Andrei Doboş a oferit celor care urmăresc activitatea de pe Club Literar [ www.clubliterar.com ] câteva grupaje de versuri avându-l ca personaj pe Ochilă. Peste câteva zile au apărut poezii ale altor doi autori în care Ochilă era pomenit, aşa că EgoPHobia i-a invitat pe toţi care ştiu câte ceva despre acest personaj să se destăinuie în scris, cele mai interesante texte fiind preluate spre publicare în acest număr, ocazie cu care inaugurăm o nouă secţiune, Experiment. Amănunte despre desfăşurarea "Experimentului Ochilă" găsiţi la adresa http://www.clubliterar.com/text.php?tid=2042 de unde puteţi ajunge la toate textele participante. Tot pe această pagină puteţi admira 3 fotografii experimentale realizate fără aparat de fotografiat de către Diana Bazso, ale cărei lucrări ne-au îmbogţit revista în ultima vreme. Mulţumiri Clubului Literar pentru asigurarea cadrului necesar experimentului şi celor care au participat sau au comentat textele.

ochilă locuieşte la etajul zece, 
de vreo două săptămîni s-a închis ermetic în locuinţă, a rămas doar el şi praful de pe mobila veche. 
covoraşele care stăteau pînă mai ieri întinse pe podea 
le-a strîns şi le-a aruncat frumuşel la gunoi (îi păreau elemente disturbatoare) 
a luat cărţile de pe rafturi şi a făcut din ele o grămăjoara destul de mare 
deasupra căreia se aşează dimineţile şi fumează vreo 3 ţigări,
bea o cană mare de cafea şi iubeşte, da, acolo stînd 
ochilă iubeşte o femeie pe care n-o cunosc vecinii, 
pe care n-o cunosc trotuarele mîzgălite cu seringi de lîngă bloc. 

la amiază, ochilă nu-şi face laba 
ci îşi roteşte continuu ochii pe pereţii albi, 
aleargă uneori după cîte o muscă, pînă oboseşte 
şi apoi devine trist, 
iar el obişnuieste cînd e trist 
sa mănînce o plăcintă mare cu multă brînză 
care i se prelinge pe degete, pe gură 
apoi se şterge grăbit cu mîneca tricoului său negru si nou - 

afară se aude un răpăit de ploaie măruntă - 
ochilă se aruncă pe patul lui de scînduri ude, special amenajat 
pentru siestă 


ochilă este deprimat 
doar seara 
cînd îşi simte gîndurile străpungîndu-l 
precum baioneta burta oţelită a soldatului, 
se găseşte 
într-o permanentă stare de greaţă 
şi vomează de cîteva ori pe noapte - 

cînd stă aplecat deasupra closetului 
simte buda vălurind, 
vede în faţa ochilor numai viermi albi, 
aude fără să vrea morţii care-şi fut morţii lor 
şi nu vrea să moară, 
nu vrea să moară 

cînd e la el acasă, ochilă crede că dacă ştii să asculţi ştii să şi mori

	    	
***

ochilă citeşte borcane bine legate bani pentru încă o săptămînă 
vine o tipă cu fund mişto se aşează pe un scaun în faţa lui 
i se pare că o ştie de undeva aşa cum e cu buzele zemoase şi cu părul 
puţin creţ cu blugi strîmţi şi cu fularul ăla imens 
ochilă ridică privirea din carte o vede cum îşi desface cutia cu sana cum 
ia linguriţa albă de plastic cum începe să mănînce plină de graţie 
(cel puţin la prima înghiţitură a avut surprize 
o dîră albă de sana i s-a prelins pe bărbie si -) 
devine agitată 
ochilă îşi ridică din ce în ce mai des privirea din borcane bine legate 
mîinile fetei încep să tremure pe cutia stacojie 
picioarele-i freamătă schimbîndu-şi poziţia 

