mai 2006

Diana Todea

Oamenii simpli

Laura Husti Raduleţ

Jurnal de dimineaţă

Augustin Cupşa

Fata colonelului

Lavinia Branişte

Două corpuri

Radu Ilarion Munteanu

Dau şi oglinzile imagini reale?

Oamenii simpli

Diana Todea

Oamenii de peste drum.
Mă uit cum se plimbă pe alei.
Oameni dorind să moară,
Să trăiască.
Oameni iubind pe alţii,
Oamenii simpli, rupţi de necaz.
Între zile şi nopţi,
Sufletele dispar.

În dimineaţa aceea, am adormit în barcă. Să fi fost ora 7. Mersesem la pescuit, şi nu mai puteam de somn. Uitasem că era duminică, şi că era mare sărbătoare. Sfânta Maria.
Adormisem, clătinându-mă barca alene, pe valuri.
Noaptea mă distrasem cu fraţii Lopez şi cu Santiago, un băiat mic şi ursuz, dar care spunea cele mai bune bancuri.
Femeile latine nu erau o distracţie pentru nişte băieţi tineri, care tocmai fuseseră la pescuit. Alta era distracţia. Mersul pe barcă noaptea, la lumina lunii, să vezi peştii lucind în apă, şi să auzi de departe vuietul valurilor.
Santiago şi cu mine eram prieteni de la 10 ani, de când mergeam în sat să furăm de la oameni ce pica. Nu eram răi, nu făceam nici un rău la nimeni. Nu răneam pe nimeni. Doar le şterpeleam ce era de prisos. Ne credeam ca doi haiduci, gonind pe cai albi, arabi, luând de la bogătaşi ce era al săracilor.
Numai că Santiago şi cu mine chiar eram săraci. Umili, pentru că familiile noastre erau umile. Cu ochii plânşi, mama se uita la mine, sora mea se căznea să-i îngrijească pe ceilalţi fraţi. Tata murise. Poveste tristă ca alte sute de poveşti din lume.
Santiago era mai umil ca mine. Tatăl îi murise în război, pe vremea lui Franco, mama lui înnebunise de durere. Erau oameni sensibili. Santiago rămase singur de la 8 ani, fără de familie. Casele de copii erau pline şi nici gând să stea acolo. Se apucase de furat. Ce găsea lua. Avea după 3 ani de furat un cod etic propriu. Nu fura de la bătrâni, de la femeile bolnave şi de la soldaţi. Îl credeam. Era un băiat păţit. O dată îmi povestise, furase de la un poliţist pe care Santiago îl credea beat. Se proptise de un gard, vara, şi lăsase capul pe spate, cu mâinile bălăbănindu-se pe lângă corp. Credea că i s-a făcut rău de la căldură, dar apoi îl simţise mirosind a vin. Santiago se repezi spre el, şi rapid îi băgă mâna în buzunarul de la pantaloni, unde credea că are portofelul. În următoarea clipă, poliţistul se trezi brusc, poate nici nu era leşinat, şi îi trase o palmă de îl zbură pe caldarâm. Învineţit, Santiago îşi pierdu cunoştinţa. Poliţistul, sadic, îl lăsă acolo ca o victimă, şi fugi.
Santiago rămase toată noaptea pe trotuar, inconştient, lângă doi stejari, cu şoareci alergând pe trupul lui de copil. Nu se mişcă nici dimineaţa, până când doi poliţişti adevăraţi veniră să-l ia. Îl duseră la circă, unde îi dădură să mănânce pâine şi ceai, îl înveliră, şi-l lăsară să se odihnească.
Santiago îşi reveni a treia zi, dar era slab şi pierdut. Palma fusese un pumn, iar băiatul slab şi uscat căzuse lovit de seceră. Nu rezista la durere, fusese mereu un copil sensibil.

Aşa îmi povestise Santiago, de aceea ocolea tot ce avea uniformă.

Când l-am întâlnit avea 10 ani, era arţăgos şi rapid ca o cobră. Cu toate că era un băiat sensibil, strada îl făcuse agil şi înţelept. Înţelegeam atunci că oamenii îi judecă prea aspru pe micii hoinari, obligaţi să fure, pe care îi cred doar nişte animale fără suflet. Santiago era un rege. Aşa părea în sufletul meu, şi aşa era privit şi de ceilalţi copii de stradă.
Eu nu eram un rege, nici un copil de stradă. Mama mă trimisese la şcoală. Acolo nu-mi plăcea pentru că lumea mă privea urât din cauză că eram sărac.
Nu ştiam că astea erau mentalităţile normale ale societăţii, mie mi se păreau ridicole şi neadevărate. Dar nu suportam ca alţii să se creadă mai sus decât mine. Nici nu erau. În sinea lor se credeau importanţi, superiori faţă de cei care nu aveau ce să mănânce. Înţelegeam, totuşi, fără să ştiu de unde, că ei erau de fapt ca mine. Slabi, mici, şi nevolnici. Aveam aceleaşi nevoi, tremuram dacă ne era frig, ceream de mâncare dacă ne era foame. Nu mă impresionau hainele lor lucitoare sau manierele de oameni bine crescuţi. Erau doar mai norocoşi ca mine. De aceea nu-i uram, uram doar ce ajunseseră.

***

Santiago plecase în vecini, cum spunea el, ca să ia de mâncare. Mă trezisem în cele din urmă, la strigătele fraţilor Lopez. Fraţii Lopez erau nişte puşlamale ale străzii, urâţi, negri şi răi. Semănau între ei la ochi, patru ochi mici şi atenţi la orice mişcare zornăitoare. Semănau cu nişte şoareci care ieşeau noaptea să pândească pe la colţuri. Nu aveau cod etic. Umbla o vorbă pe străzi, cum că o dată loviseră o bătrânică pentru pâinea din mână.
Femeia căzu jos, şi muri la scurt timp după aceea.
Nu le păru rău, de fapt nici nu stăteau să se înduioşeze de lucruri dintr-astea mărunte, cum ziceau ei.
Santiago îi certă pentru asta şi le confiscă pâinea. Nu-mi plăcea faţa lor sumbră, ochii plini cu gânduri rele, cu privirea lucitoare ca o lamă. Cred că urzeau ceva, dar nu puteai să ştii niciodată sigur ce anume.

Pe mine mă priviseră ciudat când venisem în rândul lor. Nu mă priveau precum cei de la şcoală, de sus, mă priveau altfel, dar tot cu ură. Nici de data asta nu mi se părea că aveau dreptate, că mentalitatea lor era corectă, dar acum nu mă consideram egali cu ei. Erau răi şi inima îmi spusese de la început lucrul ăsta.

Santiago avea drumul lui obişnuit de făcut. Întâi o lua pe drumul de lângă chei, unde erau nişte prăvălii vechi, doamnele bogate mai uitau pe jos ceva mărunt. Apoi, întorcea pe strada principală, unde trebuia să fii atent, ca să nu fi observat de poliţişti, sau de alţi oameni, şi în forfota de dimineaţă, şterpelea din buzunarele marilor domni. Nu era lacom, Santiago era întotdeauna, în privinţa asta, un domn. Înţelegea că bogaţii vor fi mereu bogaţi, săracii săraci, şi el un hoţ amărât. Nu era de acord cu ideea asta, dar se resemnase încetul cu încetul. Apoi, era un băiat credincios, ca majoritatea spaniolilor, şi nu vroia să ia mai mult decât îi era cuvenit. O dată, furase de la o domnişoară îmbrăcată foarte bine, o hârtie de o sută de coroane. Apoi îi păru rău, mai ales că tânăra era doar o umilă care ieşea din casă îmbrăcată mereu la fel, ca să atragă peţitorii ce umblau după averi. O iluzie pentru alţi hoţi. Santiago ştia că lumea e plină de ei, de hoţi de tot soiul, de aceea nu se simţea singur în fapta lui. Lumea din jur consimţea la astfel de fapte, erau unii care chiar îl invidiau pe ascuns. Se simţea ca un prinţ din basme, mândru, care nu-şi calcă niciodată pe inimă.
Fusese ghinionist, atunci când tatăl lui, care nu era deloc sărman sau prost, murise în război. Mama îi urmase, şi de atunci totul devenise un iad pentru Santiago.

