Activitatea publicitară are un statut paradoxal: se situează concomitent în afara şi în interiorul sistemului general al economiei. Prin semnificaţia sa, publicitatea susţine şi facilitează din afară procesele economice şi comerciale. Prin modul său concret de a funcţiona, publicitatea este economie, fiind producţie, desfacere, schimb de obiecte simbolice. Publicitatea ca demers cultural-comercial asociat economiei nu are sens decât în interiorul unui regim capitalist, în care concurenţa constituie efectul dinamic al funcţionării autentice şi normale a legilor pieţei. Publicitatea îşi găseste raţiunea de a fi numai într-un sistem în care pluralismul ofertei comerciale determină existenţa reală a alternativei de consum. Sistemul comunist exclude apriori o astfel de posibilitate. Real vorbind, într-un astfel de context politico-economic există un singur producător şi un singur comerciant, Statul, deţinător absolut al monopolului asupra producţiei şi desfacerii, unic agent al economiei socialiste planificate. În aceste condiţii, absenţa pluralismului comercial şi a concurenţei generatoare de alternative de consum determină futilitatea demersului publicitar. În măsura în care acesta, totuşi, există, respectivul surogat îndeplineşte două funcţii: simularea libertăţii de alegere a consumatorului socialist, precum şi glorificarea excelenţei sistemului de producţie planificat de stat, prin intermediul "promovării" (în special la export) a produselor provenite din acesta. Acest demers, însă, poate fi numit "publicitar" doar într-o modalitate eufemistic-metaforică. Aceasta falsă publicitate nu constituie, în fapt, decât propagandă politico-ideologică "mascată" sub un simulacru comercial-promoţional. Întrucât în regimurile comuniste funcţionarea economiei depinde în totalitate de decretele ideologice ale politicului şi stă sub semnul monopolului planificator de stat, orice demers aparent publicitar nu poate fi decât unul propagandistic. Sistemul comunist nu se "vinde" (respectiv nu se "exportă") decât pe sine, baza sa ideologică şi organizaţională. Într-un cuvînt, în comunism, "publicitate" = propagandă.

Cazul cubanez constituie unul aparte. Regimul castrist a reuşit să-şi creeze o solidă reputaţie internaţională, conotându-şi marxism-leninismul de fond cu puternice trăsături naţionale, anticoloniale şi antiamericane. De asemenea, "story"-ul revoluţiei cubaneze ca atare şi "personajele" sale principale (Fidel Castro, Ernesto "Che" Guevara, poporul cubanez, insula) au fost investite cu virtuţi mitologice libertare şi asezonate cu "mărci" artistice prestigioase, gen Buena Vista Social Club, menite să atragă simpatia unei anumite categorii de stânga a publicului american şi european. Cuba comunizată a reuşit performanţa promoţională de a-şi depolitiza aproape exhaustiv imaginea exterioară. Pentru mulţi europeni şi americani aparţinători ai generaţiei hippie-New Age-mai '68 Paris, trăitori şi/sau nostalgici ai unei anumite idei de boemă, Cuba nu reprezenta o entitate politică totalitară sau cel putin dictatorială, ci un teritoriu pur al libertăţii genuine, al fraternităţii paradisiace, în egală măsură inocente şi libertine, al carnavalului muzical-dansant permanent, pe fondul mirific al luxuriantului peisaj insular cu gust de rom. Cuba castristă si guevaristă era percepută ca un falanster exotic aflat în perpetuă sărbătoare şi amenintat cu invidie, atât de imperialismul american, cât şi de predispoziţiile hegemonice ale "tătucului" sovietic. Într-o lume cinică a sferelor de interese geopolitice, Cuba era privită ca un spaţiu estetic si rebel-cathartic.

Această imagine s-a menţinut si s-a consolidat până în zilele noastre, reuşind să treacă peste prăbuşirea blocului comunist european, peste blocada economică şi propaganda anticomunistă americană, ca şi peste mai mult sau mai puţin izolatele voci contestatare autohtone (repede şi violent înăbuşite de regimul Castro).

