Răzvan Ţupa s-a născut la Brăila pe 12 iunie 1975 şi a debutat în volum cu "Fetiş", Ed. Semne, 2001. În 2003 a apărut la editura Vinea ediţia a doua a cărţii, ediţie intitulată "Fetiş - o carte românească a plăcerii". A colaborat la două agenţii mici de publicitate şi a lucrat la Editura Muzicală şi la Evenimentul Zilei. Debutul absolut s-a petrecut într-o revistă şcolară a liceului de poligrafie pe când făcea o şcoală postliceală de bibliotecari. Printre numeroasele cenacluri la care a participat se numără şi cenaclul condus de Mircea Cărtărescu la facultatea de litere, cenaclul Fracturi condus de Marius Ianuş, cenaclul Uniunii Scriitorilor şi cenaclul Euridice condus de Marin Mincu.

Bogdan Perdivară: -Cine este Răzvan Ţupa şi cum se înţelege el cu Cosmin Ţupa?

Răzvan Ţupa: -Răzvan Ţupa sunt eu şi Cosmin Ţupa Tot eu. E o convenţie... toţi avem nevoie de un fel de nume... şi măcar astea două sunt ale mele... cu acte în regulă. Nu este nici o diferenţă între ele... a fost o convenţie, atunci când m-am dus la EVZ şi nu am vrut să folosesc deloc nimic din ce publicasem ca literatură în "fetiş" sau prin revistele literare. Vroiam să fie două lucruri fără legătură. Până la urmă, după un an şi ceva de scris la EVZ, cele două nume sub care semnam au început să fie tot mai apropiate. Cel mai haios a fost atunci când am primit un drept la replică de la o vedetă din asta tv care mă apostrofa tare nemulţumită: "Domnule Ţupa... când aţi scris asta despre mine, aţi fost poet!" Şi mai haios este că mie mi se spune acasă Cosmin. De când eram mic, tot aşa. Şi atunci când am publicat primele poezii într-o revistă de la Liceul de Poligrafie... .am vrut să nu aibă legătură cu ce fac eu acasă şi să semnez cu numele pe care nu mi-l folosea nimeni, Răzvan Ţupa... Toţi colegii începuseră să mă ştie atunci drept Răzvan.

-Prima ta carte se cheamă "fetiş-o carte românească a plăcerii", dacă ţin eu bine minte... .pregăteşti un volum care se numeşte "corpuri româneşti". În ce ar consta "plăcerea românească a corpurilor româneşti"? De ce româneşti?

-Cred că nu este mai mult decât o încercare de a mă apropia de lucrurile pe care nu am să le schimb. Scriem româneşte, vorbim cam la fel... .şi, până la urmă... .ce importanţă are asta? Poţi să crezi că o să gândeşti în altă limbă decât în română?! Am vrut să identific o parte din aberaţiile care ne determină pe dinăuntru... ceea ce ne condiţionează plăcerea...

-Deci e un determinant al spaţiului acest "româneşti", cultural şi mental?

-Da, este destul de greu să te concepi fără nişte convenţii care asigură comunicarea... există o convenţie inter-umană minimă, limba în care te înţelegi cu ceilalţi... .o convenţie socială la fel de esenţială... banii, fără de care s-ar alege praful... convenţii, dar convenţii asupra cărora ne este permis să lucrăm... Apoi, este foarte românesc un fel de a aburi totul, de a înlocui materialele existenţei cu lucruri comestibile, de a susţine că "frumos este fix ce-mi place mie" de a şterge cu încăpăţânare toate proiecţiile ideale, fie că este vorba de afectiv ori sexual... Apoi, mă interesează combinaţia strict românească între un moment strălucitor al prezenţei şi un subtext jalnic-patetic aşa cum poţi să vezi pe stradă. Persoane super strălucitoare pe care dacă începi să le cunoşti te trezeşti în faţa unor mici monumente de depresie... Cum să nu-i iubeşti?! În spaţiul acesta şi respiraţia are particularităţile ei... şi este greu să mă hotărăsc dacă limba română este modelată de capacitatea de a respira ori invers... eu înclin să cred că este o determinare reciprocă...

-Ai acasă o cutie de pantofi plină ochi cu poeme, meditaţii, bucăţi de jurnal... care îţi urmăresc traseul de prin de prin '93 până foarte de curând... .De multe dintre ele te-ai distanţat ironic, la altele revii şi acum, sunt încă surse de inspiraţie pentru tine. Ce părere ai despre Răzvan Ţupa de la mijlocul anilor 90 aşa cum reiese el din manuscrise?

-Păi, de-asta şi sunt nişte lucruri scrise prost, toate chestiile din caietele alea... pentru că, atunci când le recitesc îmi dau seama că nu prea există mare legătură cu ceea ce îmi aduc eu aminte de atunci... Unele lucruri erau chiar haioase. Cum mergeam eu să pun fotografii rupte din reviste pe mormântul lui Ceauşescu, sau cum ne alergam pe malul Dâmboviţei cu un pechinez al nu ştiu cărei tipe... Lucrurile astea nu apar deloc în caiete... şi îmi dau seama că aveam de parcurs nişte etape... Eu şi acum cred că problema cea mai mare în exprimarea cotidiană este mai puţin ceea ce vrem să spunem cât ceea ce ne simţim obligaţi să susţinem. Sunt tot felul de fantezii lingvistice şi afective care sunt "drăguţe" şi care, de multe ori, ne împiedică să spunem exact ceea ce am avea de spus... Altfel, îmi place să văd ce scriam eu atunci pentru că îmi aduce aminte că scrisul n-are pentru mine nici o legătură cu talentul. Eram bâtă... nici o scânteie... dar mi se părea mie că am ceva de spus... .Şi acum mă surprind gândind lucruri de felul acela... cu tot felul de volute şi preţiozităţi... doar că îmi este mult mai uşor să le dau o continuare concretă...

-Ai spus că acum câţiva ani nu aveai pic de talent... Din toată transpiraţia pe manuscrisele despre care mi-ai vorbit a apărut vreo dâră de talent până la urmă? Sau totul este doar muncă şi elan stahanovist + o ţâră de control? Crezi că se poate scrie şi fără pic de talent mai ales poezie?