Îşi spunea rar povestea, şi numai celor care meritau. Observasem că nu îi trata la fel pe toţi hoţii cu care stătea, pentru el oamenii nu erau egali. Nu puteau să fie. Oamenii erau aşa cum îi dăduse Dumnezeu, umili sau mândri, bogaţi sau săraci, norocoşi sau ghinionişti. Meritul fiecăruia era să se ridice deasupra. Acolo unde ajungea fiecare, acolo îi era locul. Nimeni nu putea să i-l ia, nici măcar Dumnezeu. Doar viaţa dispărea, sufletul omului ajungând în rai sau în iad. Unde trăiai în viaţa asta nu era important. Faptele omului contau. Bune sau rele. Numai că Santiago făcea lucruri rele. În privinţa asta îşi ştia soarta, făcută anume pentru el. Se aştepta la ce era mai rău, dar nu-i era frică, nu avea regrete. Însă pentru el zarurile erau deja aruncate.

***
Mă trezisem cu fraţii Lopez răcnindu-mi în ureche. Deşi îi ştiam discreţi de obicei, băieţii aştia făceau acum o gălăgie insuportabilă. Barca se clătina şi valurile începură să mă stropească.
M-am sculat brusc în picioare şi în faţa fraţilor Lopez stăteau doi inşi cu cravată. Ce vroiau?
Erau gardienii de la primărie care ne întrebau dacă aveam permis să stăm cu barca în locul ăla. Fraţii Lopez, disperaţi ca de obicei, răcneau că nu ei erau de vină, primăria nu ştia ce face, ei aveau permis şi o serie întreagă de minciuni şi urlete care nu-şi aveau rostul.
Gardienii pricepură imediat şi ne săltară.
Ne duseră imediat la poliţie, unde alţi băieţi stăteau cu ochii umbriţi de vină.
Ne întrebară lucruri de rutină, timp în care fraţii Lopez nu se opreau din pălăvrăgeală. Vorbii eu cu semeţie: că eram nişte băieţi cuminţi care deţineam barca în mod cinstit ca să prindem peşte. Nu făceam rău nimănui, iar permisul de şedere pentru barcă urma să ni-l procurăm de la poliţie. Gardianul se mai calmă, ne făcu observaţie cam 10 minute, timp în care fraţii Lopez tăcură ca prin farmec. Ne dădu drumul, cu promisiunea să plecăm de acolo şi să ne luăm imediat permis. Am promis şi am plecat.

Uluiţi că scăpasem, dar parcă şi mai supăraţi pe mine, fraţii Lopez turuiau acum unde să stăm. Ce ne facem? Sezonul de peşte nu e încheiat.
Să-l aşteptăm pe Santiago, îmi veni primul gând.
Santiago nu apăru. De obicei pe la 12 venea cu ceva mărunt, sau chiar mâncare. Acum era ora 3, şi cu toate că ne plimbarăm prin oraş nu-l vedeam prin mulţime. Poate se aciuase printr-un magazin.

***

Santiago o luă pe lângă biserică. Era 11 dimineaţa, mai avea timp să şterpelească ceva. După aceea se va întoarce la barcă, gândea el. La biserică, fiind sărbătoarea Sfântei Maria, era îmbulzeală. Şi ca de obicei, la îmbulzeală, oameni avuţi cu bani în buzunare.
Santiago, rapid şi agil cum era, băgă mâna în trei buzunare şi culese bănuţi de aur. Destul de bine, îşi spunea. Atent să nu-l vadă nimeni, nimeri un costum negru, lucios, care părea că e umflat la buzunare. Atinse încet postavul, şi trase de o hârtie. Se gândi o clipă că nu era un lucru bun, dar încerca să se concentreze la operaţiune. Din spate, se auzi un strigăt.
-Hoţuuul!!!, E aici, în faţă, puneţi mâna pe el!!!
Santiago tresări, şi întorcându-se, vru să fugă imediat. Se roti pe picioare, dar imediat omul cu costum negru, de postav lucitor, îl prinse straşnic de mână.
-Lasă-mă, strigă Santiago, nu eu.
-Nu tu, atunci cine? Vorbi omul în negru cu o voce de te băga în mormânt.
Crezi că mă păcăleşti? Haide!

La cuvântul ăsta, Santiago îşi dădu seama de pericol şi se smuci. Scăpă ca prin minune de mâna de ucigaş al omului în negru, şi o rupse la fugă cu cea mai mare viteză închipuită la un copil de 15 ani.
Omul negru îl privi unde se duce şi îl urmări.
Santiago alergă pe alei, o luă prin locuri cunoscute numai de el, ca să zăpăcească urmăritorul. Fugea de mânca pământul, dar omul în negru era mereu după el. "De unde ştie drumul? se gândea Santiago. Alerg pe drumurile cele mai dosnice, şi îmi ştie fiecare mişcare. E ceva necurat aici."
O luă pe chei, cu gând să strige la băieţi să-l ajute. Santiago zbura parcă, şi în viteza cu care alerga, observă că în locul bărcii nu mai era nimic.
Brusc, se întoarse, şi dezorientat, privi o clipă în faţă. Apa ca de cristal sclipea demonic. Nimic nu-i spunea unde putea să fie barca.
Un vâjâit la urechi îl făcu să cadă la pământ.

***

Santiago deschise ochii. Îl durea capul, dar se gândi imediat unde e.
Nu vedea nici un pat, nici zăbrele în jur, nici o uniformă.
Era într-o casă mare, cu marmură albă, într-o canapea. Ce oare căuta acolo?
-Te-ai trezit văd!
Santiago recunoscu vocea de călău.

Îşi roti capul şi văzu un om mare la statură, capul pătrat, dar cu părul bine aranjat, o faţă închisă la culoare, şi crunt în privire. O clipă se gândi că visează. Apoi că e mort. Era ceva necurat la mijloc.
-Poţi să vorbeşti? grăi vocea.

Se gândi că e timpul să vorbească.

-Da. Pot.
-Bine. Şi după acest bine, o pauză cumplită.

-Unde sunt? întrebă Santiago cu frică în glas.

-La mine acasă, grăi vocea, care acum părea că prinde o formă umană.
Mă numesc domnul Luis De Santiago.

La auzul numelui, Santiago păli.
-În casa mea nimeni nu intră decât dacă îl invit eu. Tu eşti acum invitatul meu.

Santiago începea să îşi revină. Îngăimă:

-Îmi pa... pare bine de cunoştinţă. Pe mine tot Santiago mă cheamă.
-Ştiu. Răsună vocea, spărgându-se parcă pe marmura din living.

Santiago se înroşi, şi un tremur ciudat îi năpădi inima.

-Ce este? De ce ţi-e teamă? grăi omul acela în negru, care părea că ştie totul despre el.
-De unde îmi ştiţi numele? De unde cunoşteaţi străzile pe unde am luat-o? De ce m-aţi urmărit? repezi Santiago întrebările ca la un interogatoriu.

-Ştiu, atâta tot. Nu e nevoie să-ţi spun de unde.

La fraza asta, Santiago avu o licărire în priviri. E ucigaş! Ucigaş de oameni!

-Stai liniştit. Nu trebuie să te sperii. Nu am omorât pe nimeni în casa asta niciodată, vorbi omul, ghicindu-i gândurile.

Santiago se sperie de-a binelea. Era clar. Omul era un ucigaş.
Ştia că oamenii ăştia se îmbracă în negru de obicei, ca să nu atragă priviri curioase, se îmbracă bine, şi trăiesc în case mari. Omorau pe cei bogaţi, şi făceau dreptate. Numai că dreptatea lor nu era ca aceea a lui Santiago, un umil haiduc. Se gândi la ucigaşii tatălui său şi la poliţistul care-i dăduse un pumn.

