşa cum au îmbrăcat alţii cămaşa morţii.

Da. Îţi tragi zilnic pe umeri, îndesat, cămaşa pereţilor,
dulăii zburători ai obloanelor.

Oh, pereţii, pereţii - prietenii, duşmanii,
întârzâierea blândă, buzunarele lor găurite,
gleznele lor subţiri de iapă, zmeurişul,
pompa care-i irigă vânos
din străfundurile inimii tale,
ca dintr-un filon de rahat,
fugile care le năclăiau părul naguère,
tălpile pe care-şi lasă urmele grele,
mânuţele de homunculus pierdut
cu care te strâng la piept
şi-ţi dau cu săpun, duios, nodul funiei,
mereu neschimbaţi, mereu aproape,
cu volanul frânt, ca şi cum ai dormi deja,
undeva, sub pământ ;
cântă din clopoţeii iluziilor ;
clinchetul lor - tremurat,
ca al unei ţevi de pistol izbite de dinţi.

Te trezeşti de dimineaţă şi îmbraci cămaşa pereţilor.
Te culci noaptea şi îmbraci cămaşa dulce a pereţilor.

Cosmin Perţa - "Santinela de lut"
[în curs de apariţie la Editura Vinea]

Claudiu Komartin

Cosmin Perţa s-a născut în 1982 la Vişeul de Sus (Maramureş). Clujean de adopţie (literat cu acte-n regulă, după studii la Universitatea "Babeş-Bolyai"), a fost redactorul mai multor reviste literare napocane. A publicat în 2002 "Zorovavel", volum de versuri bine primit şi premiat prin tot Ardealul. Prezent în antologia "Generaţia 2000", alcătuită de Marin Mincu, Perţa scrie poezie şi proză şi este în prezent jurnalist cultural la ziarul "Clujeanul".

Când a debutat, la 20 de ani, cu "Zorovavel", Cosmin Perţa a devenit dintr-o dată una din vocile convingătoare ale unei generaţii în plină afirmare. Dintre poeţii Clujului, care constituie (continuând tradiţia echinoxistă) un centru important al poeziei româneşti contemporane, Perţa este, alături de Ştefan Manasia şi Rareş Moldovan, unul dintre cei care dau substanţă discursului echinoxist actual (deşi fiecare din ei s-a desprins definitiv de matcă) în paradigma noii sensibilităţi milenariste şi despre care se vorbeşte (până, hăt, la Bucureşti), cel mai des.
Îmbinând atât de fericit şi de firesc tandreţea cu forţa, artificialul de sorginte barocă şi vitalitatea provocatoare, violenţa şi suavitatea, Cosmin Perţa arată că şi-a îmblânzit, de la debutul de acum patru ani, imaginarul poetic, şi a reuşit să scape de ultima stângăcie care-l împiedica să intre în rândul poeţilor maturi şi valoroşi: metaforizarea excesivă. Cu "Santinela de lut" (care cuprinde câteva superbe poeme de dragoste, şi versuri memorabile în care fiorul morţii este surprins într-o formă cizelată, pregnantă, tulburătoare, cum doar puţini poeţi de azi reuşesc), Cosmin Perţa dă una din cărţile cele mai puternice şi mai generoase pe care douămiismul poetic le-a pus până acum în circulaţie.

Psalm

Cosmin Perţa

Stau în văgăună şi cresc. Pielea mi se întinde prima.
De la piept la genunchi.
De la sexul prin care ne înmulţim şi mişunăm.
Ar fi nedrept poate să ies, să mă zvânt, să tresar.
Dacă gândacul de colorado, Doamne, are picioare
mie cât îmi mai trebuie până diseară,
să văd şi eu cu adevărat nimicirea naţiilor
şi a regilor de purpură şi metal?
Din stânga în dreapta puterii mele
mâna ta acoperindu-ţi faţa.
Mâna ta moale şi plină de sângele şi carnea
iedului gras fătat marţea în braţele mele.
Sub obloane de piatră pinguinii şi cangurii.
Cuceritorii îşi oblojesc rănile din pântec;
ca un şuvoi de lilieci li se revarsă maţele
într-o căciulă de astrahan.
Nu trebuie decât să le amestecăm bine;
bine de tot şi cu o lingură de lemn
să ne dedulcim. Atunci ne vor creşte aripi
de staniol şi tămâie.
Aproape mă voi împiedeca în braţele tale,
cagula iedului viu o să cadă,
o să spintece asfaltul ca un bisturiu
şi seva pământului grasă
ne va umple plămânii uscaţi.
O să ne vedem
cu adevărat într-o marţi.

odă prieteniei

Cosmin Perţa

De câte ori îţi iei capul în palme şi plângi unui fluture mic cât o viespe
îi cade-o aripă-n noroi şi vinele grase şi parfumate ale plăcerii
se umflă,
se umflă.