în cele din urmă termină de mîncat îşi ia o batistuţă din geanta crem 
închide geanta crem 
se ridică şi trece mişcîndu-şi galeş curul pe lîngă ochilă 
care adulmecă o vreme dîra de carne 
apoi se hlizeşte la poza lui sociu de pe copertă 
~~ 
carmen spune că ar 
dori să fie incinerată şi aruncată într-un coş de gunoi 
ochilă simte strîngeri de stomac cînd o aude 
parcă 
n-a mai fost aşa trist de la găselniţa aceea cu veşnicia 
care trebuia să fie în opinia lui foarte lungă 
cum numai un pepene roşu devorat la infinit 

carmen spune că şi-ar 
băga pula în viaţa asta de rahat 
iar asta face din ea o persoană verticală 

Rar 
ochilă fluieră îl doare-n cur stă singur la marginea străzii lîngă o plăcintărie 
mirosul de brînză topită ajunge pînă la nasul său blazat 
iar cînd trece cîte una cu buci mari face ochii cît cepele 
are reacţii ciudate începe să 
dîrdîie să 
se scălîmbăie şi 
întocmai ca un epileptic o ia la pas într-o neliniştitoare dezordine 
îşi ia o ţigară şi o face pe tristul 
cu fruntea usor aplecată şi cu 
un zîmbet vag în colţul gurii fumul 
se duce dracului spre cerul oraşului 
dacă 
s-ar sufoca dumnezeu încaltea îşi spune 
şi scoate vodca din buzunar 
~~ 
se simte în seara asta cum o coropişniţă strivita de colţii albi ai unui cîine 
deşi are înca pieptul tare deşi umflat înca sfidător 
bate darabana pe banca vopsită în roşu şi udă unde se mai văd încă dîre de zapadă 
peste numele scrijelite cu stîngăcie de cine ştie ce îndrăgostiţi 
privirea-i este mai pierdută acum ca niciodată parcă 
face gesturi inutile de la o vreme nu mai simte nimic 
(şi ar fi trebuit să se întoarcă în camera lui calduţă) 
sare pe trotuar întreabă pe fiecare om care îi iese în cale 
îi prinde de gulere îi zgîlţâie cu vocea + saliva lui 
quo vadis faustus? 

unii rîd pur şi simplu unii îl iau la şuturi

(p)rana lui ochilă
5 cîntece în care ochilă dă dovadă de un surplus de sudoare
[fragmente]

	
al doilea, în care ochilă ramîne fără nici un fel de capital (care se tălmăceşte kyrie) 

pentru că a stat beat zile întregi 
cum o drosophila şi pentru că 
în acest răstimp 
a fost străin de el: 
1. marşul zgomotos în patru labe pe covor 
2. fluieratul cu sens a pagubă 
3. bătutul darabanei pe ţîţele iubitei 
4. înotul (căci, vai, nimeni nu vrea să înoate înainte de-a învăţa acest lucru) 

aşadar, nu-i rămîne decît să 
se aşeze pe o bancă în parc 
să uite femeile care vor fi trecînd pe lîngă el 
şi să purceadă tîrîndu-se 
în sine 
(chiar aşa trenţăros cum e) 
ca o rîmă multicoloră 
şi să gasească 
un timp în hăul care-i acoperă carnea pe toate părţile 

un timp în care avea pasul moale, isihast 
şi umbla parcă plutind pe uliţa de lîngă cimitir 
unde fusese aşezat spre somn apăsat de pămînt 
neam de neamul lui 
fiecare după numele său. 


al treilea, în care ochilă se roagă zeului mediocru: 

haina lui ochilă este, în timpul zilei, 
un coş de gunoi ambulant 
astfel, seara, ochilă scoate din buzunare 
tot felul de porcării : şerveţele murdare, pene de găină, 
lame de ras, coji de seminţe, ambalaje de prezervative, de ciocolată, 
pachete goale de ţigări. 
asta pînă într-o seară 
foarte liniştită 
cînd 
ochilă se întorcea acasă împreună cu strada horea 
şi cu podul garibaldi 
şi cu întreaga bibliotecă univeresitară 

atunci 
făcu eresul 

şi scotoci înainte vreme 
în buzunarul drept al hainei 
de unde scoase ca de obicei:un cotor de măr 
o batistă plină cu muci, cheile de la fosta locuinţă 
zestrea sa genetică şi aşa mai departe; 
dar mai găsi ceva, neobişnuit şi straniu, 
care zăcea de-a surda-n fundul spărturii buzunarului, 

era ceva negricios şi puhav 

era zeul mediocru 

pe care ochilă îl recunoscu numaidecît 
şi îl aşeză chiar în acel moment 
la loc de mare cinste în buzunarul de la piept 
ca să îi înalţe rugăciuni de cîteva ori pe zi. 