Omul în negru era calm. Prea calm. Un calm rece de reptilă, care prinde şi sugrumă, apoi pleacă în altă parte. Santiago gândea ca un copil. Lumea nu-i părea o dilemă serioasă la care trebuie să răspundă. Însă ştia ce e pericolul. Îl simţise de atâtea ori, îi cunoştea mirosul şi puterea. Îi era frică de acel om.

-Dacă am alergat după tine înseamnă că meriţi. Şi nu merită oricine să alerg după el. Omul vorbi în stilul lui grav şi-şi aprinse o havană. Te deranjează?
-Nu.
-De ce furi din mulţime? se auzi întrebarea ca un glonţ rătăcit prin cameră.
-De nevoie.
-De ce de nevoie?
-Nu ştiu. Ca să trăiesc.
-De ce vrei să trăieşti?

Santiago rămase pe canapea, verde. Ce era cu omul ăsta? Îi ştia mişcările, gândurile, acum îi cerceta faptele, chiar viaţa. Era un demon?

-Nu ştiu. Poate că aşa trebuie.
-Ei aş. Se auzi vocea răsunând tare în sufrageria cu lespezi de marmură, şi Santiago simţi o enervare în glasul omului în costum negru.

-Poate că nu trebuie. Te-ai gândit vreodată la asta?

Santiago rămase o clipă cu ochii fixaţi la acel om. Era frumos, foarte bronzat, un aristocrat la prima vedere. Ochii erau cam ficşi, ca la oamenii nebuni. Ştia privirea aceea, o văzuse la mama lui. Se uită la mâinile lui, subţiri, fără tremur, calculate în mişcări. Un om raţional. Şi totuşi de ce întrebările astea?

-Nu. Şi nici nu vreau.
-Nu trebuie să judeci după aparenţe. Bărbatul vorbea tacticos, şi scoase fumul pe nări. Majoritatea oamenilor judecă după aparenţe şi e greşit.

Santiago simţi că trebuie să tacă.

-Dacă judeci după aparenţe te înşeli. Aparenţele sunt ca nişte crime. O dată ce le săvârşeşti, trebuie să continui mai departe. Şi omul vorbea calm, pufnind din havană, la intermitenţe regulate.

-De ce omori? întrebă Santiago.
-Nu ştiu, răspunse omul, şi pentru prima oară în acea întâlnire omul în negru nu-i mai păru ca un zeu lui Santiago. Aşa îmi e scris.

Santiago rămase tăcut. Aşa simţea şi el cu propria lui viaţă. Soarta le era scrisă dinainte.
-Cred că mi-e scris dinainte. Un lucru misterios, căruia nu am cum să mă opun, vorbi încet vocea, aproape cu umilinţă.
-Şi nu te-ai gândit să te schimbi?
-Nu.
-De ce? întrebă Santiago, curios de omul acela calm, nebun şi totuşi raţional, mândru dar umil, care avea mai puţină voinţă decât el.

-Pentru că e degeaba. Lucrurile rele se întâmplă orice ar fi.
-Ei aş. Urmă replica lui Santiago, ironică la tot ce fusese spus.

Acum îi veni rândul bărbatului în negru să se uite la Santiago.Un copil umil în aparenţă, zdrenţăros, plin de praf, cu fruntea umedă, uitându-se ştrengăreşte la el. Avea ochii mari şi limpezi ca două cristale magice.

În tot acest timp, bărbatul nu se gândi de unde ştie. Aşa era lumea. Aşa mergeau lucrurile. Nu îşi pusese întrebări profunde niciodată, pentru că nu era timp de ele. Timpul trece repede luând vieţile oamenilor cu el.

-Poate că nu trebuie să omori. Poate că eu nu trebuie să fur. Poate că alţii trăiesc altfel, diferit de noi, suferă ca noi, umili ca noi. Şi nu merită ceea ce le facem. Nici noi nu merităm. Poate că toţi suntem la fel.

Vorbele lui Santiago păreau ciudate pentru omul în negru, atât de ciudate, încât nu părea să le înţeleagă.

-Poate ne înşelăm. Cum ziceai tu, nu trebuie să ne luăm după aparenţe.
Santiago vorbi încet, dar sigur, privind la omul în negru ca la un frate.

-Poate. Omul în negru îşi reveni din agitaţie, redeveni calm, apăsător şi grav. Lui Santiago îi displăcea profund calmul acela. Simţea că lucrurile redevin sumbre şi apăsătoare, străine de inima lui. Poate că lucrurile nu se vor schimba niciodată.

-Nu crezi că am dreptate?
-Poate da, poate nu. Dar cine suntem noi să judecăm lucrurile astea?

Santiago ştia că greşea. Greşea când încerca să-l schimbe pe acel om, cu privirea pierdută, goală, plină de calm.

-Acum pot să plec?
-Unde?
-La barca mea. La prietenii mei.
-Ai aşa ceva?
-Da.
-Te invidiez, grăi omul în negru, căutând în sus o umbră.

Lui Santiago i se făcu milă de el.

-Poţi să pleci. Du-te la prieteni.
Santiago nu simţea decât o mare linişte în suflet. Ştia că făcea bine ceea ce făcea, însă soarta nu putea să i-o schimbe nimeni.

-Înainte să pleci. Omul în negru se întoarse spre el.
-Da.
-Ia punga asta. Aşa ca între prieteni.
Santiago se uită la acel om, şi îi văzu adevărata privire din ochi.
Luă punga şi plecă.

***

Pe drum, nu se gândea decât la prietenii lui. Ce mai fac? Unde s-au dus?
De cât timp stătuse acolo?
Când ocoli pe lângă biserica unde fusese prins, se gândi la faptele lui, la omul în costum negru. Ce om ciudat! Vedea oamenii cum se duc pe străzi, fiecare cu soarta lui.

La intersecţie, o voce îi sparse timpanul.

-Santiago! Regele nostru!
Erau fraţii Lopez, aveau tremur în glas. Îl îmbrăţişară pe Santiago cu căldură, o căldură omenească, de care nu ştia că puteau fi capabili.

Santiago le povesti întâmplarea.

-Şi mi-a dat punga asta înainte să plec.
-Ce om ciudat! spuse unul dintre fraţi.
-Ce e în ea? întrebai eu.

În mâna lui Santiago, erau bancnote în valoare de 10 mii de dolari. Omul în negru îi salvase din universul pierdut.

Santiago rămase cu ochii mari. Fraţii Lopez zbierau în jur.
Eu mă uitam la ei cum se îmbrăţişau.

-Vezi, bătrâne, oamenii se mai şi schimbă.

Pe aleile din jur,
Privirile te caută,
Umbrele dese îţi strigă
Să vii,
Oamenii simpli te salvează.