Păşeşti încet prin camera copilului beat şi-ţi reazămi trunchiul de-o bibliotecă de ceară

Ha ha, ha ha, acolo ne vom încălzi cu toţii într-o dimineaţă de iarnă,
albă ca un iepure şchiop. Ne vom ospăta cu sângele şi ficatul
taţilor noştri adoptivi şi vom juca un şotron maro, albastru,
nemaivăzut - pe bani de argilă.

Acolo ne vor găsi pistolarii şi hoţii, mânjii şi corbii
şi ne vor împuşca în inimă şi ne vor venera apoi învelindu-ne într-un cearşaf gros
şi ne vor rostogoli prin cameră.

Nici nu mai ştiu câte degete vom avea la mâini şi la picioare
şi nimeni nu va bănui nimic. Şi eu cu degetele astea voi împleti o cămaşă de noapte
pentru prietenii mei trişti şi la fiecare le voi da un petec călduros
pentru iarnă.

Cu degetele astea voi închiria o cameră şi-o să mă-mbăt în ea
şi o să-ţi spun că te urăsc puţin câte puţin cu fiecare goliciune a mea,
cu fiecare dinte spart, iar păru-ţi mi se va mula pe corp
ca un cearşaf de teracotă caldă şi mă vei împărţi bucată cu bucată
prietenilor mei.

viaţa mea si santinela de lut, cântec pentru linalin

Cosmin Perţa

De ce te-aş minţi, Linalin, şi ţi-aş spune: crepusculul nu-şi pierde nuanţa şi nimeni nu piere cu adevărat; marginea lumii e-aproape, lividă şi turmentată rămasă
de-aseară.
În graba şi răceala lucrurilor mâinile mari apasă zăpada. Viforul vine şi pleacă
lăsându-ne tineri şi graşi. În umbra butoiului se nasc şi se clatină trăirile mici. Uneori mai contăm în economia de piaţă, alteori Chiorul ne vizitează la ceai.
Maşinăria acesta ingrată dar pudică o aflăm pretutindeni. E fină şi albăstruie cu zâmbetul pal. În jurul ei întâlnim nebunia şi frivolitatea şi ni se par minunate.
Am şi eu o coardă de pianină mai lungă decât linia Salva - Vişeu. Sub pielea din talpă o ţin. În urmă se-ascute fierul securii de jad.
Doi câte doi ne pierdem prin ploaie.
Dragostea mea stă la cinci, vis-a-vis o bătrână dresează un teckel. Tu te învârţi în jurul amiezii iar buza mea tremurată se-ascunde sub un clopot de sticlă şi var.

Moartea unui bunic

Cosmin Perţa

Într-o dimineaţă l-am descoperit pe bunicul întins în curte, cu braţele desfăcute. Un lemn de brad se odihnea lângă creştetul lui uşor desprins de trup. Din arterele desfăcute vinişoare ruginii se scurgeau în iarbă.
Bunicule, nu-i aşa că dacă îţi ţin capul strâns lipit de trup inima ta va bate din nou?
Bunicule, nu-i aşa că flautul tău vechi, briciul galben, Biblia scorojită, lanţurile taurului cel mare, pe care numai tu îl poţi îmblânzi, toate acestea, nu vor rămâne nefolosite?
Bunicule, nu-i aşa că mâna ta aspră mă va alinta din nou şi-mi va arăta lilieci şi cârtiţe moarte şi şerpi sâsâind în tufişuri?
Nu-i aşa că te vei întoarce din nou de la mină cu piciorul zdrobit şi bunica îţi va face comprese cu hrean, iar eu îţi voi plânge pe piept?
- Bunicule, până unde se întinde livada?