Magda se visează ingineră la centrala nucleară 
Dacă ar fi aşa, în fiecare an, 
În celulele Magdei nivelul de radiaţii ar creşte constant 
Sânul ei stâng iubit tandru de cancer ar muşca din sânul ei drept. 
Dar asta mai târziu 
Acum Magda e copil şi-şi muşcă păpuşile de cap. 

La 11 ani Magda merge la o şcoală mai bună în centru 
Fără să fie curioşi colegii o cred de la bun început mai proastă 
Stă cuminte în bancă 
Nu se bate cu cretă, nici cu caiete 
Nu-şi roade unghiile de plicitseală 
(tocmai de asta Magda va avea mai târziu unghii frumoase) 
În pauze desenează oameni în costume de plastic 
Aşezaţi la panouri de comandă 
Reactoare şi ciuperca atomică 
(pentru băieţi însă, e o fetiţă interesantă) 

Nu mai poartă cheia cu şiret atârnată de gât din doua motive: 
Când aleargă cheia se izbeşte de carnea ei moale 
De pielea tensionată peste sânii în creştere 
Provocând o durere surdă, enervantă 
Al doilea motiv: printre adolescente, cheia la gât nu-i la modă 

Magda nu iubeşte încă, 
Deşi o dată pe lună o pătrunde o leneşă sfârşeală 
În zilele alea se gândeşte la toate femeile care sângerează: 
Secretare răspunzând frumos la telefon 
Crainice zâmbind la televizor 
Vedete dând interviuri 
Directoare de bancă 
Sau femeile de pe platforma nucleara Cernavodă, 
Toate muncind aşezate 
Pe o pată de sânge ascunsă bine 
În locul cald dintre picioare. 

Din prima iubire nu a înţeles prea mult 
Nici măcar nu a invăţat sărutul perfect 
Exersat prin scara de la bloc 
Mai târziu nu vrea să fie ca iubitele fratelui mai mare 
Când părinţii nu-s acasă le aude gemând 
în camera de alături. 
Când pleacă sunt ciufulite, jenate, cu machiajul scurs 
Foarte rar le mai vede a 2-a oara. 

Pentru că nu şi le-a ros niciodată, 
Magda are acum unghii perfecte 
Şi le măsoară cu rigla 
Fiecare dintre ele de fix 1,5 cm, pilite frumos, franţuzeşte. 
Asta e foarte important 
Dar ca să te convingi ar trebui să-ţi imaginezi 
Mişcarea aceea precisă de chirurg 
a mâinilor ei cu unghii de 1,5 cm care trasează 
o dungă pefectă de tuş peste pleoape.

iarna în marile oraşe 
insomnia lui ochilă e luminoasă ca vitrinele 
ca un zâmbet de star suspendat în vidul alchimic al televiziunii nostalgice a vecinului 
de la parter 
ochilă îl caută în visul său rămuros el îi răspunde întotdeauna 
emite pe lungimile de undă ale tuturor posturilor naţionale 
de aceea îşi face uneori prezenţa în viaţa noastră cu chipul umflat de somn 
prezentând ştirile locale, mai mult decât locale - casnice - 
într-o pijama zdrenţuită din anul '46 
în disperarea sa chinuită de a rezista concurenţei emite semnale în toate codurile 
iar din când în când, atunci când se opreşte, te priveşte în ochi, oriunde te-ai afla 
şi îţi scrie pe craniu, dinăuntru, un 
TE IUBESC gigantic 
pe care are grijă să nu-l uiţi niciodată 