Jurnal de dimineaţă

Laura Husti Raduleţ

Adina a mâncat bucăţica de pâine cu unt în mare grabă şi a fugit la joacă. Afară era aşa de cald... nici nu puteai să te-atingi de gard sau de poartă, metalul se încinsese şi în palme rămânea o senzaţie uscată, de fierbinţeală. Adina avea faţa bronzată, ochii mari, maro ca ibricul din care câinele Ciorbea lingea resturi de mămăligă. Pe stradă încă nu se adunaseră copiii, Andreea era la oraş, Simina plecase la cealaltă bunică, Bianca probabil încă mai dormea. Şi Ciorbea era plictisit, în spatele cuştii, la umbră se culcuşise să-şi facă siesta.
O dimineaţă de vară, cu perdelele trase la geamuri şi pardoseala rece, cu rufele încă umede, întinse pe sârmele subţiri şi galbene, sprijinite-ntr-o prăjină de lemn, în curte. Tricoul colorat încă nu se uscase. Avea o mânecă arsă cu scrum de la ţigara lui tata, dar printre toate nunaţele de albastru şi verde, abia dacă se observa pata aceea maronie. Adina reuşise să-şi treaca degetul arătător prin material şi se amuza ori de câte ori unghiuţa apărea de cealaltă parte. Pe urmă, mama s-a hotărât sa coase gaura aia şi să spele tricoul; aşa, în soare, în câteva ore avea sa fie uscat.
Bunica Florica s-a hotărât să-i facă o vizită finei Luza. "Vino şi tu, Adinuţă", dar Adina a zbughit-o în grădină, să culeagă câteva funze de măcriş. De departe vedea fusta bunicii, ţeapănă şi neagră, şi pălăria de paie, îndepărtându-se, trecând pe deasupra gardului Siminei şi facându-se din ce în ce mai mică şi mai ştearsă. Bunica Florica avea mustăţi ca pisica, lungi si subţiri, albe. Când bea lapte, pe mustăţi îi rămâneau firicele subţiri, pe care şi le ştergea cu dosul palmei. Şi ştia aşa de multe poezii, toate foarte vesele şi frumoase. Veneau şi prietenele Adinei s-o asculte povestind, şi Ciorbea, de fiecare dată când auzea poveştile bunicii adormea cu botul pe labe...
După ce-a cules câteva frunze de macriş şi a ros cu dinţisorii ei mici mai mult de jumătate dintr-o frunză foarte verde, Adina a trecut pe lângă mama, care se apucase iar de spălat, în spatele casei. "Vino să te joci cu mine", îi spuse, dar mama nu avea timp, "fugi de-aci. Du-te şi te joacă cu vasele sau cu păpuşile". Dar Adina, fără nici un chef, intră în casă şi se întinse în patul cel mare, acoperit cu o cuvertura groasă de tot. Privea poza bunicii, de la nuntă, şi farfuriile prinse-n cuiele de pe perete. Apoi se gândi ca aveau o căsuţă cam goală, fără prea multe mobile, aşa că, dacă vroiai să te joci de-a ascunselea, nu prea aveai pe unde sa te piteşti (tata, după ce s-a întors de la Piteşti, i-a zis: "Adinuţo, ştii care-i diferenţa dintre Piteşti şi Ploieşti? În Ploieşti poţi să te piteşti, dar în Piteşti nu poţi să te ploieşti". Apoi a râs, cu vocea spărgându-se sacadat în nedumerirea fetiţei). Brusc Adina a sărit din pat şi-a fugit în cealaltă încăpere. Acolo, lipit de peretele mov era frigiderul cu nume de urs, "Fram", alb şi cu mâner de metal. A tras o dată, cu toată puterea, dar uşa nu vroia să se deschidă şi fetiţa a căzut în fund, pe pardoseala cu firicele de praf. S-a ridicat, aranjându-şi rochiţa subţire şi înflorată, şi-a tras cu şi mai multa putere de uşa frigiderului. De data asta s-a auzit ca un fel de "pleosc", când uşa s-a dezlipit de garniturile murdare. Gata, reuşise. Frigiderul, ca de obicei, aproape gol. Pachetul de unt, din care nu mai rămăsese decât mai puţin de jumătate, o cratiţă cu un rest de supă, pe primul raft. Adina ridică oala şi o aşeză pe jos, lîngă frigider. Apoi scoase, cu grijă, raftul, pe care-l sprijini de perete. Acum avea loc să se ghemuiască înăuntru, zâmbi, încântată şi se gândea că or s-o caute şi n-au s-o găsească şi ea o să-l sperie pe tata, când se va întoarce de la magazin, cu cumpărăturile. "Bau, aşa o să fac". Nu mai stătu prea mult pe gânduri şi intră în frigider. Mai întâi sandalele, apoi tot trupul, cocârjat, să încapă. Era frig, Adinuţa se aşeză în fund şi simţi cum chiloţii sunt tot mai lipicioşi şi-apoi se udă, ce senzaţie scârboasă. Şi, într-o clipă, auzi binecunoscutul "pleosc". Uşa frigiderului se închise şi dintr-o dată pe Adina o înconjură întunericul. Într-o încercare de a se ridica, s-a lovit la cap. Nu foarte tare, dar era sigură că o să-i iasă un cucui. Se gândi că nu e bine că se află înăuntru şi ar fi vrut să iasă. Până la urmă, dacă s-ar ascunde în spatele căsuţei câinelui, tot nu ar găsi-o nimeni. Atunci, cu amândouă mâinile începu să împingă uşa rece a frigiderului. Nu se întâmplă nimic.
Era din ce în ce mai frig şi pielea îi deveni ca de găină. Palmele îi erau deja roşii, de la cât împinsese uşa, încercând, din ce în ce mai disperată, s-o deschidă. Broboane de transpiraţie îi alunecau, reci, de pe frunte. Buzele şi le-ncleştase şi împingea cu toată forţa. Apoi îi veni ideea să împingă şi cu picioarele. Îşi sprijini spatele în fundul frigiderului şi împinse şi cu mâinile şi cu picioarele. Nici măcar un scârţâit, nici un semn că uşa s-ar deschide.
Obosise. Lacrimi de spaimă îi picurau pe rochiţă. Se gândea la tata, că trebuie să sosească şi va deschide el uşa frigiderului, să pună brânza înăuntru, să nu se strice. Dar poate că tata va trece şi pe la bar, unde nenea Cornel o să-l ţină iar de vorbă, mult şi bine. Se porni pe-un plâns din tot trupul, hohotitor. Apoi se gândi că poate, dacă ţipă, o să vină mama din curte şi o să deschidă ea uşa. Şi începu să ţipe, tare, cât de tare, "Mamaa", dar mama nu auzea nimic. Şi, după un timp, Adina obosi. Cu întunericul se obişnuise, dar îi era îngrozitor de frig, picioarele începuseră să-i tremure, la început încetişor, pe urmă tot mai strident. Din chiloţei simţi cum curge un jet cald de pipi, care se întinde pe sub rochiţă; aburi începură să se ridice din pereţii frigiderului. Ar fi vrut să poată să facă mai mult pipi, ca să se încălzească. Dar nu după mult timp, simţi cum se formează o pojghiţă subţire, pe sub picioarele ei reci. Începu să plângă iar, hohotele parcă-i mai potoleau clănţănitul dinţilor, sau poate ca doar i se părea, cine ştie...
Mama se va supăra tare de tot şi o va bate, poate că şi tata o să-i dea câteva cu cureaua, la fund. Dar ar fi preferat o bătaie straşnică, decât să rămână închisă în frigider. Mai încercă o dată, cu mâinile învineţite, tremurînde, să împingă uşa. Nimic. Nici o clintire.
Apoi lovi tare cu picioarele, poate o va auzi mama, şi-şi lipi urechea de peretele rece, să asculte dacă nu e cineva prin încăpere. Nu se auzea nici un sunet şi urechea era tot mai rece, începuse să o pişte. O acoperi repede cu palma, dar nu simţi nici un pic de căldură şi renunţă. Închise ochii. Se gândi că poate o să moară. Şi că va ajunge la Doamne Doamne, şi va zbura pe deasupra casei, cu aripi albe, de pene... Şi va avea coroniţă aurită pe cap, cu modele înflorate şi va purta tricoul colorat, cusut frumos de mama. De sus, le va vedea pe Simina şi pe Bianca, jucându-se în curte. Şi-atunci o să coboare să se joace împreună cu ele. Şi va zbura cocoţată pe pălăria bunicii, şi, în casa finei Luza va putea să mănânce câte prăjituri o să vrea, din tăviţa de pe şifonier.
Acum era fericită. În locul frigului, simţi o căldură dându-i târcoale, tiptil, tiptil, din toate părţile. Mai întâi mâinile şi picioarele, pe urmă restul trupului, tot mai cald şi mai moale, ca-ntr-un somn în grădină, în iarbă. Pe buze simţea gustul acrişor al frunzelor de macriş şi mirosul de cicoare şi de lucernă. Îl auzea pe Ciorbea cum latră la vecini. Nu mai vedea nimic, se lăsă cuprinsă cu totul de valul de căldură.
Tata ajunse, în sfârşit, acasă. Aduse plasa cu cumpărăturile în bucătărie. Lângă frigider observă oala cu supă şi raftul scos, atunci presimţirea că se întâmplase ceva îl făcu să se repeadă la frigider şi cu toată puterea trase de uşă. Când o deschise, îşi văzu fetiţa ghemuită, dormind, cu pielea mov, şezînd pe-o pojghiţă subţire, galbenă, îngheţată. Un urlet îi rămase paralizat în gură şi prinse trupul moale al Adinei şi-l strânse în îmbrăţişarea caldă, foarte, foarte tristă. Mama terminase şi ea de spălat şi intră în casă. Din pragul uşii îl văzu pe Mihai cum ţine copila în braţe, cum mâinile fetei sunt fără viaţă, căzute pe lângă trupul ei subţire. Alergă să o cuprindă, să o încălzească, sărutările nu mai conteneau să atingă pielea rece a Adinei. Pe urmă o aşezară în pat şi mama leşină, în timp ce tatăl fetiţei începu să plângă încet, foarte încet, până când se auzi poarta scârţâind: venise şi bunica Florica acasă...