-Eu nu prea cred în talent decât ca o uşurinţă de a exprima nişte lucruri... altfel, pot să-ţi dau câteva exemple de oameni talentaţi care au scris tâmpenii... dacă Păunescu îţi spune ceva... e mai uşor să scrii poezie când ai talent, dar rişti să fii victima propriei tale uşurinţe de a te exprima. Undeva... printr-o carte despre travaliul actului creator, un psiholog făcea o diferenţă foarte clară între creaţie şi creativitate. Creativitatea fiind o funcţie la care facem apel zilnic pentru a rezolva micile probleme de exprimare, expresia ei maximă fiind jocul de cuvinte, scurt-circuitul mental... pe când creaţia include o serie de etape pe care le parcurgi în devenirea ta interioară... Ai o senzaţie tare aiurea despre tine, încerci să înţelegi, descoperi un amănunt din istoria ta personală pe care îl vezi complet neaşteptat, încerci să-l formulezi... reuşeşti să exprimi, trecând într-un fel de nouă etapă a existenţei tale. Tot în cartea respectivă se vorbea despre trei momente din viaţa unui om în care el este predispus la asemenea "crize" creatoare... adolescenţa, trecerea la maturitatea târzie şi momentul în care, pe la 80 de ani îţi dai seama că viaţa ta a fost... în momentele de felul acesta scurt-circuitarea procesului devenirii este sinuciderea... pentru că realizezi că nu ajungi decât la moarte oricum... .dar identificarea şi asumarea etapelor creatoare îţi impun un ocol care este viaţa ta... sigur, rămâne şi scurt-circuitul creativ, jocul de cuvinte sau, la nivelul existenţei, pulsiunile libidinoase ori violente... De scris se poate scrie oricum, şi cu talent şi fără... cel mai important este să ai simţul ridicolului...

-Spui că ai nevoie de parcurgerea etapelor... .mie îmi vine în minte, exemplul unui tip care a scris o carte întreagă în avion, poem după poem, şi era o carte bună... . Sau exemplul poetului englez care ar fi visat o parte din poemul său Kublai Khan. Sau Oscar Wilde care a "confecţionat" "Portretul lui Dorian Gray" în urma unui pariu în câteva săptămâni, ori Boris Vian, care scria o carte în câteva zile... Nu ar fi astea contraexemple?

-Foarte greu de controlat este manifestarea procesului cu pricina. Ştim când s-au apucat să scrie, dar fiecare dintre exemplele pe care le-ai dat se referă la exponentul unei mişcări literare sau sociale mai mari. Deci, aveau un context ideatic, pe care îl construiseră în propria lor viaţă. Acum, este foarte greu să ştim prin ce mecanism a ajuns fiecare dintre ei să gândească lucrurile alea... să se hotărască referitor la elementele asupra cărora să se concentreze... poţi să cauţi ani întregi ceva care te reprezintă şi să găseşti într-o singură zi... dar parcursul interior care se leagă de identificarea dorinţelor tale... .formularea problemelor care te preocupă... alegerea unui limbaj personal... de asta ţine povestea de mai devreme... Eu cred foarte mult în discursul pe care îl avem toţi în cap, vocea aceea care spune toate tâmpeniile, limba interioară în care luăm hotărârile importante pentru noi... Sigur că lucrezi discursul exterior... limbajul în care te exprimi către ceilalţi... dar poţi să ajungi la o uşurinţă a acestui din urmă limbaj care să-ţi permită să scrii foarte repede... Dar asta nu aboleşte cu nimic efortul interior care parcurge toate etapele astea...

-Ţi-a luat ceva timp ca să ajungi la o formulă potrivită pentru noul volum pe care vrei să îl lansezi în curând. Spune-mi câte ceva despre proiectul care va însoţi această lansare... pentru că volumul nu va fi aruncat pur şi simplu în braţele cititorilor, nu?

-Proiectul care ar trebui să fie lansat împreună cu volumul "corpuri româneşti" este legat de lectura publică a unor poeme, apariţia împreună în faţa publicului din mai multe oraşe a cinci poeţi tineri, principiul selecţiei fiind acela că sunt poeţii care, în ultimii 4 ani au primit premiul naţional de debut de la Botoşani. În acelaşi timp, o să fie şi prima ocazie în care se va realiza un sondaj la nivelul publicului de poezie din zece dintre cele mai importante oraşe din România. Cam asta e, "corpurile româneşti" sunt şi concepte, dar şi prezenţe unii în faţa celorlalţi. De fapt, încă mai caut finanţare pentru cele 6000 de euro la care se ridică costurile proiectului. O parte din bani mi-au fost promişi, dar rămâne să vedem la sfârşitul lunii mai ce o să se întâmple. Personal nu găsesc prea scump un proiect care asigură vizibilitate pentru firmele finanţatoare în zece din oraşele de la noi şi apariţii în presă. Cred că este o problemă a implicării celor care deţin resursele financiare în viaţa culturală... .de multe ori sunt alese evenimente irelevante şi s-a ajuns să se creadă că este o pierdere de vreme... Ca orice prejudecată, este o viziune superficială care, la un moment dat o să se schimbe. Dar foarte puţine lucruri se schimbă de la sine, aşa că sunt nişte chestii de făcut...

-Şi măştile?

-Măştile sunt o dimensiune fizică a unei părţi din "corpuri... ". Să văd dacă o să reuşesc să le şi fac... am vorbit cu un artist plastic cu care am stabilit termenii generali ai poveştii... rămâne doar să vină banii pentru asta... E şi un mic gând kitsch aici... pentru că, nu ştiu dacă am mai zis asta, pe mine mă farmecă tot ce ţine de kitsch, de lucrurile mici care îi fac pe oameni (unii dintre ei) fericiţi ori măcar bucuroşi... ce, paradisul nu este kitsch-ul mare şi frumos care rezolvă problemele de gust?!

[fotografie de Zoltan Lorencz]

-Ce crezi că nu funcţionează în literatura de azi? Promovarea?