pe divanul lui ochilă şade o femeie fără suflet 
e atât de goală dar fără suflet încât ochilă 
nu are nici o erecţie privind-o ba chiar îi vine să se uite în altă parte 
priveliştea goliciunii de suflet îi face rău tare ca după o noapte de beţie 
un rău cosmic o greaţă sartriană 
oare ochilă nu o iubeşte? - fiindcă am uitat să vă spun, femeia cu pricina 
e iubita lui ochilă 
iar celebrul gest cu care îşi acoperă chipul (şi nu sânii sau sexul) 
nici măcar nu e celebru 
deşi ar merita publicitatea făcuta surâsului giocondei 

ochilă consideră goliciunea de suflet ca fiind obscenă 
într-o zi vecinul său a intrat fără să bată la uşă în garsoniera sa 
că omul potrivit la locul potrivit i-a dat un satâr 
cu care ochilă să facă o secţiune largă între trupul 
lipsit de suflet al iubitei 
şi lipsa de suflet însăşi 
(să recunoaştem, acest vecin e bun la toate) 
ochilă va putea din nou să iubească 
ochilă va fi fericit

1 
gâdilat de ploaia măruntă 
un nebun râde hohotind 

ce uşor poate să înceapă un roman, te gândeşti 
şi închizi cartea la loc 

2 
"cât de mult o iubim pe glenda" citeşti pe coperta cărţii vecinei 
de compartiment 
glenda poate că nu e nici măcar frumoasă 
şi atunci cum ar fi chipul ei, se întreabă ochilă, şi crede 
că ar putea afla un răspuns privind-o pe furiş 
pe cea care citeşte 
când e atentă faţa ei e o coală albă 
când doarme însa ea se acoperă de rânduri 

3 
ochilă sfârşeşte prin a-i da un nume cititoarei, pentru a putea juca un rol 
printre numeroasele ei tăceri 
în ultimul tunel 
o priveşte intens încercând să-i găsească privirea în întuneric 
îi rosteşte încet numele 
glenda 
glenda, iubita mea 
trenul şuieră în acest timp, geamurile vibrează 
din glenda nu a mai rămas decât parfumul

Domnul S. Ochilă seamănă perfect cu un calmar. Oricine l-a întâlnit măcar o dată va face această observaţie deloc întâmplătoare sau nelalocul ei.

Pe stradă, oamenii îl opresc pe Ochilă şi îl chestionează în legătură cu strania asemănare dintre înfăţişarea sa şi cea a unui calmar.

Înzestrat din fire cum este, Ochilă a ajuns lesne să deosebească un cal de o clepsidră, de pildă, sau o privighetoare de o oală de noapte. Nimic din ceea ce este omenesc nu îl lasă mai puţin rece pe Ochilă decât reflectarea propriei înfăţişări de calmar în vitrinele celor mai moderne supermarketuri sau în oglinzile retrovizoare ale automobilelor marca Moskwich.

Imediat după ce a terminat şcoala de institutori, lui Ochilă nu i s-a mai putut ajunge la nas cu prăjina. Nu că cineva ar fi avut dorinţa să o facă. Nici fiindcă un calmar ar avea nas. Hotărât lucru, nu.

Domnul Ochilă s-a angajat ca lăptar. I s-a dus vestea în legătură cu abilitatea lui de a livra la timp, tuturor celor 643 de clienţi ai companiei la care funcţiona, laptele proaspăt, niciodată mai târziu de 6:43, în zorii zilei.

Relaţia sa cu vacile Holstein era exemplară. Vacile brune aveau încredere numai şi numai în el. Directorii companiilor similare din întregul judeţ îl dădeau ca exemplu.

Nu cunoaştem mecanismul psihosomatic pentru care aceste vaci aveau atâta încredere în omul mărunţel şi lipsit de orice însuşire plăcută ochiului omenesc, atât de asemănător în toate cele, după cum toţi cunoscuţii săi susţin, cu un calmar.

De fapt, nu putem afirma cu tărie decât că, în dimineaţa în care s-a hotărât să părăsească slujba sa de lăptar, 3456 de vaci din fermele aflate în vecinătatea oraşului au vărsat cu ciudă şiştarul, la doar o clipă după ce dificila operaţiune a mulsului fusese dusă de bietele mulgătoare la bun sfârşit.