Fata colonelului
[Clara ma non troppo]

Augustin Cupşa

Nu ştiu, zău, cum s-a putut întâmpla aşa ceva.
Nu ştiu. Fiica frumosului colonel era şi ea foarte frumoasă.
Se făcuseră pentru ea foarte multe drumuri, foarte multe magistrale, foarte multe turnuri, mulţi zgârie-nori, multe parcuri, multe stadioane. Se înălţaseră multe ziduri, multe de necuprins şi pentru asta se născuseră milioane de cărămizi şi din păcate, vai, da, tot atâţia oameni muriseră in chinurile facerii.

Dar ea nu ştia sau nu vroia să ştie. Uneori părea că îşi mai aminteşte ceva. Şi ea zâmbea uneori. Ea se freca de pereţi cu pântecul sfârşit, se cutremura şi noi fugeam îngroziţi în pivniţe când fata colonelului îşi mai amintea că e frumoasă, nespus de frumoasă şi poate chiar se şi depăşea când se privea în oglindă şi îşi şoptea languros laquo; te iubesc raquo;.
În timp ce ne zgâlţâia, în beciuri, sub mese, sub catul uşii, tremuram ca varga, îngrămădiţi, claie peste grămadă şi ne rugam aiurea promiţând verzi şi uscate şi, în general, că vom mai trăi dacă vom putea. S-a întâmplat tot mai rar. În `77 , în `86 , în `90, am apucat şi eu.
Colonelul ne privea atunci palid, transpirând. Uscăţiv cum era, îşi potrivea o ţigară în colţul gurii şi nu puteam vedea nimic în ochii săi. Dar el ne privea până în măduvă, în carina traheei, în grosimea splinei care se zvârcolea şi ţipa : "Nu te uita, nu te uita". Sau poate nu ne privea deloc. Eram deja mari şi ştiam că lumea e şi ea mare şi nu o să ne mai putem uita înapoi şi nici ea n-o să se mai uite şi nici n-o să dea nici un ban pentru noi şi nici noi n-o să ne mai gândim că ea are de fapt dreptate.
Sub imperiul fricii, pe moment, ne gândeam să-i zicem colonelului că ar mai fi bine totuşi dacă ar da fuga până la ea şi i-ar spune să se mai liniştească, să fie mai blândă, să ne mai lase să răsuflăm că doar avea şi el un cuvânt în toată chestia asta, nu? Dar nimeni nu îndrăznea să-şi deschidă gura.
Închideam ochii şi ne-o închipuiam goală ca să ne convingem, o dată în plus, că merită să îi acceptăm orice năzbâtie, orice nebunie; o treceam pe sub pleoape, imaginea ei, ca un filigran şi ne gândeam că era al naibii de frumoasă, chiar ş-aşa smucită şi nărăvaşă ca o herghelie de iepe tinere.
După ce se mai sătura şi se mai potolea, ieşeam la lumină, ferindu-ne privirile de razele soarelui, ne scuturam de praf, ne număram, strângeam cioburile, molozul şi tencuiala căzută, îndreptam crăpăturile din ziduri, curăţam peste tot. Făceam mai multă treabă în ziua aceea.

Şi tot nu ştiu cum. Tot nu pot să înţeleg de ce. De ce ea se cutremura tot mai rar. De ce nu mai vroia să fie ea şi să fie minunată.
Dar într-o zi s-a hotărât. Fără să spună nimic şi-a încreţit fruntea şi şi-a adus puţin umerii. Bănuiam că se preface, că e o glumă. Dar ea nu s-a lăsat. A continuat să se usuce, să se deşire, să se mişte tot mai rar şi mai calculat.
Se retrăgea. I se făcea frig tot mai des; primăvara şi vara şi chiar un pic din toamnă, dacă era vremea plăcută, stătea pe balcon în fotoliu, cu o cană de ceai cald în mână şi privea absent zarea, ca şi cum n-ar mai fi fost nici o legătură între ele.
Îşi amintea. Povestea mai mult, mai decolorat , de obicei lucruri de când era mică şi de când copiii ei erau mici si frumoşi si năzdrăvani, deşi ea nu născuse niciodată, fiind fiică de colonel si având o educaţie aleasă.

Noi eram mai mereu ocupaţi, agitaţi; neraşi, slabi, ca vai de noi, căram druguri uriaşe pe umeri (dar nu ni se păreau deloc aşa) fiindcă îi construiam o nouă lume, încă o lume, cu fier şi beton şi nu ne puteam abţine să nu o mai alintăm golăneşte cu câte o fluierătură când o zăream, prin gard, aplecată, sărutându-şi zambilele . Iar ea îşi amintea de gândul ei şi mai de-a naibii, se concentra şi reuşea, nu ştiu cum să îşi zbârcească pielea de pe coapse, de pe gât şi de pe braţe, foarte, foarte tare. Parcă în ciudă ne biciuia cu mirosul ei când îi treceam pe sub balcon, dar degeaba - nu puteam să nu mă gândesc că şi mie mi se întâmpla să miros aşa, mai ales când mă afundam până la glezne în groapa bunicului sau a străbunicului meu care printr-un firesc dat deveniseră unul si acelaşi.
Şi iarăşi mă gândesc la ea şi iarăşi nu pot să înţeleg cum a putut să ne facă una ca asta. Şi tot nu ştiu de ce, atunci când urcam până la ea şi ea se încăpăţâna să fie tot mai scofâlcită şi mai galbenă şi mai uitucă şi mai bolnavă, mi se părea că aud slab, peste tot împrejurul ei, un tulburător "ti prego, lasciate mi"
Eram însă convins că citisem asta într-o carte.
Şi tot nu înţeleg de ce vroia să se acopere după masă cu o pătură de lână pe picioare şi să moţăie, să se trezească din când în când şi să nu mai ştie cine sunt.
Se îndepărta încet, încet ştearsă.