Livia Roşca - "Ruj pe icoane"
[în curs de apariţie la Editura Cartea Românescă]

Claudiu Komartin

Livia Roşca s-a născut în 1981 la Drăgăşani şi a urmat studii de jurnalistică la Bucureşti. A participat la proiectul "Orizont" al ARCA (Asociaţia Română pentru Cosmonautică şi Aeronautică) şi a-nceput, spune ea, să scrie poezie prin 2004. În 2005 i s-a acordat Premiul I la Concursul de Poezie "Prometheus" din Deltă, moment din care debutul editorial îi este aşteptat cu interes. Câştigătoare a concursului organizat de editura Cartea Românească, Livia Roşca debutează acum în volum cu "Ruj pe icoane".

Livia Roşca nu seamănă cu niciuna din poetele debutate la noi după 2000. Iar dacă ar fi să-i găsesc un "corespondent" în poezia 2000-iştilor, acela ar fi Dan Sociu, poate cel mai bun dintre biografist-autenticiştii de azi. Cu o voce mai îmblânzită decât a istericei Elena Vlădăreanu, mai puţin abstractă şi "neagră" (pe logica deja depăşită a expresionismului e-tern) decât Angela Marinescu, păstrând însă din cruzimile şi din frazarea tăioasă din versurile cele mai recente ale acesteia, Livia Roşca este, în versurile din Ruj pe icoane, de o naturaleţe indeniabilă. Problema ei nu e neapărat cu visceralul, cu menstrele sau problemele fetei pe cale să devină femeie (e plin de astfel de "exploratoare" curajoase şi hiper-guralive în poezia ultimilor ani), deşi versurile din acest volum nu ocolesc câteva momente şi teme-tabu. Nici sexualitatea (fiindcă multe poeme sunt construite pe un principiu al seducţiei şi-al unui erotism bine temperat), nici problematizarea raportului dintre tânăra femeie (subiectul poetizant) şi bărbat, pe de o parte, sau dumnezeu (ca "mare absent"), pe de alta, nu sunt livrate de-a gata, poezia Liviei Roşca nu este explicită şi cu toate cele "la vedere", se evită mereu vorbăria ingenuă sau absenţa oricărei cenzuri a discursului visceral.
Pe scurt, această poezie este - aproape în toate ipostazele pe care şi le asumă - seducătoare. Cred că nu i s-ar putea face un compliment mai mare Liviei Roşca la debut.

Livia Roşca

azi noapte
am dormit cu părul ud
acum mă simt de parcă
aş avea creierul
sprijinit de un perete jilav
"şapte copii şi nici un orgasm"
aşa zicea una în filmul de-aseară
iar asta m-a întristat cumva
peste măsură

de la 20 de ani ştii
discreţia cu care trebuie să iubeşti
un bărbat însurat
gustul cafelei într-un OMV
geanta cu haine pentru o noapte
cumpăraturile făcute împreună
pentru familia lui

de ce un bărbat doar pentru tine
şi depresiile tale
cînd verigheta
îi stă ascunsă în torpedou
când
cumpără tot din florărie
pentru tine şi
colegele tale studente

Sufletul tău
Apa Oltului primăvara
plină de peşti morţi
cu burta albă în sus

Zgomotul din curtea grădiniţei
şi
Gina într-o rochiţă galben-pai din pânză topită
Eu la capătul celălalt al balansoarului
Greutatea mea ridică ritmic
greutatea Ginei
O privesc acolo sus
cu mâinile fixate de scândura balansoarului
dă din picioare în aer
râde
apoi
picioarele mele zvâcnesc
corpul Ginei coboara
rochiţa de panză se ridică uşor
la fel ca rochiile mamei
întinse pe vânt la uscat
am respiraţia tăiată
în curând Gina
va fi iaraşi sus
cu rochiţa fluturând
picioarele desfăcute încalecă scândura
surpriza sexului ei crud expus
faţa micuţă râzand
nu-mi pot dezlipi ochii
nici măcar acum
când
şi ceilalţi au văzut

băieţii negociază cu Gina
pe rand curioşi
îşi îndeasă acolo câte un degeţel
Gina râde
cu dinţii ei mici şi egali
îşi strânge poalele rochiţei
în pumnişori

Am să fac gestul ăsta
Îmi prind părul sub mătase
Îmi potrivesc palmele una de alta
Mă aşez în faţa icoanei
dar
ştiu dinainte că
trântiţi de podea
genunchii mei se fac ţăndări