În acea dimineaţă geroasă de august, Ochilă şi-a urmat inima şi a pornit în căutarea iubitei sale Maşa. Ca urmare, a apucat-o, în costumul său nou-nouţ, pe străzile oraşului, până când a ajuns în piaţa publică în care fusese moşit. Aici, a întrebat de Maşa.

Nimeni nu auzise de Maşa.

Numai bătrânul Bobrov auzise de Maşa.

La auzul numelui ei, Bobrov a înnebunit şi şi-a curmat zilele dintr-o singură aruncare de zaruri.

După cum au putut dovedi mai târziu anchetatorii, distinşii comisari Chiot şi Pruncu, zarurile acelea i-ar fi adus domnului Bobrov o mică avere în pepite de aur. Mergând pe o ulicioară lăturalnică, nu departe de piaţa mare, într-un cartier rău famat al oraşului, domnului Ochilă - de curând eliberat din arestul poliţiei pentru istoria neverosimilă cu Bobrov - un copilandru i-a scos cu praştia un ochi.

Puştiul crezuse că pescuieşte un calmar, şi că astfel îi va face o mare bucurie tatălui său, pescarul amator Dmitrulin.

Dar Ochilă, obişnuit cu creşterea aleasă pe care i-o dăruiseră părinţii săi, măcelarii Chiot şi Pruncu, nu a îndrăznit să spună decât Nu vă îngrijoraţi, nu s-a-ntâmplat nimic, sunt bine, deşi oricine putea vedea că primul ochi al domnului calmar, fost lăptar Ochilă, numai bine nu se ţinea.

Cu ochiul târâş, umblând hai-hui prin oraş în nopţile întunecate de mai, nişte lunetişti ceceni puşi pe şotii i-au găurit şi al doilea ochi, cu un trasor foarte precis, care l-a făcut pe bravul nostru Ochilă să exclame încântat: Aş dori o masă pentru doi.

Şi, de parcă nici asta nu era de ajuns, în ajunul Crăciunului, măicuţa lui Ochilă, doamna Chiot, i-a scos din greşeală al treilea ochi, cu un ornament pentru brad în formă de zigurat. Pentru a nu o supăra mai tare pe venerabila doamnă Chiot, Ochilă a exclamat, plin de veselie, privindu-şi încruntat străbunica: N-ar trebui să te joci cu chibriturile, micuţule.

În anii care au urmat, un accident de vânătoare, în care a fost implicat chiar tatăl domnului Ochilă, domnul Pruncu, a condus la scoaterea din uz a unui al patrulea ochi al eroului nostru, care l-a făcut pe acesta să cugete, surprins de anvergura metafizică a propriilor gânduri: Fără îndoială, aş avea mare nevoie de aerul violet de la munte.

Pe Maşa, Ochilă nu a dibuit-o până în ziua de azi.

Gurile rele susţin că aceasta nu ar vrea să iasă la iveală, scârbită nu atât de urâţenia proverbială a peţitorului ei, cât de asemănarea, dincolo de orice îndoieli, a lui Ochilă, cu un calmar.

Ochilă ne priveşte pe toţi cu un singur ochi imens,
o alveolă dilatată cât burta mamei sale, spintecată la cezariană.
(Pe de altă parte, Ochilă priveşte realitatea cu zero ochi
pe principiul filozofic că 
lucrurile simple sunt întotdeauna imperceptibile prin simţuri).
Evident ochiul din palmă.
Ochiul cu care scrie,
ochiul-borcan cu o urechelniţă mişunând în loc de iris.

Ochilă este insensibil la lacrimi şi la cuţite,
el se hrăneşte numai cu ambalaje de plastic. 
Reciclabile.

Trebuie să-şi ia masa fix de douăsprezece ori pe zi,
altfel are atacuri de panică
soldate cu indispoziţia generală
a întregii colectivităţi.
(Consilierul de stat pe probleme sociale 
a dat directive precise în acest sens).  