Bineînţeles, acest succes al propagandei a avut repercursiuni extrem de favorabile asupra turismului, una dintre principalele surse de venit ale ţării, în condiţiile embargoului american. Cuba comunistă ("Cuba libre", de fapt, în mentalul consumatorilor, după numele cocktailului omonim) constituie astăzi un "brand" solid imprimat imagologic în comportamentul de consum al publicului. Traseele turistice oferite vilegiaturiştilor sunt astăzi atât de bine selectate şi strucurate, încât se poate vorbi despre două Cube: Cuba turistică şi Cuba aşa-zis "reală", a cotidianului cenuşiu, sărac şi oprimant, tipic comunist. Cuba "reală" este inserată în mici doze de avarie Cubei turistice a plajelor, golfurilor, carnavalurilor şi vegetaţiei luxuriante, întru "condimentarea" acesteia cu "autenticul" unei sărăcii care să evoce mai degrabă libertate şi nepăsare veselă, în cheie jamaicană, decât mizerie reală. Cuba turistică propriu-zisă, a Club-Med-urilor luxoase şi a bungalow-urilor cu aer condiţionat, trăieşte din legenda Cubei dionisiace şi libertine create de mitul revoluţiei. Companiile de turism europene şi americane continuă sa exploateze potenţialul de "virginitate" comercială aparent inepuizabilă a Cubei, speculând atracţia turiştilor pentru naturalitate şi veselie orgiastică, două dintre principalele clişee identitare prin prisma cărora este perceput cubanezul de rând. Deşi, bineînţeles nu în mod oficial, acest arhetip publicitar este completat şi confirmat cum nu se poate mai inspirat la faţa locului, acolo unde cei interesaţi descoperă deliciile unui turism sexual înfloritor, de toate orientările, tolerat şi chiar încurajat în mod tacit de guvern. Acest turism sexual este perfect disimulat în interiorul sistemului de servicii turistice uzuale şi, în acelaşi timp, prezintă garanţii solide de igienă şi protecţie, conditie elementară a succesului său în rindul clientelei americane şi europene.

Iată cum propaganda politică funcţionează, în anumite condiţii, ca "promotion" publicitar de succes. Condiţia este ca propaganda ideologică să înceteze să fie directă, agresivă şi militantă, devenind insidioasă şi acţionând în plan secund, prin ricoşeu. Spre deosebire de majoritatea regimurilor comuniste, regimul castrist nu s-a prezentat pe sine ca bastion inexpugnabil, ci ca Eden deschis tuturor. Mesajul a fost: în Cuba nu e vorba (sau nu în primul rînd) despre partidul unic, despre marxism-leninism şi despre lupta de clasă, ci despre libertate şi distracţie. Cuba este un teritoriu binecuvântat în care oamenii trăiesc fericiţi, sub îndrumarea blândă a unui despot luminat "cool", care ştie să (se) distreze. Faptul că pe tot mapamondul, cărţile, melodiile, tricourile şi gadget-urile cu "Che" Guevara, june-prim, dandy şi Casanova al Revoluţiei, continuă să înregistreze recorduri de vânzare reprezintă dovada faptului că mitul Cubei ca paradis exotic libertin continuă să funcţioneze, sub formă de slogan publicitar ce ascunde un demers propagandistic-ideologic, în pofida ieşirii din vogă a comunismului ca formă de "realpolitik", dar nu şi ca utopie. Parazitând capitalismul, adică folosindu-se de modalităţile specifice de impunere economică promoţională ale acestuia, comunismul cubanez devine, ironic şi paradoxal, un produs de piaţă de succes. Noul anarhism antiglobalist foloseşte pentru cocktailurile sale Molotov sticle originale de COCA-COLA, benzină originală TEXACO şi brichete originale ZIPPO, chiar dacă tricourile sale cu "Che" Guevara sunt confecţionate, ieftin, deci rentabil, în China... Iar comunismul se consumă, aseptic şi fără riscuri, dintr-un pahar de "Cuba Libre" cu umbreluţă în formă de seceră şi ciocan.