-În primul rând este vorba despre obişnuinţa de a promova tot felul de scrieri aiurea numai pe baza relaţiilor personale. Ar trebui să ne dăm seama că este vorba despre nişte bani, totuşi, şi un domeniu supravieţuieşte numai în măsura în care reuşeşte să arate că îşi depăşeşte limitele specializării stricte. Doar ieşind din simpla convenţie literară s-au scris cărţile importante. Apoi este o mare problemă cu obsesia "poetului" cu litere mari şi a "geniului" care bântuie conştientul lumii. A uitat aproape toată lumea că nenorocitul de geniu era un concept care ţinea de o mişcare culturală de acum vreo 200 de ani, când era la fel de ridicol ca şi acum...
Acum, putem să ne facem o promovare cu coperţi făcute de Cătălin Botezatu sau ... Mihaela Rădulescu... .ori ştiu eu ce... dar, nu ar fi decât o provocare... şi, s-ar putea ca acestea să fie punctele de interes ale lumii de azi. Dar, ceea ce scriem ar trebui să aibă capacitatea să depăşească stricta actualitate... .ştiu că ăsta-i un clişeu ... pentru că, de obicei, se crede că poezia nu are legătură cu ceea ce se întâmplă zi de zi, dar exact cu asta are legătură, incluzând evenimentele strictei actualităţi... .Pentru Koltes, în anii 80, Bruce Lee era o manifestare a unei minuni existenţiale, pentru Gheorghe Iova, Ayrton Senna era una din manifestările cele mai pregnante ale sensibilităţii contemporane... .şi aşa mai departe... Să vorbim despre tipele din "zăpezile" lui Villon ori despre contemporanii lui Dante... Da, ok, Koltes scria teatru... vorbeam despre creaţie interioară... .ce Dumnezeu!
Ar mai fi vorba şi de micile discursuri liricoide care ne bântuie... şi pe care le acceptăm de multe ori drept creaţii poetice... nu sunt! Mă enervează şi toată problema gustului... eu credeam că îţi cultivi o capacitate de a gusta, când colo mă trezesc cu o adevărată deprindere de a fi dezgustat la mulţi dintre cei pe care îi cunosc... cred că e un fel de tulburare de identitate care se transformă foarte uşor în snobism. Nu este dimensiunea asta culturală o chestie care să te ajute să înţelegi pentru a fi în contact cu dezvoltarea identităţii tale nu ca individ ci ca om?! Şi-atunci dezgustul ce treabă are... să îţi selecteze obiectele sterile ce ţin de construcţia ta? Nu, oricine citeşte nişte autori clasici simplu, fără marile eforturi ale emfazei snoabe, îşi dă seama că scrisul este o artă impură tu şi exteriorul intraţi în contact cu un demers continuu de îmbinare, confruntare... istorie şi prezent de-odată, ba chiar şi viitor. Văzut şi nevăzut în acelaşi timp.

-Ce număr porţi la pantofi?

-Dacă spun că nu ştiu, sunt aiurea? Port 41, 40, niciodată 39 că mă strâng...

Fetiş, o carte românească a plăcerii de Răzvan Ţupa (ediţia a doua, revăzută şi adăugită, editura Vinea, 2003) debutează cu un argument, cu rol de ars poetica sau chiar de manifest literar. Să nu uităm, aşadar, că Răzvan Ţupa a fost unul dintre membrii activi ai cenaclului Fracturi, iar această "carte a plăcerii" încearcă, în primul rând, restabilirea comunicării, a lianturilor dintre autor şi cititor, sacrificând, în acest sens, "tot ce era adăugat de dragul unei înţelegeri aproximative, iar ceea ce a rămas, poate că are o formă uneori nepermis de eliptică, dar sunt şarjele de revoltă ale unui fond patetic, al armatei noastre ilegale surprinsă în mijlocul manevrelor jignind profund impresia noastră despre poezie". Elipticul ar părea să fie modalitatea artistică prin excelenţă capabilă de a surprinde toate nuanţele, unghiurile, fisurile, excrescenţele acestei lumi, o lume în care obiectele aproape că înlocuiesc oamenii, o lume în care automaticul şi mecanicul aproape că înlocuiesc viul - "o atracţie fetişistă la nivelul întregii societăţi".

Despre ce plăcere poate fi vorba în aceste condiţii? Să fie oare plăcerea concretă, fizică, depăşind limitele naturalului înspre fetişism? Să fie oare plăcerea comunicării, a întrepătrunderii dintre ideile/stările/sentimentele celor doi interlocutori? Şi atunci de ce tăcerea? Pentru că citind cartea lui Răzvan Ţupa aproape că te loveşti de tot felul de ipostaze ale tăcerii, mai mult sau mai puţin camuflate, tăceri depline şi tăceri întretăiate, tăceri grele şi tăceri de convenienţă. Iar acest lung şir al tăcerilor (contrazis prin însăşi existenţa unui discurs poetic, al acelei vorbiri-despre-tăcere!) se extinde indefinit în ultimele cicluri ale volumului (în special în "corpuri româneşti"), proliferându-se, cu siguranţă, chiar dincolo de suportul textual: "alteori SIGUR că te bucură nişte cuvinte terne/ cu puterile lor precise şi chirurgical nimeni nu pierde nimic/ creşte numai pofta ca o serie de tăceri să înlocuiască faptele noastre timide/ vorbesc încet fac loc folosesc MUZICUŢA ALBÃ a muţeniei" (o atingere completă). Un simptom clar al crizei postmoderne, al lianturilor slăbite între indivizi.

Un lucru esenţial în viziunea propusă de volum este, cu siguranţă, o anumită imagine a individului dublat cumva de corpul său sonor, "corpul tău de sunete cu petale cenuşii" cu care debutează ciclul mijloace de transport în comun. Este vorba şi despre faptul că "traducerea asta continuă pe care o facem într-o limbă proprie ne garantează prezenţa şi atrage impresia că (... ) tot ce se constituie într-un contact cu figurile unui altcineva decât noi conturează o dimensiune specială a corpului nostru (subl. mea)" (Argument). Acest corp de sunete poate fi asimilat unui corp astral, omniprezent, dublând încontinuu corpul uman propriu-zis, pentru că (nu-i aşa?), "un corp românesc este celălalt/ căruia îi transferi tot ce eşti" (stelele vorbesc pe limba ta). Şi, în definitiv, limitele dintre realităţi, dintre aşa-zisele dimensiuni sau lumi, se şterg, iar "visul este ceea ce faci de când te trezeşti până seara târziu/ într-un moment foarte clar când/ umbra mea fonetică se lasă peste tot cu o briză de atingeri". Identităţile sunt, fără doar şi poate, permutabile.