Pe atunci, noi încercam să îi exterminăm pe boşimanii de care colonelul se săturase până peste cap pentru că băteau toată ziua şi noaptea în tobe si Africa răsuna ca un difuzor stricat şi lumea civilizată îşi pierduse, cu desăvârşire, somnul.
Eu eram în permisie. Foarte bolnav, foarte tânăr din nou, foarte încrezător şi un pic fermecător. Profitam de campania prelungită şi fără sorţi de izbândă şi mă strecuram în casa ei veche sprijinită între castani. Mă aşezam pe covorul moale, lângă ea, îi priveam capul ofilit, respiraţia ei sfârşită care mângâia toţi pereţii de care se frecase pe vremuri şi de care mă frecasem şi eu bineînţeles, gândindu-mă la ea şi la ce făcuse ea.
Îi repetam "eşti frumoasă, eşti frumoasă" şi mă gândeam că în momentul acela aş fi putut fi foarte erect dacă nu mi-aş fi impus să nu fiu şi să mă port cu ea ca un frate. Se trezea atunci, îşi desfăcea picioarele de sub capot, le privea şi îmi spunea: "Uită-te la ele, priveşte-le, tu ştii câte mâini de poet le-au mângâiat? Câte frunţi au adormit aici, în umbra lor? Tu ştii câţi iubiţi m-au iubit şi le-au iubit ? Şi tu ştii ce va spune istoria despre pulpele mele? Că m-au iubit. Că le-au mângâiat, că le-au avut, că şi-au pus carnea lor de cireaşă peste ele, în sus, în jos, mereu în sus şi în jos. Şi nu oboseau niciodată. Niciodată. Asta va scrie in manualul de istorie. Tu ştii?"
Dar eu nu ştiam, nu îi spuneam nimic, plângeam, le sărutam, mă căţăram până sus pe coapse si îmi plimbam limba peste picioarele ei de argilă, zbârcite şi îngrozitor de frumoase. Şi simţeam că trebuie să o am acum, acum când era mai frumoasă ca niciodată. Acum când era atunci, când mângâierile lor, sutelor, zecilor se uscaseră şi lăsau pojghiţe de hoituri, de păreri si de vis. Atunci când avea în ea tot suflul trecutului, al versurilor minunate şi al muzicii, toată amintirea aşternuturilor şi a dimineţilor neostenite si a răsuflărilor trecute şi a transpiraţiei şi a amanţilor, a poeţilor, a violoniştilor şi a tuturor celorlalţi artişti bolnavi şi îndrăgostiţi şi uitaţi. Şi uitam şi plângeam şi îi strângeam pieptul în unghii şi o căram în braţe hohotind pe pereţi, pe pian, o izbeam cu toată răsuflarea ei slabă, tremurătoare de clape.
Ştiam atunci că împlinesc. Că o aveam. Că eram.
Între gâtuieli stinse şi hârâitoare o aveam în galopul dusului, trecerii ei. Trecerii mele. Atunci ştiam că sunt tânăr, bătrân, frumos, minunat, minunat.
Când am ieşit, încă mai răsunam în camera ei cu ziduri înalte, în ulei, gherghine uscate, nasturi de os şi colţuri reci, neatinse.
În depărtare bubuiau tunurile de pe Potemkin. Eram tineri minunaţi, făceam revoluţie şi urlam cocoţaţi pe catargul imperiului.
Şi o iubeam, o iubeam, o iubeam.
Şi ea plângea în spatele geamului şi îmi spunea că n-a iubit pe nimeni ca pe mine, ca pe el, ca pe noi toţi.
Ea îşi lipea fruntea şi vârful degetelor pe geam.
O mică mână care se pierdea fără să ştie, în frig.
Aş fi fluturat o batistă, fularul. Orice. Braţele mele îşi duceau visele lor de funingine.
Se făcea târziu, se făcuse deja târziu, prea târziu, mi se părea

Două corpuri

Lavinia Branişte

Azi o să iau pisica roşie.
Cum vrei, zise Paul împăturind ziarul. În farfurie îi rămăsese neatins un ou ochi prăjit moale. Luă două felii de pâine, le făcu bucăţele mici, sparse gălbenuşul şi apoi înmuie pâinea şi amestecă bine până când totul deveni un soi de terci galben.
N-o să le ajungă.
Dar el se ridică fără s-o audă, ieşi în hol, deschise uşa casei, iar pisicile năvăliră toate înăuntru mieunând şi agăţându-se cu ghearele de pantalonii lui. Puse farfuria jos.
Parcă vorbisem să nu le mai dăm direct din farfurie, strigă Ralu.
Da.
Şi ele se repeziră la pâine şi la ou, scoţând un fel de mormăit supărat şi împingându-se una într-alta. Numai cea roşie stătea deoparte, părând deja sătulă. Paul se aşeză jos, pe podea, şi, cu capul în mâini, le privea cum mănâncă.
- Să le dai afară după aia. Şi Ralu trecu prin spatele lui, atingându-l uşor cu piciorul, el tresări, iar ea luă din mers pisica roşie şi urcă în dormitor. O aşeză pe patul încă desfăcut, între cele două perne cu lebede, ea rămase acolo nemişcată şi începu să toarcă în timp ce fata scormonea prin sertare după o forfecuţă de unghii. Când în sfârşit o găsi, luă pisica în poală, se cuibări ea între cele două perne, şi-i luă una dintre lăbuţe între arătător şi degetul mare. Pisica nu se-mpotrivi, stătea cu laba întinsă ca o lady care dă mâna spre a-i fi sărutată, iar Ralu îi apăsă pernuţele şi ghearele ieşiră la lumină. I le tăie pe rând, una câte una, în timp ce vorbea cu ea, apoi i le pili, ca să nu-i agaţe hainele, şi după câteva minute eliberă din strânsoare şi ultima pernuţă. O aşeză din nou între lebede şi sub ochii ei întredeschişi, Ralu îşi puse pe ea hainele pregătite de seara pe un scaun.
Trecuseră trei luni de la ultimul control. Sunase cu mult înainte pentru o programare şi îşi alesese dimineaţa asta de vineri pentru o nouă consultaţie la cardiolog. Sufereau de inimă toţi trei, ea, Paul şi vărul Gabi, care locuia cu ei, şi-şi purtau peste tot câte o pisică în dreptul inimii fiindcă ştiau din moşi strămoşi că pisicile fac bine la inimă pentru că emană un fel de energie, nu ştiau de care, dar oricum fusese demonstrat. Deci nu plecau nicăieri fără o pisică în sân şi de aceea creşteau atâtea, nu le mai ţineau socoteala şi nici nume nu le dădeau, ci numai îşi alegeau câte una înainte de a ieşi pe stradă, mai mică sau mai mare, colorată sau nu, după cum se simţeau în ziua aia. Ralu ajunsese chiar să-şi ia haine un pic mai largi, gândindu-se şi la pisica din sân, iar din haine îi ieşeau mereu două capete, unul al ei şi unul mai mic, de pisică, legănându-se în ritmul paşilor fetei. Şi capul acesta mic era cel care îi făcea pe oameni să-i zâmbească sau chiar să se întoarcă după ea. Vărul Gabi purta pisici mai mult de gura ei. Paul le purta însă încă dinainte s-o cunoască.
În dimineaţa aceea, Ralu avea nevoie de pisică mai mult ca în alte zile pentru că avea emoţii. Deşi ştia cam ce o să-i spună medicul, mereu aceleaşi lucruri, avea emoţii. Pe drum a transpirat, se îmbrăcase gros, dar nu s-a deschis la jachetă, pentru că aşezase bine pisica şi nu voia să-o deranjeze. Pe gât îi apăruseră broboane de transpiraţie, dar animalul avu grijă, cu limba aspră, să o spele.
La medic ritualul obişnuit. (-Vârsta? -Aceeaşi ca data trecută.) Cu pisica şi poşeta pe scaun, ea întinsă pentru EKG, legată de mâini şi de picioare, cu ventuze pe piept în ţiuitul aparatului care citea inimi şi le scria pe hârtie milimetrică adusă de pacienţi de acasă.
Sunteţi în regulă.
Adică trebuia să ia în continuare pastilele, să nu se supere şi să nu bea cafea. Şi să vină peste trei luni, deşi Paul mergea la interval de şase, iar vărul Gabi aproape deloc. Despre pisică medicul ştia demult şi o accepta în tăcere, aşa cum accepta tratamentul naturist pe lânga cel prescris de el sau cum accepta bileţelele pe care oamenii le mai îndesau în spatele icoanelor cerând minuni. Iar când minunea se întâmpla, erau întotdeauna icoanele sau plantele sau pisicile, iar medicul se închina odată cu pacienţii care veneau să-i împărtăşească secretul.
Pe drumul spre casă, în autobuz, două doamne au mângâiat-o pe cap şi-au întrebat-o pe Ralu cât are.
- Vreo doi ani. Cam aşa au toate, mai am, numai că par mai bătrâne pentru că au de dus în spate mai multe vieţi... Ca pisicile... Şi doamnele se uitară mirate una la alta, Ralu chicoti, iar ea închise ochii încet şi începu să toarcă de parcă s-ar fi apucat să emane energia aia cu zgomot.
Ralu era dezamăgită. Consultaţiile nu-i aduceau nici o surpriză. Ştia că de vindecat nu se vindecă fiindcă avea o boală din aia pe care o duci toată viaţa, dar parcă ar fi vrut totuşi ceva să merite banii pe care îi dădea. O dată ajunsă acasă, cei doi nici n-or s-o întrebe cum a fost pentru că deja se ştia, inima era la fel la toţi. De aceea mai schimbau pisicile, măcar ele să aducă un lucru nou...
Găsi cu greu cheia pe fundul poşetei uriaşe unde îndesase pe drum şi o bucată de salam de curcan pentru pisici. Ştia că lui Paul îi place şi ce mânca el mâncau şi ele. Deschise poarta şi intră cu spatele în curte, preocupată să încuie în urma ei. Când se întoarse îl văzu pe Gabi întins pe jos, în pragul casei, cu pisicile dormind pe lângă el. Se apropie, le dădu uşor cu piciorul la o parte şi se aplecă să-i pună mâna pe frunte. Era cald şi respira. Şi cum stătea acolo deasupra lui, pisica roşie îi sări din sân, dădu târcoale corpului întins în prag şi, fără să-l atingă, se îndepărtă leneşă.
- Asta roşie mereu a fost mofturoasă, îşi zise Ralu, păşind peste Gabi şi întinzând mâna către clanţă.