"... a abandonat şcoala/studiile la ... ani pentru a se dedica... ". Numele, vârsta şi meseria diferă, însă aşa ceva e de găsit prin biografiile multora despre a căror existenţă şi carieră ştiu mai mulţi oameni decât clasica pentagramă familie-prieteni-colegi-vecini-cunoscuţi. Ne mai amintim şi povestea cu Einstein corigent la fizică, mai auzim amintiri despre chiuluri şi corigenţe. Hai să ne întinerim cu câţiva ani până la vârsta la care aveam nevoie de modele. De unde ni le alegem? Eliade sau Eminem? Eminescu sau Keanu Reeves? Am ales primele nume care mi-au venit, n-am nimic cu femeile momentului, cu sau [mai degrabă] fără prea multă învăţătură la bord. Nici eu nu m-am omorât cu învăţatul, nu-mi făceam temele, am mai copiat la unele lucrări, am lipsit de la ore, n-am scris frumos şi dormeam în bancă, dar cine se ia după mine? Poate câinii, dar pe ei nu cred că-i interesează taman educaţia mea.

Copilu' de azi se cam uită la televizor când nu e-n faţa calculatorului şi nu e-n vreo crâşmă. Ultima carte a citit-o poate după primul 3 la română, dar nu s-a mai repetat. Nu nota. Când va fi mare vrea să fie cântăreţ, sau dansatoare-animatoare în vreo emisiune televizată, sau fotbalist, sau manechin, sau vedetă de film. La facultate intră oricum dacă va avea nevoie, că doar nu l-or refuza de cotizează, şi o va termina chiar şi mai repede decât se poate - dacă e cazul. Cei pe care-i admiră fie nu s-au omorât cu firea la şcoală, nu acordă subiectul cu predicatul, iar de Beethoven ştiu poate că are patru picioare şi latră - asta dac-au văzut filmul. De ce-ar fi el altfel, la ce-i trebuie să-şi umple capul cu complemente sau orogeneze? Ce să facă cu ele-n lumea de azi? Ţin declinările latinei sau cationii de foame? Iar pentru abordarea necunoscutelor cine aduce succesul mai degrabă, algebra sau tupeul?

Cine-a ajuns până aici se va-ntreba de unde şi până unde s-a trezit anarhistu' ăsta să facă propagandă şcolii. Pentru că sistemul educaţional din ţara noastră este într-o continuă schimbare şi degradare şi e posibil ca după ce treci prin el să nu ştii cine-a fost Vlad Ţepeş sau să alergi corect, întrebarea devine aproape firească. Plus că prin liceele patriei praf alb nu mai e doar cel de cretă. Dar nu e vorba aici doar de şcoală. Nici n-o sa recomand nimănui să-şi ia drept model vreun academician [veritabil, nu fabricat de societatea noastră mioritică sub influenţele momentului] sau pe Komartin, nici starurilor de-o zi şi două nopţi care şi-au primit recent buletinul să-şi viziteze clasa zilnic. Modelele sunt excepţii. Dar de ce să le urmăm în toate privinţele?

Toate astea le cam ştiţi. Pe EgoPHobia nu se pot curăţa cartofi, nici nu poate fi folosită la-mpachetat, iar asta e poate prima veste bună pe ziua de azi. A doua e că puteţi trece mai departe...