Aşadar, poezia lui Răzvan Ţupa este populată, pe de o parte, de diverse obiecte devenite fetişuri, iar pe de altă parte operează cu tot felul de "semne", "vocale", "cuvinte de legătură", "tăceri", "respiraţii", "umbre fonetice", cam tot ce ar putea intra în sfera mai largă a comunicării sau, în sens restrâns, a comunicării poetice (respectiv raportul autor-emiţător, reţeaua complicată care se întreţese din impulsurile lor locuţionare). Se înregistrează şi se constată, de cele mai multe ori, imposibilitatea unui contact direct, nemijlocit între cei doi poli ai actului de comunicare: "şi tu care-mi vorbeai într-o limbă numai din vocale/ fără cuvinte de legătură" (totem 7). Însă ipostazele comunicării, la Răzvan Ţupa, sunt problematizate net diferit de vocea "Poemelor utilitare" ale lui Adrian Urmanov, apărute ulterior la Editura Pontica, în 2003. În Fetiş nu se încearcă, în nici un caz, o manipulare sau o convingere a cititorului, o (re)orientare a acestuia, mai mult sau mai puţin forţată, către literatură. Răzvan Ţupa arată starea de fapt, îndrumă cititorul spre conştientizarea anumitor aspecte (deopotrivă în plan existenţial şi în plan poetic), iar acţiunea cititorului va rezulta numai în măsura în care există plăcerea. Căci "datoria noastră e plăcerea pe cerul gurii stelele apar una după alta".

@ Oana Cătălina Ninu

După debutul său cu "Fetiş" (articolul de faţă tratează e-book-ul apărut la Ed. Noesis), Răzvan Ţupa a devenit o figură cunoscută în lumea literară de la noi, bucurându-se de aceeaşi atenţie acordată celor care au format nucleul grupului "Fracturi", dacă nu chiar de mai multă. Şi spun asta pentru că, dintre toţi, Răzvan Ţupa îmi pare cel mai puţin "fracturist", e, dacă vreţi, un fracturist de circumstanţă. Mă refer, desigur, la "produsul finit", la tipologia şi construcţia poemelor şi nu la chestiuni care ţin, să zicem, de ideologie. "Fetiş" e structurată în patru secţiuni: "serbările", "mijloace de transport în comun", "fetiş" şi "oxigen".

"Serbările" este o secţiune "scuzată" de Răzvan Ţupa în cuvântul său înainte, el spune că ar putea fi considerată "eliptică" şi că nu a ţinut cont de un anumit tip de coerenţă, că acolo sunt fragmente de text. Mie "serbările" mi-a făcut impresia unui ciclu de poeme cu un pregnant aer suprarealist, însă complet lipsit de gratuitatea şi ludicul poemelor suprarealiste. Avem aici o vagă nedeterminare, o clară senzaţie de alteritate, de "altundeva". Într-adevăr, se întâmplă lucruri, dar într-un spaţiu vag familiar, uşor pervertit. "Serbările" sunt lumea din oglindă, mirajul. Finalul secţiunii e, poate, exemplul cel mai potrivit: "parcă am fi urmat strict capilarele unei euforii pure aşa de pură că / era de nerecunoscut şi aproape mută ne spuneam dumneavoastră şi / legăturile abia schiţate se îmbrăcau întindeau bine purtam tricouri / strâmte de şifon foarte la modă în vremea aceea după ce vorbeam de / catherina pozzi şi centrul mirajului".

Urmează apoi "mijloace de transport în comun", una dintre cele mai interesante secţiuni ale cărţii. În viziunea lui Ţupa, textele sunt mijloacele de transport ale încărcăturii afective, ideilor, stărilor, şamd. Între autor şi cititor (recte emiţător şi receptor). Răzvan face aici micul său joc de seducţie a cititorului, comparabil întrucâtva cu încercarea lui Urmanov ("Poeme utilitare") însă la un nivel mult mai înalt si asta tocmai din pricina subtilitaţii şi a evaziunii lui Ţupa. Acolo unde Urmanov declară, Ţupa insinuează. Reuşeşte astfel să treacă de foarte multe mecanisme psihice de apărare, păcăleşte conştiinţa şi pătrunde adânc în mintea potenţialului cititor. În "mijloace de transport în comun", Răzvan Ţupa face apel la tot arsenalul poeziei de ultima oră: autobiograficul, visceralul, banalul cotidian, critica socială, asociaţiile suprinzătoare, sentimentalismul mascat. Deşi nu voi exemplifica toate afirmaţiile făcute, voi remarca, totuşi, câteva pasaje care, sper eu, vor fi edificatoare: "numai carnea crudă e mai bună decât porcul cu mandarine"; "în lumea armelor dormim sub epiglotă nimeni nu bagă de seamă pot / să spună ce vor cu titanicele lor plângareţe noi o să-i credem / ne-au crescut şi mâini până şi carnaţia ne-a ajuns lichidă ce să / spun semănăm leit"; "tegumentul unui calm teribil / o închipuire a clarităţii forează din plin suprafaţa gesturilor noastre // oboseala cu un fel de zorzoane oglinzi gablonţuri corpuri de iluminat şi tu // care absoarbe tot ce este de absorbit ca o dăruire a curăţeniei // da o certitudine solubilă întârzie în pielea noastră"

"Fetiş", cea de-a treia secţiune, este mai accentuat autoreferenţială decât cea dinainte, îngroşând şi tuşele de revoltă socială şi elementele de poezie a cotidianului. Răzvan Ţupa construieşte aici o tipologie "eroului" urban cu vocea slabă, ale cărui victorii şi înfrângeri se petrec în chiar imaginaţia lui, construieşte toposul în care acesta activează pentru ca mai apoi să-i impună flash-back-uri, aparent bruşte aduceri aminte (aici intra în scenă autoreferenţialitatea de care vorbeam). Construcţia este fără cusur, textele rulează impecabil, strunite fiind de "mâna de fier" a lui Ţupa. Actantul astfel construit dă posibilitatea de identificare oricărui cititor, indiferent de vârstă. Asta m-a impresionat cel mai mult la secţiunea asta, perfecta construcţie, calcularea tuturor efectelor posibile, lipsa de fisură a eşafodajului tehnic. Iată şi câteva versuri din această secţiune: "eroul radical întinde penele gesturilor peste şosele are cu el / cascheta jerpelită vorbele şi o pâine udă abia dacă deschide gura şi / o foame inexplicabilă ne parfumeză cu dureri tot corpul liniştea / noastră"; "ai început să râzi cu /acul de seringă pe lobul urechii mele // cu cercelul prin canalul metalic din ac gata respiră spui / de parcă ai putea să respiri când auzi zgârietura argintului pe oţel"; "dacă te uiţi dinspre masă vezi un brooklin al tăcerii / unde fiecare cuvânt e un negru sau un rus / dornic să fie băgat în seamă de admiraţia voastră necrofilă / la un fel de priveghi perpetuu deasupra tacâmurilor de inox / aşteaptă să ridici odată cu vocile lor stridente un corp / ca un soare liniştit peste jetul de apă al zilei".