Dau şi oglinzile imagini reale?

Radu Ilarion Munteanu

Pentru Danusyia

Mă întorceam de la mare, tolerat, cu tribul meu, în Dacia unor rubedenii, oarecum responsabile de atragerea mea în aventura înghesuitei găzduiri de către un tătar binevoitor, în minusculul lui apartament. Patru adulţi plus tot atâţia mormoloci, între un an jumate şi patru ani. Distribuiţi firesc de inegal în spaţiu. Inegal şi parţial schimbător. Căci cei doi ai mei îşi revendicau, cu mijloace vocale diferite, după puteri, locul din faţă, în braţele mele. Pe semne îi atrăgea dublul spectacol al peisajului ce alerga, tot inegal, spre înapoi, dar şi unchiul ce ţinea ditamai roata în mâini, părând un soi de stăpân.

Care unchi făcuse rost, ăsta era verbul epocii, treaba lui de unde, de oglinzi retrovizoare care aveau să devină banale peste 15-20 de ani. La un moment dat, Miriam, fiica de 4 ani şi ceva, atrasă de goana imaginii din oglinda aflată la un picior de feţişoara ei, diferită de cea oferită de parbriz şi fereastra laterală a portierei, găsi, după o matură chibzuinţă, întrebarea ce îi suna esenţial: Ce scrie acolo jos, pe oglindă? Scrie să fim atenţi că obiectele care se văd în ea apar mai aproape decât în realitate. Cum apar mai aproape? Uite, pui, vezi maşina aia roşie care se apropie de noi şi o să ne depăşească în curând? Da. În oglindă apare aproape în spatele nostru. Acum priveşte-o direct. Şi, în ciuda protestelor, unanime şi justificate, ale celorlalţi 3 adulţi, coborâi geamul portierei şi ţinând copilul cu grijă, îl lăsai să scoată pe geam căpşorul zulufat, cât să vadă direct maşina din spate şi să-i compare instantaneu imaginea cu aceea din oglindă. Aventura, senzaţia inedită a vântului deplasării, dar mai ales cea şi mai inedită a trecerii complotistice peste cuvântul mamei excitară copilul îndeajuns ca să-şi rumege torentul de senzaţii până la următorul tur pe locul din faţă, în braţele mele, peste câteva zeci bune de kilometri. Se vedea că folosise stagiul din braţele maică-sii pentru a-şi relua cugetarea, că nici nu se instală de-a binelea pe locul râvnit, şi prinse o pauză de respiraţie între două urlete ale fratelui mai mic, deloc dispus să cedeze, de data asta, locul şi întrebă pe acelaşi ton sfătos-concentrat:

Oglinda aia e fermecată? Dobrowitz a împrrrumutat-o de la maşterra Albei-ca-Zăpada? Când era foarte preocupată, rârâia. Şi, diplomată de instinct, deşi o auzise pe maică-sa de nenumărate ori criticându-mă că-i spun cumnatului Dobrowitz, uneori chiar Dobroviè, fiind lesne de presupus care era numele său real, lipsit de relevanţă în economia povestirii, de altfel, găsise cale să-mi pună întrebarea ce-o frământa, într-o formă despre care presupunea că ar trebui să-mi facă plăcere.

Unde-ai auzit tu ca oglinda maşterei să arate lucrurile mai aproape decât sunt? Oglinda aia e metafora sicofantului.

Coincidenţa făcu să intrăm brusc din arşiţă într-o zonă noroasă, anunţând intrarea iminentă a Daciei comprimate într-o furtună estivală, tocmai când mama preocupatei fetiţe mă îngropă sub energice critici, ce pedagog oi fi eu dacă zăpăcesc copilul folosind cuvinte pe care nu le poate înţelege. Păi, carissima, tu nu vezi oglinda sferică virtuală, lustruită pe ambele feţe, sprijinită de tetiera scaunului meu? Are concavitatea spre tine, după logica naturii, aşa că tu vezi mintea copilului mai departe decât e în realitate în ea, pe când eu, către care oglinda asta imaginară se oferă cu partea ei convexă, precum cea retrovizoare a lui Dobrowitz, văd mintea aceluiaşi copil mai aproape decât este. E simplu. Voi aşa vă întelegeţi acasă? întrebă aiurită sora doamnei mele. Care doamnă reacţionă reflex, dar oarecum previzibil. Una era să mă stimuleze permanent cu critica neîntreruptă şi cu totul alta să piardă ocazia de a face mişto de soră-sa. Păi nu-l doare spatele, numai când râde, răspunse ea, după o calculată jumătate de secundă, aparent fără legătură, sporind deruta cumsecadei ei surori. Simultan, aluzia la celebrul banc sec dizolvă negura de-o parte şi de alta a oglinzii imaginare, concomitent cu ieşirea Daciei din aria ploioasă, de fapt o coadă de furtună care traversase o porţiune scurtă de şosea. Perseverenţa coincidenţei ne făcu să zâmbim pe toţi 4.

Dar Miriam nu era mai puţin perseverentă. Cum ai zis că-i oglinda maşterei? Metafora sicofantului. Şi ce-i aia? Metaforă e când spui un lucru ca să se înţeleagă alt lucru, asta face parte din felul de a povesti. Sicofant e un slugoi care nu-i spune stăpânului decât ce-i place aceluia să audă. Oglindă, oglinjoară, cine-i mai frumoasă-n ţară? Şi ştii cât de urâtă era maştera. Poate de asta şi era aşa de rea. Iar oglinda îi spunea că-i cea mai frumoasă. Oglinda minţea. Cum poate să mintă oglinda, eu când mă uit în oglindă o văd pe cealaltă Miriam. Cealaltă Miriam e frumoasă. Eu cum sunt? Ciudată declanşarea abia acum a întrebărilor existenţiale la un copil neobişnuit de reflexiv, care ascultase până atunci fără comentarii Albă-ca-Zăpada. Pune tu mânuţa pe năsuc. Cum e năsucul tău? Mic. Şi cum arată el în oglindă, întrebai punând în faţa copilului oglinjoara de la trusa maică-sii, cerută printr-un semn masonic, sau kabbalistic, şi strecurată prompt. Tot mic. Şi cum e părul celeilalte Miriam, aia din oglindă? Păăăi, rotund. Fetiţa de 4 ani nu găsise altă exprimare. Rotund, insitai. Păăi, are multe rotunduri. Noi spunem la rotundurile alea zulufi. Acuma pune mânuţa pe părul tău, trage puţin de el şi uită-te. Ce vezi? Un rotund. Un rotund, aici, la capătul firului. Firelor, nu firului, îs mai multe. Da, un zuluf. Ei, minte oglinda? Miriam tăcu, acordându-şi timp să delibereze. Treceam deja prin Fundulea. Oglinda asta nu minte. Da' poate că nu minte că e oglinda lu' mama. Care oglinde mint şi care spun adevărul? Ei, acu să te vedem, ricană cumnata, mirosind revanşa. Imperturbabil, scosei din rucsăcelul ce făcea parte din echipamentul individual, acum plasat sub genunchi, o lanternă şi una din cele două bile lucitoare, procurate numai drakku ştie cum, pe care le rulam, spre liniştire, în palmă, cu aproape un deceniu în avans faţă de apariţia lor pe piaţă. Obiecte cunoscute de copil. Ce vezi aici?, îi întinsei bila. Încă o Miriam şi încă un tata. Buuun. Cum îs? Caraghioşi, articulă fetiţă, după un chicotit. Ştiam că privise nu odată bilele, bănuiam că oglinda retrovizoare cu anunţ avertizor nu fusese decât un pretext pentru a încerca să lămurească batăr o jumătate de petală din corola de minuni a lumii. Da' de ce-s caraghioşi, reluai, cu acelaşi ton monoton. Păăăi, îs mici da au guriţa şi năsucul mai mari. Bun. Ce crezi tu, îs mai aproape, ori mai departe, ăştia ceilalţi, de cum suntem noi, de oglinjoara asta din bilă? Treceam prin Pantelimon când copilul ajunse la concluzia, corectă, că ăia doi caraghioşi din oglinjoara bilei, erau mai aproape. Bun. Acuma uită-te iar la oglinda de dincolo de geam, aia în care vedem maşinile din urma noastră. E o bucăţică mică-mică dintr-o bilă mare-mare. Acum uită-te şi aici. Între timp deşurubasem oglinda lanternei, surprinzător de lustruită. Habar n-aveam dacă era parabolică ori hiperbolică, oricum concentra un fascicul foarte puţin divergent, care ducea departe şi cu care ne jucasem nu odată, în serile de vară. Dar niciodată până atunci nu folosisem piesa ca oglindă în care să te vezi. Copilul conchise, cu seriozitate, că nu vede nimic în acea oglinjoară, apoi, pe măsură ce-o depărtam, văzu mai întâi un năsuc... Din fericire habitaclul Daciei era suficient, în raport cu distanţa focală a oglinzii lanternei, să ajungi la depărtarea la care imaginea reală devine micşorată, chiar dacă nu era sferică, ci parabolică ori hiperbolică.