Ochilă este totuşi un poet cunoscut.
Când îşi flutură pleoapa şi îşi înfige ghearele în orbite,
sângele ţâşneşte în jet continuu,
iar Ochilă îşi ronţăie nervos, cu patimă, albuşul ochiului.
Astfel iau naştere creaţiile lui întrutotul originale.

Ochiul lui Ochilă este din gumă
în aşa fel încât să poată fi consumat de 4380 de ori
pe parcursul unui an.
De ziua lui, Ochilă primeşte întotdeauna cadou 
un ochi nou de la Dumnezeu,
dar numai după ce se dezminte public de muza inspiraţiei sale.
(Între noi fie vorba, Dumnezeu este un mic diavol gelos,
iar Ochilă ştie foarte bine acest lucru).

se zvoneşte că Ochilă (p)are un papagal albastru cu verde
budist doar în zilele pare (şi satanist în rest - când îşi închide ochiul drept)
pe undeva pe stânga,
are un bunic într-o vază pe dulap
şi altul ascuns sub copacul de care atârna
 - aflase că dintr-o căpiţă şi-o noapte fără lună-i va veni Ochilă
    nesusţinut de popi sau verighete 
    decât într-o parte, altă parte -
se simte singur pe lume şi-i e lene să citească ce s-a scris despre el 
cu cioburi încă mirosind a -ohaşuri beibile
pe pereţii speluncii-n care intraseră nişte egofobi aseară
sau alaltăseară - poate niciodată, dar nu mai contează
lumea nu se sfârşise încă
de tot
deci ochilă e singur şi-şi mută privirea de la papagal la golul din vinclul camerei
şi crede că azi e duminică - ar merge cu bunicul la meci, dar nu ştie cu care din ei
niciunul nu s-a spălat azi pe dinţi nici pe faţă - cum să iasă cu ei în mulţime?
(şi cum să-i deosebească de ea?)
aşa că se apucă să aştepte... 

ochilă este o creaţie a bârfei. ba nu, a bârfelor, fiindcă sunt mai multe. una circulă cu metroul, alta are mercedes. una îi face cafeaua managerului şi masaj patronului, alta pleacă după cumpărături la paris, ba nu, la londra, fiindcă e pe axă. sigur, unele bârfe joacă fotbal, altele scriu poezii. unele merg la femei, altele sunt misogine, dar merg şi ele la femei. îi putem spune unui bărbat că e bârfă aşa cum îi spunem, dacă-i cazul şi suntem în deplină siguranţă, că e panaramă sau jigodie.

o bârfă mică şi de sex feminin s-a întâlnit pentru prima oară cu ochilă în uşa blocului. acesta a fost bing bangul vieţii lui de ochilă. până acum nu era propriu zis ochilă, ci un băiat cumsecade şi ambiţios. întâlnirea cu bârfa mică însă i-a schimbat viaţa. bârfa mergea, unde altundeva decât la o prietenă. ochilă i-a remarcat frumuseţea şi i-a zis acolo în uşă sărut mâna. i-a zâmbit şi a trecut mai departe. bârfa s-a dus la prietena ei, ce altceva decât tot o bârfă, dar una mai mărişoară şi deci mai versată. fireşte, ochilă a intrat în lumea bârfelor.

peste o lună ochilă era în patul celei de-a doua bârfe. între timp luase bătaie de la fratele, tatăl şi bunicul primei bârfe care, din gelozie, îl denunţase rubedeniilor ei cele mai apropiate că băiatul încercase să o violeze. desigur, o minciună, dar asta îl costase pe ochilă spargerea nasului, şubrezirea coastelor şi mai ales înnegrirea şi umflarea ochilor.

ochilă, chiriaş în blocul primei bârfe, după câteva zile de la tupşeală s-a mutat noaptea pe furiş nu înainte de a mânzgăli pereţii casei scărilor cu simbolul acela religios, un ochi stilizat în interiorul unui triunghi. în mintea lui, ochilă credea că apelând la însemne divine îi va înspăimânta pe toţi cei din familia primei bârfe, cu mesajul că Dumnezeu e sus şi vede! clanul ăla de bârfe nici măcar nu s-a gândit la ochilă când a văzut desenat pe pereţi în serie ochiul în triunghi, ci la bătrânul fiu de moşier. mai precis (există în capul unora ca ei o precizie înfricoşătoare ) ăia din familia primei bârfe l-au acuzat pe urmaşul moşierului că a plătit nişte derbedei să facă plotogăria, aşa de ciudă că partidul ăla nu mai prinde locuri în parlament. ochilă habar nu avea că mesajul său fusese corupt de interpretarea dispreţuiţilor destinatari.