În "oxigen", ultima secţiune a volumului, Răzvan Ţupa efectuează o întoarcere la 180 de grade faţă de "fetiş" şi renunţă aproape complet la construcţie. Corpul poemelor curge ca un râu înspumat, nu mai există convenţii textuale, nu mai există calculul meticulos al efectelor, tot ce contează este mişcarea, tumultul, în definitiv, viaţa. Discursul este unul aluvionar, care aglutinează elemente de poezie deopotrivă cu banalităţi şi crâmpeie de vis, un discurs care strânge tensiunea până la ultimul vers al secţiunii, până la dubla eliberare din finalul volumului: "şi o să mai fie tot ce visăm".

Recitind volumul său, mi-a devenit cu atât mai clar ca principala diferenţă între Ţupa, care poate fi considerat unul dintre polii fracturismului, şi Marius Ianuş, celălalt pol, este opţiunea primului către o formă de estetism, spre deosebire de cel de-al doilea, care refuză cu obstinaţie să aibă grijă şi de cum spune lucrurile. Răzvan Ţupa este contemplativ, aluziv fără a fi obscur sau ermetic, textele sale sunt ca o excursie într-o altă minte (poate una din cauzele stranietăţii de care vorbeam, spaţiul alter al minţii altuia). Dacă aş avea ceva sa-i reproşez acestui volum ar fi poate răceala extremă care se degajă în câteva dintre paginile sale, câteodată construcţia devine atât de rigidă încât îndepărtează, poate chiar sperie.

@ Eugen Suman

"pot să tac pentru că pot să spun orice"
"cum refac toată jena faptului de a fi om în / oraşul ăsta"

Răzvan Ţupa se comunică în acest volum al plăcerii de după scrierea poemelor. Întru-un volum dedicat şi comunicării cu obiectele, poetul scrie despre plăcerea transmiterii sensuale ("vorbele îşi văd de treabă iar noi nu ne mai întâlnim în colţuri ca zidurile"). Versurile, obiectele, trecerile, ploaia picură cu luciditate în postmodernism. Prezenţa fetei din acest volum de versuri vine spre necunoscutul marginilor bătătorite în paginile serbărilor ("Despre fată? doar intram cu ea ca în mare în toate zgomotele străzii de peste sânii ei două glugi de îngeri sau / ce dumnezeu / de călători gata să intre prin praf de-acasă").

Mijloacele de transport în comun conţin în fiecare zi discuţii purtate, gălăgioase, subînţelese, neîncepute ("pentru că iarăşi nu am avut ce vorbi şi sunetele / aveau impresia / greşită că trebuie să aibă un sens sau în orice / caz şi asta era insuportabil până la urmă"). În aceste poeme oraşul îşi dă drumul la străzi. Fiinţele civilizate trec în dezordine prin oraş. Caietele poeţilor surprind mişcările corpurilor cereşti ce se rotesc în jurul trupurilor conform principiului feminin. Astăzi se poartă şi dialogurile. Accidente stradale, cercei prin discoteci, cutii de îngheţată, "dumicaţi pe care n-o să-i mai manânce nimeni", discuţii machiate, rujate, decoltate, "un telefon la care nu trebuie să răspundă nimeni".

Totemul de-scrie genul literelor. Nimic nu doreşte să devină conceptual. Diferenţe apar şi între "s" şi "z", dar între flăcările care luminează noaptea. Putem să facem schimb de haine, nu şi de vise. Respirăm acelaşi aer întru-un mod diferit. Şi limbajul poate fi obiectul plăcerii.

@ Petrişor Militaru

sub răcoarea familiară a unui duş am început să uit 
pacheţele de abur închid în aer gesturile 
pe care le preţuiam 
maldăre de nume & explicaţii
figuri celebre 
mă părăsesc

aşa cum se vedeau tot felul de primitivi cu 
zei-sentimente & suflete concrete
pe drum de la o oră la alta
te văd lângă mine 

în desenul vrăbiilor printre blocuri
în volta apei când umplu o cană
& transpiraţia este singura ţară străină

o sexualitate continuă

& dinspre uşă nu se mai simte 
decât un gest timid întins printre 
tălpile strivite de pietoni în pantofi. 

dinspre uşă numai oameni-obiecte
foarte apropiate pe care nu le cunoşti
în pielea ta

în mintea ta sufletul tău
se deschide se închide un spaţiu îngust unde
amesteci zgomote

ceruri din bilete de autobuz unde mâinile păstrează
atingerile de peste zi până târziu
nimic nu se îndepărtează

pielea noastră ţine vitrinele şi
controlorii din autobuz
inima îngropată în ceauşescu
& sufletul tău explicit de sub fesurile năclăite ale aurolacilor

ca să te ating trebuie să fiu mai întâi departe
de tine & toate uşile toţi pereţii toate gărduleţele transparente din lume
te-ar presimţi

  
____________

aş putea să înţepenesc acolo cu perdeaua
în braţe o plasă curată îngălbenită numai de timp 
cu numele scris foarte clar pe tivul transparent
o perdea ca o rochie de mireasă ca un prezervativ
pe care nu le folosim decât o singură dată 

o singură dată o singură dată 

& tot ar putea să fie prea mult

banda din care ies aţe îmi scrâşnea 
între dinţi tot ce găseam de spus era numai zgomot
faptele erau trupul tău &
în sfârşit se apropie