1000 de grame de calciu fac un schelet sănătos
1000 de grame de calciu şi burta mea se va umfla
fără riscuri
copilul va sorbi din oasele mele cu paiul
până când cartilajele lui se întăresc
şi-n pântecul meu va mişca
un mic schelet sănătos

totul repede până-n 30

în loc de apă sau suc
pahare în care fîsîie calciu efervescent
Voi avea carnea
încă tânără peste oase
mai subţiri în fiecare zi
După 30 de ani una din 3
bolnavă de osteoporoză

Tre să fac totul repede
până-n 30

Constantin Virgil Bănescu - "Acelaşi cer ce nu e"
[în curs de apariţie la Editura Vinea]

Claudiu Komartin

Constantin Virgil Bănescu s-a născut la Târgovişte în 1982. A publicat volumele de versuri "Câinele, femeia şi ocheada" (Timpul, 2000), pentru care i s-a decernat premiul ASB pentru debut, şi "Floarea cu o singură petală" (Junimea, 2002). Tradus în limba germană de poetul Oskar Pastior, a câştigat prestigiosul premiu "Hubert Burda" pe anul 2003. Este membru al USR şi absolvent al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice din SNSPA.

De când l-am cunoscut şi îl citesc, Constantin Virgil Bănescu îmi întăreşte, cu fiecare etapă ce o parcurge, impresia că este un poet zen, cu o sensibilitate şi o gândire izvorâte din înţelepciunea şi graţia extrem-orientalilor sau din spiritul neschimbător, fără-de-timp, al Upanişadelor. Nu mai încape nicio îndoială, acum, la a treia carte, că el nu are legătură nici cu insolenţa, nici cu faconda cam de prea multe ori ignorantă şi goală a generaţiei noastre. Izolarea lui orgolioasă, histrionismul de modă veche (fiindcă ipostaza orfică îl bântuie şi-i condiţionează fiecare gest) sau inadaptabilitatea pot face din el de acum încolo un neînţeles, izolat în lumea sa ca într-un cub al lui Rubik, sau un poet matur, tonic, fermecător.
Până atunci, sper ca C.V. Bănescu să găsească în cerul său pacea şi limpezimea vindecătoare pe care le caută.

Zia (numai cu tine)

Constantin Virgil Bănescu

trăiesc
şi continuu să trăiesc
şi mă voi ridica deasupra tuturor sertarelor pline
şi de-acolo voi privi toamna

numai cu tine Zia

printre munţi printre păduri
printre prieteni
printre iubiţi şi iubite
voi privi toamna

numai cu tine Zia

numai cu tine voi fi
printre razele soarelui portocaliu ca inima ta

numai cu tine Zia
voi mai privi toamna

numai cu tine mă voi întoarce numai acasă

numai cu tine voi vedea albeaţa deplină
a ultimei zile

şi atunci dintr-un pahar cu vin
va ieşi un nou pahar cu vin

fâşii

Constantin Virgil Bănescu

sufletul meu se odihneşte

văd un copac înalt strălucitor
înfăşurat în toate culorile

apoi o fântână mică
din care se ridică
o dată cu fiecare trecere puternică a vântului
un bulgăraş de apă

dintr-odată mai e atât de puţin
până mă voi trezi
şi iarăşi voi desface dimineaţa
în fâşii ce vor fi la loc până seara

nimeni nu ştie

Constantin Virgil Bănescu

mă întorc în trupul tău
cum m-aş întoarce în camera mea
şi de-aici nimeni nu ştie
cât mai e de aşteptat
până ce luna cea rotundă şi cea mai galbenă
se va mări de cinci ori
şi va lumina câmpurile
mai mult decât îi e îngăduit soarelui să o facă

nu ştiu de unde

Constantin Virgil Bănescu

forţa de a scrie poemul îmi vine doar din poem

stau în spatele ferestrelor pe care le ştiu cel mai bine
mă minunez de ele
de cum ştiu ele să mă ascundă
să mă apere de tot ce n-aş fi în stare să fac dincolo de ele

nu mai fac paradă în faţa mea

văd spitalul
cea mai fidelă imagine a ferestrelor mele

văd spitalul în care am plâns prima oară
fiindcă ştiam că nu e ultimul meu plâns

ziua a acoperit soarele
şi nu ştiu de unde are poemul forţă
să-mi dea ca să-l scriu

ce altă imagine

Constantin Virgil Bănescu

vreau o imagine pentru aceste rânduri

ce imagine să dau acestor rânduri

ce altă imagine să dau acestor rânduri
decât cea din spitalul în care o să mă întorc

un dulăpior de baie plin cu plăcinte cu mere