Ajunşi în locuinţa posesorilor Daciei, ne-am extras cu toţii, nu fără oarece dificultate, din amorţeala poziţiei de drum, pentru a descărca bagajele lor. Urmând să fim liftaţi până în cartierul nostru de vest, cu fabricile şi uzinele lui. Dar, hm, reflexul ăsta verbal mai avea încă ani buni până să se formeze. Singurul care rămăsese în maşină era fratele, atunci de cam un an jumate, al curioasei mele Miriam. La unul din drumurile către portbagaj, numa' ce-l vedem pe gagiu că se instalase, el ştia cum, pe scaunul şoferului şi, agăţat cu mânuţele de volan, scotea pârâituri victorioase prin buziţe, cu o faţă strălucind de satisfacţie, făcându-ne să uităm instantaneu vehementele proteste de pe drum. Verişoarele lui tăcuseră, uşor inhibate, probabil, tot drumul.

Destinderea provocată de imaginea viitorului bărbat în intimitatea maşinii lui zburătoare cumulată cu inerentul stress al revenirii iminente în moara serviciului ne făcu să uităm, pentru o vreme, de preocupările optice ale surorii lui. Optice, sau magice? La vârsta asta ficţiunea şi virtualul sunt la fel de familiare ca realitatea, iar realitatea e la fel de străvezie ca povestea. Expresia cealaltă Miriam o auzisem cu mai bine de jumătate de an înainte, de Crăciun, când o prietenă plecată să-l sărbătorească departe, ne lăsase casetofonul ei. Pune să mai vorbească pe cealaltă Miriam devenise fraza emblematică a acelui fericit Crăciun.

Socotind evoluţia standard a puterii de înţelegere a copiilor, momentul trusei optice, o jucărie isteaţă văzută în comerţul socialist, ar fi venit peste cel puţin zece ani. Numai că după acei zece ani părea foarte probabil ca însăşi cortina ce izola ghetto-urile noastre să devină parţial transparentă pentru tehnologia în expansiune şi interesul pentru jucării inteligente ar fi fost ecranat. M-am hotărât să le ofer trusa optică peste doar câţiva ani, de un Crăciun în a cărui vacanţă edilii împodobiseră parcul cartierului meu de vest cu oglinzi de tablă lustruită, dar nu sferice, producerea acestora prin ambutisaj ar fi costat mai mult decât probabilul buget ad hoc, ci cilindrice. Pe verticală. Efectul era chiar mai amuzant, deoarece deformarea imaginii având loc doar în plan orizontal, oglinzile concave te arătau subţiat, iar cele convexe lăţit, la aceeaşi înălţime. Din loc în loc, ca repere, erau şi câteva oglinzi plane. Tabla unora era mai groasă, îndeajuns să aiba stabilitate, altele atâta de subţire ca să nu sufere deformări permanente, tabla era oţelită, încât elasticitatea ei permitea vibraţii, la lovirea cu un ciocan de lemn, acoperit cu pâslă, ataşat stâlpilor de susţinere. Vibraţii ale căror moduri, nu puţine, permise de încastrarea pe verticală, determinând deci două linii extreme de noduri, dădeau imaginii în oglindă deformări de o fantezie şi de o regularitate care făceau trecătorul să adăste în faţa lor mai mult decât în faţa oglinzilor cilindrice. Mi-am plimbat progenitura, disipată între grădiniţă şi şcoală, o întreagă dimineaţă de ajun, pe un soare geros, atrăgându-le răbdător atenţia asupra efectelor, până m-am convins că le reţinuseră, măcar în linii mari. Ştiam că seara aveau să găsească sub brad cutia cu trusa optică. Unde efectelor oglinzilor aveau să li se adauge cele, încă mai bogate, ale lentilelor.

De ce să mint, dacă jocurile de oglinzi prin parc îi distraseră doar ca jocuri, trusa îi tentă mai puţin ca alte jucării, pe care chiar le cumpărasem împreună, din demisolul Romartei Copiilor, cum ar fi în primul rând cele de construcţie, din plastic sau lemn. După strălucirea curiozităţii pure, a primei copilării, urmează o perioadă în care doza de cenuşiu creşte, pentru a nu mai dispărea decât hăt încolo, şi nu la majoritatea. Iar confortul pe toate planurile accentuează paradoxul.

Reuşii totuşi să-i momesc cu ilustrarea, pe bancul optic, a diferenţei între imaginea reală şi cea virtuală, în lentilele simple. Cu ajutorul binecunoscutei foi de hârtie. De data asta fu băiatul, pe care-l surprinsesem, cu câţiva ani în urmă, turuind victorios la volanul Daciei unchiului său, acela care puse întrebarea aşteptată: Dau şi oglinzile imagini reale? Le-am arătat care şi când dau. Apoi, cum a doua zi de Crăciun se nimeri duminică, merserăm iar în parc să verificăm. Cu capacul de carton al trusei optice pe post de ecran. Dar asta numai seara, la limita întunericului, când luminarăm cu lanternele corpul cobaiului aşezat în faţa oglinzilor, foarte puţin extraaxial, cât să aibă razele drum liber până la ecran. Alesei deliberat o oglindă, nu povestii până acum de ea, care avea unul din stâlpii de susţinere capabili de a culisa pe un şanţ orizontal, încât îi puteai modifica după voie curbura. Prinzând, în lumina lanternelor, imagine pe ecran, grup singuratec de cercetători în parc, la distanţa prescrisă de ecuaţiile oglinzii, modificai curbura până ce imaginea se pierdu pe ecran, dar rămase în apele metalului lustruit, virtuală şi captivă precum cea din fiecare banală oglindă plană, din casele oamenilor. Mai puţin oglinzile penetrabile din Tara Alicei, desigur.

Maxima victorie obtenabilă fu să-i fac să-şi amintească de oglinda concavă a lămpii cu petrol de la mamaia, la ţară, apoi ne repezirăm la ceaiul fierbinte care ne aştepta acasă.

Cealaltă Miriam nu mai era deja de destulă vreme decât un banal feed-back parasocial. Sic transit...

08.01.2006