Când stai şi transpiri, când rânjeşti învins, când te caci, când o domnişoară ştirbă îţi zgârie membrul cu unul dintre colţi, când prietena din copilărie oferă pe credit sex pensionarilor, când iubita ta e băiat, parcă, zic, parcă, începi să vezi mai clar cât de ipocrit e restul lumii. Cei ce plătesc rate şi se cară acasă imediat ce se termină programul de lucru, cei care fac sex joia şi se întâlnesc cu amanta doar în delegaţii, cei care se îmbată prea repede şi încep să-ţi toarne complexe peste cap, ca şi cum ai avea nevoie, ca şi cum te-ar interesa neputinţa lor. Vorbesc de cei care călăresc mircul cu speranţa porcoasă că cineva ce s-ar recomanda minoră blondă le va tasta cum i-ar plăcea să lingă cine ştie ce zone jegoase. De cei pe care îi văd duminica, încolonaţi în rânduri, braţ la braţ, mergând spăşit către Biserică şi sperând la cine ştie ce bârfe noi şi interesante. De ăia goi ca nişte călugăriţe bete, încolonaţi cuminte în cine ştie ce nenorocit de supermarket, împingând şters cărucioare din ce în ce mai încăpătoare, cu spaţiu pentru paste, sucuri, beri, copil, banane şi roşii. Toate cu etichete, toate colorate, toate aranjate de parcă cineva ar vrea să ne scoată pe toţi din sărite. Aţi văzut cum bieţii bebeluşi sunt împopoţonaţi cu tot felul de zorzoane colorate ca şi cum ar fi uzuale accesorii ale unui cuplu moral şi durabil? Un fel de căţeluşi ciudaţi, lenţi, graşi şi moi. Elev în clasa a V -a, fratele meu i-a arătat unei profesoare, liniştite de altfel, cum el "se masturbează". Tipa a ieşit oripilată, iar directorul a purces la interogatoriu. Copilul i-a spus că spre deosebire de el, care s-a prefăcut, a mimat actul, profesorul de fizică o face frecvent, frecându-se de colţurile băncilor. Bestial răspuns şi minunată rupere de ritm. Aveam nevoie de un copil să ne spună că profesorii noştri sunt nişte bieţi onanişti. Noi i-am suportat şi ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ştiu un poliţai care a fost prins făcând dragoste cu o capră. Bestială imagine. Un fel de umanizare a Poliţiei Române. Cred că la asta se referă "Poliţia de Proximitate". În rest rahatul obişnuit. Mă aflu în singura săptămână din anul acesta pe care am petrecut-o eminamente treaz. Primele două zile eram nervos, apoi două zile mi-a fost foarte foame, în a treia zi mi-au apărut vreo zece coşuri suculente, iar în a cincia zi nu s-a mai întâmplat nimic. Ştiu un alcoolic teribil, un bătrân pe care l-am internat recent într-un azil. Stăteam de vorbă la un moment dat. Îmi spune: mi-ar plăcea să beau vreo două trei pahare de vin. I-am spus: nu se poate. Mi-a răspuns: e bine şi aşa. Totul e reversibil. Chiar şi naşterea.

Iată o întrebare la care nu m-am prea gândit până acum. Sau nu atât de mult încât să pot da un răspuns care să satisfacă şi pe alţii, nu numai propria-mi persoană. Astăzi mă cred în măsură să fac acest lucru, şi am fost silit să ajung aici de repetarea la nesfârşit a întrebării din titlu. Am observat că numita întrebare mi se pune în ultima vreme mult mai des decât, de exemplu, "n-ai pe-acasă vreun album Keith Jarrett pe CD?". O singură întrebare mi se pune mai des decât asta, "ce mai faci?", întrebare la care am găsit răspunsul potrivit cu ocazia sfintei sărbători de Crăciun. Anume? "Umblu-n sus şi umblu-n jos, tăt cătându-l pă Hristos."

Să trec acum la miezul problemei, chiar dacă tocmai aici mă voi lovi de inerenţa sâmburilor, mai mici sau mai mari, în funcţie de forma cărui fruct o ia problema. S-o prind aşadar de coarne:

First, am avut probleme serioase în frageda-mi pruncie datorită unui vis ce se repeta cu insistenţă, vis în cursul căruia aveam formă de porc şi care se termina cu venirea cuiva, în special a unuia dintre strămoşii mei cei mai apropiaţi, spre a mă tăia. Mi se arăta foarte clar în vis că episodul se petrecea chiar înainte de Crăciun. La fiecare Crăciun aveam în mine spaima vie a propriei morţi, spaimă ce nu trecea decât odată cu sărbătoarea. Mă bucuram de-mi săreau capacele (deşi nu prea purtam aşa ceva) că scăpasem, şi asta în fiecare an până la vârsta de 6 ani, vârstă la care am mers la şcoală, unde datorită sistemului de învăţământ foarte bine pus la punct am scăpat odată pentru totdeauna de spaimele mele de moarte.

Spaimă ce-mi va reveni totuşi în curând, dacă e adevărată povestea cu spaima de moarte ce apare la bărbaţi de pe la 40-50 de ani. Mă întreb încă dacă să mă bucur sau să mă întristez că am scăpat de sacrificare, dat fiind că doar astfel aş fi reuşit să fac şi eu o dată un serviciu familiei: să le procur carnea sfântă a sărbătorilor de iarnă. Când afară e frig şi înăuntru se cântă "O, molift frumos, o, molift frumos!".

Pe urmă, am întâlnit diferite femei sau fete, de diferite vârste, care, fără excepţie, mai devreme sau mai târziu îmi spuneau că sunt un porc. Care vasăzică, mi-am învăţat în cele din urmă lecţia.