______________

într-o zi o să uit 
cuvintele o să uit şi & numele care
ţin să se întâmple tot

uit cuvintele & numele uit încotro 
este înainte şi unde înapoi 
prietenii şi-ar bea unghiile pentru potenţă
& ar suferi în fiecare cerşetor din tramvai

singura grijă ar fi cine ştie ce sunet limpede
rătăcit în tăcerea de după accident

gata să reia totul 
gata să sfâşie liniştea vocalică 
în care cred


_____________

soarele se întâmplă ca un desen animat fierbinte
dincoace de pleoape m-am gândit şi picioarele îmi porniseră 
deja spre tine

când ai avut ultima oară corpul tău
te uiţi spre umăr şi de acolo te fixează o privire 
albă ca a unui crainic tv & nu schimbi canalul 
şi nu schimbi canalul fiecare gol de emisie eram noi
brusc odihniţi


trei filtre de lumină

       I.    hemoglobină

am fi ce îşi amintesc cuvintele că eram
atenţie se închid uşile
ne-am îndepărtat ne apropiem

aveam nişte cuie pe perete unde
stătea poza lui ceauşescu acum 
avem icoane 
& asta e numai o poză

dincoace de haine agitaţia caută pielea 
zgomotul conştient seara între firele de păr
atenţie se închid uşile

cu ochii închişi vedem acelaşi model
din fire luminiscente
o fracţiune de secundă

terasamentul primeşte ploi infiltrate 
încet încet căldura corpului pune stăpânire pe aer
uşile se închid rulezi pe fire 
din ce în ce mai subţiri strălucitoare

       2.     mâneca de polen

cu vârful limbii auzi rădăcinile dinţilor
în echilibru solid închid
deschid o structură de rezonanţă

e un sunet care nu mai eşti tu
& trebuie să-l înghiţi până adormi 
când se desface cu mişcări rapide
în globii oculari

& lucrurile pe care le credeam uitate 
sunt marii poeţi ai zilelor noastre declanşaţi
de o digestie lacrimală întinsă 
repede până în spatele genunchilor 
unde îţi ascunzi transpiraţia dimineaţa

când zgomotele capătă consistenţă
& la început erau numai sunete
tăria lor lumina/ ce-au ţinut minte 
cu orice atingere sunt corpurile 
şuieratul fin care îţi încordează fiecare muşchi

când nu mai eşti doar tu

       c.     flacăra de la aragaz

fiecare nasture dezvăluie o atingere a ta
& faptul că nu ştii ce să faci cu mâinile 
Presate de sunetul pe care abia îl auzi

are legătură cu superproducţiile aburului
ieşit din canale 
aburul repezit ca o floare fantastică să devoreze iarna

foşnetul ăsta nu te-a părăsit niciodată se lărgesc luminile peronului subteran
zgomotul paşilor creşte spre uşi
când bucăţile mari de sticlă glisează zgomotos 
e numai o umbră sonoră sub respiraţia 
aproape imperceptibilă prezentă



recul

pe un trotuar jupuit o dată cu distanţa 
paşii îţi consumă ceea ce cărţile numesc
suflet micile chipuri în care ţi-ai înfăşurat 
corpul lasă în urmă

fotografia pe care o tot developezi
o serie de imagini doldora de atingere 
trupurile se iluminau unele pe altele 
& în aglomeraţia asta chipul tău te acoperă 
până la ultimul cetimetru

noaptea declanşează bliţul negru
fiecare nuanţă se retrage dincoace 
dincoace de pleoape te întorci tu tălpile 
braţele spatele palmele strânse apoi relaxate

muşte şi motoraşe
-amprentele kitsch-




şi
stăm alegem
facem loc














treceam
deschidem gura
facem soare






















numai
imagini formele
respiraţiei calme










auzim
linişte gusturi
neaşteptate
apar












vorbele
ajută nu
înlocuiesc
leagă















atingi
respiraţia gesturile
provoci
frumuseţea
























&
câinii
sentimentele cui
sunt








lucrurile
banale care
te
bucură
















vezi
auzi simţi
gândurile
futute









dacă
tac nu
înseamnă
nimic

Literatura este percepută, în primul rând, ca o artă a interiorităţii vorbitoare. Publicitatea a împrumutat mijloacele de seducţie şi persuasiune ale literaturii dar le foloseşte în scopuri pur comerciale, demersul estetic fiind solicitat numai pentru convingerea consumatorului. Demersul propus în "corpuri româneşti" vizează conştientizarea publicului cu privire la posibilităţile care se deschid comunicării interpersonale în condiţiile în care sunt depăşite limitele impuse între literatura cultă şi literatura de consum. Un discurs poetic are de valorificat şi spaţiul de comunicare părăsit de poeticile tradiţionale. În spaţiul public, discursul publicitar a ocupat o zonă esenţială pentru comunicarea socială. Faţadele clădirilor, momentele dintre emisiunile tv sau spaţii care sunt încadrate de ştiri în periodice de informaţie, au devenit purtători ai unui mesaj comercial. Dar între spaţiile ocupate de publicitate şi ochiul privitorului se constituie o întreagă zonă care nu este decât mintea subiectului în expansiune, pulsând.

Considerăm corpul românesc o dimensiune primară a actului poetic, momentul formării unui discurs poetic de la nivelul comunicării cotidiene.

Corpul românesc este construcţia concretă, figură de comunicare sau prezenţă fizică care tinde să abolească ruptura interumană. Fie că este vorba despre distanţă ontologică, socială sau politică, superficială sau numai discretă aruncarea peste propriile reţineri psihologice sau fizice, cu toate urmările ei ridicole sau eroice (poate la un moment dat este acelaşi lucru) ajunge să creeze spaţiul minim al întâlnirii. De aici intervine o problemă de conştiinţă.

Dacă aş fi vrut un exemplu doct m-aş fi referit la trimiterea pe care Noul Testament o face la cartea lui Iona atunci când invocă Învierea. A stat trei zile şi trei nopţi în mormânt la fel cum a stat Iona în burta chitului. Iona a stat trei zile şi trei nopţi, însă între moartea pe cruce (vineri) şi înviere (duminică) nu sunt decât două nopţi. Inexactitate biblică? M-aş grăbi să definesc aceasta drept un corp românesc, o "figură" care asociază două evenimente povestite afirmând realitatea ambelor evenimente. "Puteam să schimbăm zilele ca să se potrivească textul, dar în realitate aşa a fost. Iona a stat trei nopţi şi Isus a înviat duminică" pare să spună subtextul inexactităţii.

La fel ca şi khora lui Derrida, sintagmă ambiguă prin excelenţă, "balama" (otrava & medicamentul etc.) corpul românesc se extinde în calitatea uşii cu două feţe, legând şi despărţind, funcţionând şi ca deschidere şi ca închidere.

Cam pentru ce trăim noi? De multă vreme cred că dorinţele nu mai reuşesc decât să semnalizeze diferite posibilităţi de a fi fericit. O asemenea declaraţie să spunem că n-ar avea de ce să nu treacă neobservată. Totuşi, în spatele unei asemenea afirmaţii sunt scuzele pentru toate faptele câinoase, pentru toate crimele mai mult sau mai puţin nobile. Practic la asemenea scuze a fost redusă plăcerea şi dorinţa de a trăi în orice ţară din lume.