ochilă i-a povestit celei de-a doua bârfe despre felul lui de a se răzbuna. cea de-a doua bârfă auzind de un ochi într-un triunghi şi aflată într-un moment de maximă inspiraţie i-a zis satisfăcută de fabuloasa ei descoperire: băi, de azi încolo îţi zic ochilă! şi fată bună cea de-a doua bârfă l-a pupat pe ochişorii mai ieri umflaţi şi înnegriţi de pumni.

pe ochilă l-a prins vara în patul celei de-a treia bârfe, dar vara, anotimpul vara, nu i-a făcut nimic pentru asta. ba, verii i s-a făcut milă de ochilă că uite tocmai acum când vine ea şi-l iubeşte mai mult decât toate bârfele, el, băiatul, e morocănos şi căzut pe gânduri. sta ochilă la soare cu cea de-a treia bârfă şi nu se bucura de nimic. mama bârfei îl îndrăgea pe ochilă, tatăl bârfei la fel, iar fratele bârfei în fiecare zi trăgea de el, hai mă să-i fac varză pe ăia de te-au chilărit atunci! dar ochilă nu, dospea într-o îngândurare de obicei favorabilă bârfelor chiar energizantă, dar acum până şi ele păreau în preajma lui să se spiritualizeze.

ochilă nu poate să uite gestul din noaptea aceea: de ce desenase acei ochi în triunghi? de ce-i venise lui în minte chestia asta, care acum i se pare nu numai deplasată ci de-a dreptul aiuritoare. ba mai mult, i se pare că vede ochiul acela în triunghi peste tot, în văzduh, pe tavan, pe pereţii amfiteatrului sau ai barurilor unde se mai îmbată şi vorbeşte mult. de ce a trebuit să se folosească de un simbol religios când el nu ştie ce se întâmplă de-a lungul unei liturghii?

criza l-a ţinut vreo câteva luni şi numai o bârfă cu mult spirit la ajutat să găsească un luminiş. i-a zis bârfa: măi, băiatule, tu eşti un mare indiscret, dar unul refulat. tu vrei să ştii tot, să vezi tot. pentru tine diavolul ăla renascentist care dă la o parte acoperişurile caselor să fie văzuţi oamenii cum păcătuiesc ăla e un tip de mare ispravă. pentru ochilă asta a fost iluminarea vieţii lui.

ochilă e acum la bursă în usa, pregăteşte o lucrare despre indiscreţia în societatea contemporană şi bârfele, mumele lui, îi sunt obiect de studiu. ochilă ameninţă cu descoperiri uluitoare cum ar fi, spun bârfele mai culte, că indiscreţia e de fapt motorul lumii, că transparenţa şi nu frumuseţea va salva lumea. ochilă militează pentru ca oamenii să trăiască întrutotul la vedere. ei, ochilă nu mai e băiatul cumsecade de odinioară.

În ciuda infinitei sale varietăţi, mitul eroului, afirmă J. Campbell, este întotdeauna o călătorie. Un erou părăseşte mediul său obişnuit, confortabil, pentru a se aventura într-o lume nefamiliară, plină de provocări. Poate fi o călătorie în exterior către un loc bine determinat: un labirint, o peşteră sau o pădure, un oraş sau o ţară ciudată, un nou spaţiu care devine arena conflictului sau cu forţele antagoniste. Dar multe povestiri duc eroul într-o călătorie interioară, o călătorie a minţii a spiritului. În orice poveste eroul se dezvoltă şi se modifică, făcând o călătorie de la un mod de a fi la altul: de la disperare la speranţă, de la slăbiciune la forţă, de la prostie la înţelepciune.