Apoi, să nu uit de considerentele comerciale care m-au îndemnat să mă auto-etichetez porc. Orice om, dacă vede o carte scrisă de un autor numit alex porc va reţine numele chiar dacă nu va citi un rând, ceea ce-l va transforma într-un potenţial viitor cititor. Dacă va fi vreodată în stare de un astfel de gest.

Ultimele două motive ar fi preîntâmpinarea unor replici de genul "bă, n-am ştiut că eşti porc!" din partea oricui şi indiferent de condiţiile atmosferice şi rezonanţa aproape mistică: alex porc. Adică, de ce să nu recunosc, vreau să trăiesc măcar cu impresia că aş fi un animal sfânt. Cu alte cuvinte, aş intenţiona să mă transform din monstru într-un monstru sacru.

Şi cu asta, am încheiat. Deocamdată.

În perioada 21-22 martie, EgoPHobia a fost prezentă la lansarea antologiei Conexiuni, care a avut loc la Sibiu. Antologia cuprinde texte primite la concursul de creaţie studenţească "Lirismograf", în timpul anului 2004. Desfăşurarea evenimentelor a inclus o şedinţă de cenaclu neconvenţională, în care s-au discutat liber câteva din textele recente ale participanţilor, lansarea propriu-zisă (care, după ştiinţa mea, poate fi clasată ca reuşită), cât şi un cenaclu neoficial, la care s-au discutat, printre altele şi câteva din textele din EPH. Prima sesiune de lecturi i-a avut în prim plan pe Radu C. Verman (Piatra Neamţ), câştigătorul la proză, care a oferit nişte texte imature dar promiţătoare şi pe Alex Potcoavă (Timişoara), care a lecturat fragmente din proiectul său în proză şi care a dominat discuţiile printr-un aparat critic pertinent. Moderatorul cenaclului a coincis cu organizatorul său, Iulia Vornicu, personalitate destinsă, ce a asigurat o nuanţă de lejeritate şi un plus de tonus întregului evenimentului. Dacă au existat fricţiuni hermeneutice, acestea s-au rezolvat în general pe discuţiile pe texte.

Lansarea a fost excelent organizată, cu un decor asemenănător unui web ce insista asupra ideii de intercondiţionare (conexiune) şi cu speech-uri simbolice, proaspete prin lipsa lor de artificialitate. Obişnuit prea des cu circumstanţialul altor ceremonii şi operând o reducţie oarecum naivă (în sensul că ceea ce era în mintea mea s-a potrivit cu proiecţia reală), am decis că mă aflam într-un habitus filozofic; privit ca o extensie a rezervorului spiritual de la Răşinari sau Păltiniş. După o ieşire la "Crama", s-a consumat şi experienţa cenaclului underground, care de multe ori este umbra vizibilă (şi simbolică) a oricărei întâlniri de gen şi care este de multe ori semnificativ. În afara textelor concurenţilor, care au fost disecate metodic şi analitic de Alex Potcoavă (Cenaclul "Pavel Dan") şi Marius Grama (Cenaclul "Gellu Naum", Galaţi), s-au citit doi autori publicaţi în EPH, ce au stârnit controverse aprinse: Claudiu Komartin şi Tudor Creţu. În plus, cea mai interesantă discuţie a coincis cu strategiile de marketing, pe care şi le poate asuma poezia într-o epocă vrăjită de tehnicile media. Cu alte cuvinte, viziunea romantică a poeziei, cu maiestatea sa desuetă (în care poetul este un misionar hyperionic, "sorbit din popor" de forţele luminii) a fost considerată riscantă. Mai ales rolul social al poeziei contemporane (cu restanţele pe care le avem de la generaţia Beat) a strânit controverse între sibieni şi oaspeţi, pentru că orice mentalitate romantică ascunde în sine paradoxul conţinut în următoarea afirmaţie: "Most people ignore most poetry because most poetry ignores most people" (Adrian Mitchell). Ca să conchid, acest gen de întâlniri e mai benefic decât festivităţile oficioase de la festivalurile de poezie, pentru că angajează o comunicare sporită şi un dialog al minţilor, din care ies scântei şi idei.

Premianţii concursului LIRISMOGRAF:
Alexandru Mărchidan - Piteşti (Secţiunea Poezie)
Radu C. Verman - Piatra Neamţ (Secţiunea Proză)