Ca orice obiect de pe lumea asta poezia poate să fie privită în zeci de feluri - unele ştiinţifice, altele patetice, unele economice şi, evident, unele politice. Ce pare că s-a uitat este faptul că poezia, la fel ca orice acţiune umană funcţionează în toate aceste feluri simultan. Când Dante îşi scrie Divina Comedie el nu ezită să construiască adevărate bijuterii de obscuritate care se dezvăluie diferit în funcţie de sistemul de interpretare ales. Dar adevărata lecţie pe care o dă, aşa cum reuşeşte orice poet esenţial este legată de claritatea unor linii de forţă în acţiune. Sigur că asta sună destul de abstract dar mi-am propus să nu lucrez cu citate aşa că o să completez cu o poveste.

Un om încearcă să îşi povestească visul avut peste noapte. Vorbeşte despre nişte încăperi umede şi înnorate, de un val care izbea periodic o mică tranşee săpată în podea. Îşi aminteşte că unul din pereţii încăperii era un gard de sârmă prin care se vedea un peisaj de iarnă. Valul acela venea pe sub un pod de gheaţă, trecea pe sub gard şi împroşca peste tot împrejur un nişte stropi de apă caldă. Deasupra începea să se însenineze şi nimeni nu se mira de acest lucru.

Un om povesteşte un vis de exempu, dar asta nu-i niciodată destul, ne trezim că până şi ce ni se-ntâmplă peste zi ar avea nevoie să fie interpretat, şi nici povestirile acestea nu sunt foarte clare. Utilizăm nişte un obiecte foşnitoare ca hainele curate.

Obiectul este o carte. Mai multe cărţi, dar nu aranjate în rafturi mai mult sau mai puţin prăfuite. Cărţi citite ... cărţi în timp ce sunt citite... cărţi pe care le guşti... cărţi pe care le vezi şi cărţi pe care nu le cunoşti decât pipăindu-le. Mă rog... Se pare că până în secolul IV nu se citea decât cu voce tare. Lectura în gând ar fi fost "inventată" de Sfântul Ambrozie. Aceasta era privită drept o performanţă deosebită... dar este aproape sigur că pe vremea aceea simţurile încă mai funcţionau într-o strânsă interdependenţă. Aşa că un Ambrozie citind în gând era o chestiune destul de gălăgioasă într-o vreme a muzicii clare. Acum nici prin cap nu ne-ar trece că un lucru scris este tocmai o transcriere, o variantă a unei construcţii vocale. De mai multă vreme televiziunea este anunţată drept moartea cărţii, de parcă ziarele, tubul catodic, radioul, diferitele ecrane pline de puncte, ca şi banda magnetică n-ar fi tot variante de spunere după cum şi cărţile sunt. Până şi un cerşetor care trăncăneşte în zgomotul sacadat al tramvaiului este o dezvoltare vie a obiectului carte. În fond orice carte contează numai din momentul în care este mai mult decât un obiect foşnitor.

Omul meu, care îşi povesteşte visele poate să fie atent la reacţiile celui care îl ascultă în tren de exemplu sau la momentul în care plăcerea te face să uiţi că eşti expus unor judecăţi destul de dornice să fie superficiale. Abia în superficialitatea asta, pe care abia atunci n-o mai resimţi ca o ameninţare, poţi să preferi oricărui fel de muţenie o aproximaţie compromiţătoare.

O să mi se spună că totul este o problemă de gust. Foarte bine... gustul acesta este altceva decât tocmai abilitatea de a identifica posibilităţile de plăcere în cele mai vii situaţii şi obiecte? În fond putem să spunem că avem de-a face cu o nesfârşită carte a păcerii. Mai departe poezia extinsă are cărţile ei. Tentativele şi reuşitele ei. Nu este vorba decât în mică parte despre literatură. O carte a poeziei continue este un studio de strategie ofensivă, o traducere a limbajelor, vocal, corporal, vizual în plăcere (fizică şi intelectuală, deci spirituală).

Oamenii sunt gata să facă cele mai mari tâmpenii pentru o singură secundă de realitate pe care să poată să conteze. Ar merge şi în armată pentru asta. Unii descoperă că nici asta nu merge şi se împuşcă. Alţii se întorc dezamăgiţi acasă şi fac ce pot. Sunt atâtea feluri în care vor să te omoare... cine? Ei! zâmbim... Dar într-un fel trebuie să te aperi şi plăcerea este exact ce le lipseşte.

Este o adevărată modă să abordezi o perspectivă sexuală sau biologică atunci când vorbeşti despre literatură. Dacă tot este la modă, evident, vorbim despre un lucru deja, în mare măsură depăşit. Plăcerile textului şi organele genitale crescute deasupra oraşului în "Petrolul" lui Pasolini, sunt două puncte extreme în care, de-a lungul timpului s-a plasat punctul de sprijin al unei evaluări senzuale a comunicării literare. Dar de data aceasta nu discutarea unei muchii hedoniste a actului lecturii-scrieri merită scoasă în evidenţă. Pentru că nu este cazul să vorbeşti despre plăcere când miza unei expresii este exact opusul plăcerii... panica sau furia.

I. Starea indecentă

Se vorbeşte foarte mult despre intenţia autorului, despre autor şi viaţa acestuia despre moralitatea abordării unui subiect sau a altuia. O privire, chiar şi ignorantă, asupra istoriei literaturii de la noi şi de aiurea ar înţelege că discuţia despre moravuri şi texte literare, reacţia pudică a unui comentator "de bun simţ" a însoţit mai toate epocile literare.

Sunt deja locuri comune procesele lui Baudelaire, problemele lui Sade ori scandalul social pe care îl provoca apariţia lui Dante în Florenţa. Nici la noi moralitatea scrierilor nu a scăpat ochiului ager al doctorilor spirituali care se găsesc la orice colţ de stradă. Geo Bogza făcea puşcărie prin anii 30 pentru "poemul invectivă". Printre cei care luau cuvântul în adunarea de la Societatea Scriitorilor, în care se hotăra dacă tânărul va fi apărat sau nu de organismul profesional al celor care făceau din scris o profesie în România, era şi Mircea Eliade. Se spune că Eliade a fost unul dintre cei mai vehemenţi: "N-ar trebui să-i apărăm pe toţi pornografii" ar fi spus autorul "Huliganilor". Nu a trecut multă vreme şi Eliade însuşi se vedea pus în discuţie pentru pornografie în Societate.