Ochilă este un erou care efectueză mai degrabă o călătorie a spiritului. Viaţa lui se suprapune perfect jurnalului lui. Poezia se suprapune perfect jurnalului. Tot ce se petrece cu el nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a gesturilor sale. El devine cu atît mai interesant, cu cît se încearcă purificarea propriei istorie de temporalitate.

Ochilă este un fel de Henri Frederic Amiel în plină dezvoltare. (un profesor elveţian care a redactat un jurnal despre tot ceea ce i se întâmpla peste zi) Amiel a redactat şaisprezece mii de pagini de nimicuri, pentru a scăpa de temporalitate, de vid. Zilele lui se aseamănau unele cu altele, iar de-a lungul lor nu se întâmplă nimic. Profesorul elveţian a visat toată viaţa la carţile pe care nu le-a scris şi femei pe care nu le-a avut. În aceaşi situaţie se află şi Ochilă, aproape până la indentificare. Inocenţa vagului, pare a fi leacul care să-l vindece şi pe Ochilă de ulceraţiile temporale. Vagul este prototipul suspendării permanente, un fel de deparazitarea conştiinţei de timp.

Din poemul coral prezentat se vede că Ochilă se străduieşte să rămână în culisele existenţei. Singurul care îi dă iluzia unui destin, a unei identităţi, este jurnalul lui, ţinut de tinerii poeţi. El realizează o constanţă în plictisitor, în neînsemnat. Dar neînsemnatul nu trebuie înţeles ca ceva care nu are sens, ci ca ceva care nu a primit încă sens. Nevoia lui de a naşte romanescul din nimic este o nevoie contemporană. Viaţa lui Ochilă pare a fi închinată unui nou zeu: plictiseala, pe care încearcă să o regizeze şi să o facă comestibilă.

Toanele, anecdotele, migrenele, digestiile proaste, dificultăţile respiratorii şi cele sexuale, toate aceste nimicuri sfârşesc prin a alcătui o poveste. Ochilă promovează nimicul ca epopee a psihismului contemporan. Din viaţa lui nu reuşim să extragem decât o cultură a nimicurilor. O cultură de care este, însă, foarte mândru.

Ochilă simte că cotidianul este fără fund, fără limite. Simte că realitatea imediată este populată cu o varietate inepuizabilă de frământări, ceea ce îi dă senzaţia de vertij. Pentru el inconsistenţa nu are limite. Despre el nu se povesteşte ceea ce a trăit, despre el se scrie pentru a ne convinge că este viu. Şi pentru a ne înfrupta din extraordinara bogăţie a unui destin în aparenţă mediocru.

Când nimic nu se întâmplă, există două proceduri de a insufla vieţii aura romanescă: ascultarea propriului psihism sau nararea suferinţelor fiziologice. Inventând inconştientul, Freud a dat un nou elan artei introspecţiei. Datorită acestui construct teoretic, fiecare existenţă, oricât de ridicolă ar fi, este înzestrată cu o profunzime nesperată. Fiecare poate glosa despre sine, se poate cufunda în adâncul propriei fiinţe şi scoate de acolo o provizie sănătoasă de intrigi, de enigme care instaurează un fel înfrumuseţare a obişnuitului. Astfel fiecare dintre noi, oricât de neîsemnaţi am fi, poate reuşi, datorită inconştientului, să devină personaj de anvergură.

Modernitatea este plină de asemenea eroi ai extincţiei şi ai adormirii, eroi care desfăşoară o impresionantă forţă de inerţie şi care ridică letargia la rang de ideologie. Eroi pentru care non-viaţă este de fapt o asceză, personaje a căror viaţă nulă este ridicată la dimensiuni fantastice. Ca şi Ochilă, aceştia nu cunosc decât timpi morţi mărginiţi de vid, abţinere şi neîmplinire. Când viaţa socială aleargă şi impune o goană generalizată, Ochilă dezertează şi umple cu entuziasm apatia cotidiană până o perverteşte.

Există două maniere de a scăpa de banalitate: fie fugi de ea, fie o îmbrăţişezi atât de mult încât o subminezi din interior. Ochilă alege a doua variantă.