Istoria moralei ultragiate este destul de bine stabilită în România, deci, se poate spune că, automat şi gestul de a şoca gustul public este la fel de bine împământenit aici, atât de bine încât a ajuns aproape jenant să se reacţioneze atunci când o intervenţie scrisă pune în discuţie feţele indecente ale unor situaţii culturale ori sociale. Ca orice pornire reţinută şi această obişnuinţă atrage defulări nefericite. Cel puţin aşa aş vrea să văd veşnicele expuneri de moralitate lezată pe care le auzim în locul dezbaterii culturale în legătură cu .

O problemă de limbă

S-ar putea vorbi foarte uşor despre pornografia şi vulgaritatea revelată de mai toate discursurile politice. Întâmplător sau nu... tocmai faptul că ni se aruncă în faţă termenii "grei" este un indicator asupra faptului că se preferă să se ia în discuţie orice numai conţinutul unui text nu. Dar cine sunt cei care vorbesc despre pornografie, întâmplător tocmai cei care ar fi trebuit să aibă o profesie din calitatea limbii române de a fi vie şi flexibilă. Dar cine este vinovat pentru faptul că şcoala predă literatura într-o limbă aproape străină limbii române uzuale? Aceleaşi persoane au şi pretenţia ca literatura să rămână aseptică şi sub control.

Majoritatea vorbitorilor de limbă română roşesc atunci când buzele lor nimeresc cuvinte brute şi dintr-o ignoranţă autoimpusă. Ştiam că anii 80 au fost ani de entuziasm baroc pentru cultura populară din Statele Unite, dar este o surpriză să constaţi că mentalitatea atot ştiutoare a perioadei în care a fost la modă cea mai jenantă muzică (dacă nu vrem să ne gândim la coafuri) trăieşte acum în minţile puternicilor zilei din România. "Noi ştim, noi am mai auzit, şi noi am mai făcut asta" spun, de cele mai multe ori discursurile care ţin să se arate reticente faţă de o scriere în care apar vorbele interzise. "Nu este nimic extraordinar dacă foloseşti vorbe crude" spune un critic, pierzând din vedere faptul că micile sau marile expresii nu fac decât să asigure normalitatea unui discurs, nicidecum nu sunt justificarea acelui discurs. De curând am văzut o punere în scenă a piesei "4:48 Psihoza", ultimul text semnat de Sarah Kane înainte de a se sinucide. Este de menţionat faptul că tânăra autoare de teatru era în 1999, data la care-şi pune capăt zilelor unul dintre cei mai controversaţi dramaturgi britanici. În 5 ani de la debut critica de teatru descoperise că, atât în piesele ei, cît şi în scrierile celor pe care critica i-a numit generaţia teatrului de spermă şi sânge, este ceva mai mult decât gunoiul care le era reproşat la primele reprezentaţii. Interpretat de Maia Morgenstern, rolul presupune un text crud, în care demersurile poetice sunt de multe ori spintecate de cruzimi de limbaj greu de suportat. Am aflat după reprezentaţie că actriţa nu poate să rostească întotdeauna cuvintele dure, aşa că, în funcţie de felul în care simte sala foloseşte alte vorbe sau rosteşte "fut". O atitudine cinstită, dar actriţa simţise altceva, faptul că şocul poate să împiedice publicul să urmărească dezvoltarea unui text tulburător.

Cruzime şi pregnanţă

În cazul dramaturgilor britanici din anii 90, lucrurile au evoluat destul de ciudat. Respinşi cu vehemenţă de critica de teatru din Regatul Unit, ei au fost întâmpinaţi cu entuziasm pe scenele din Germania. Britanici venerabili cum ar fi criticul Michael Billington care nu văzuseră la început decât gunoiul asistau uluiţi la definirea celor pe care ei îi consideraseră autori de gunoaie şi rătăciri dezgustătoare drept o generaţie care reînvie dramaturgia britanică intrată în hibernare după succesele stângiştilor din anii 70.

Asocierea cu dramaturgia britanică nu o fac întâmplător. În ultimii ani proiectele culturale cele mai relevante în creaţia artiştilor tineri din România au aparţinut teatrului. O să extrag un singur element din tot ceea ce se poate formula pe marginea textelor şi montărilor care au lăsat să se vadă că se întâmplă ceva la nivelul expresiei artistice de la noi. În primul rând se pierde tot mai mult atitudinea complexată în faţa "marelui lucru care este arta". Acesta nu este un lucru esenţial, poate, dar dincolo de asta se află ceea ce vreau să scot în evidenţă. Gianina Cărbunariu, tânără regizoare a scris piesa "Stop the tempo". În piesă trei personaje poartă numele actorilor care le interpretează, la un moment dat actorii citindu-şi buletinele de identitate. De la un capăt la altul.

O altă regizoare tânără. Ana Mărgineanu a montat la Teatrul foarte mic din Bucureşti "8PT N9UÃ, 89... FIERBINTE DUPÃ '89", un spectacol care folosea texte semnate de Ştefan Caraman, Ştefan Peca, Petre Barbu, Paul Cilianu şi Călin Blaga. Aici aspectul de care pomeneam mai sus se nuanţa, actorii îşi purtau propriile nume dar în anumite scene, adoptau numele personajului din text. Jocul acesta între persoana reală şi personajul din text cred că surprinde un aspect important din ceea ce se întâmplă la nivelul imaginaţiei româneşti de astăzi. Structura unui obiect artistic devine destul de nesigură pentru asumarea unei măşti interpretativ-auctoriale. Aşa se face că apare un baleiaj continuu între ficţiunea asumată şi realitatea impregnată de această ficţiune. Asta a fost fractura subliniată în fracturism şi tot asta este linia pe care de strânge expresia corpului rănit de expunere, corpul care devine singura prezenţă certă.

Într-o lume în care relaţiile interumane se transformă tot mai mult în apropieri virtuale (internet, discurs, voce redată de aparatură electronică), cruzimea de limbaj sau de comportament ajunge să funcţioneze ca o reacţie normală, ca un indicator fierbinte al distanţei care se cască din ce în ce mai mare între fiinţele umane pe măsură ce pământul se transfomă într-un sat global din ce în ce mai mic.