Pentru a nuanţa mai bine direcţia pe care a dat-o Grad în editorialele anterioare, am să vorbesc iarăşi la modul memorialistic/imprecis/uşor patetic despre istoria mentală a EgoPHobiei, despre pre-istoria şi specificul ei. La transmutările pe care le suferă această revistă, aproape număr de număr, mă întreb cât din spiritul Clujului mai răzbate din ea. Am spus, deseori, că unul din pariurile ei esenţiale este de a mobiliza şi de a cartografia o generaţie heraclitică, mutabilă (în sensul dat de Shelley acestui termen), vulcanică, insolentă, care va spune fără reţineri şi fără pudibonderii ceea ce are de spus. Dar nu am chef să fiu belicos astăzi, cei care hrănesc inechivalenţele şi contrasensurile culturale ale sistemului vor fi înjuraţi cu altă ocazie. Am putea spune că oraşul Cluj ("rece şi habsburgic" spunea Marta Petreu într-un interviu recent din Ziua) este un construct mental în care încap bine romanele lui Vakulovski sau Schiop, muzica semnată Luna Amară, poemele lui Mureşan sau ale lui Perţa, cursurile lui Mihali sau Ciomoş şi multe altele. Dar acest crucible cultural vine doar ca o faţadă sau ca un covor persan, sub care mugeşte o subcultură stranie şi proaspătă, omniprezentă prin mirosul său puternic, care nu poate fi ignorat. Music Pub, în care nu demult a concertat Ancient Ceremony, dar şi Urma, cartierul Mănăştur, unde nivelarea şi masificarea produc prin contra-exemplu efuziunea unui sentiment asemănător libertăţii, Căminul 16, osificat deja ca un recycle bin al literaturii române, casele din Andrei Mureşanu, pe care ai putea să faci un doctorat în arhitectură sau în simbologie. Clujul mai are o uşurinţă specifică în comunicare (chiar şi un intelectualism mediu), pe care nu am întâlnit-o altundeva: parcă mi-e mult mai lejer să discut filozofie aici. Şi nu filozofie în sensul hard, poluată cu o mie de referinţe livreşti, alimentată excesiv doar de notele de lectură, pe care le-ai obţinut cu o trudă maiestuoasă şi inutilă; ci acel gen de filozofie "existenţială" (şi folosesc termenul decupându-i aura sa inchizitorială şi paideică), care apare atât de familiar şi intimist în romanele generaţiei beat. Cu alte cuvinte, conversaţii care nu rezolvă nimic, dar care te ţin în priză până te primenesc zorii.

EgoPHobia are această patină de filozofare profană, de vitalism care irumpe şi se ofileşte la fel de repede în agora, prin textele criticabile dar nu mai puţin autentice ale lui Sigartău, Mareş, sau Belce. Din punct de vedere stilistic, pot fi uşor minimalizate - dar nu tehnica ne interesează aici, ci acest mod de a încastra un anumit puls al străzii, al post-industrialismului care marchează un anumit trend în mentalitate. Mai ales în textele ultimilor doi se vede un refuz al intelectualismului, dominat de o depreciere a individualităţii, care are un iz fantomatic de marxism. Abjectia, ţara mentală a lui Belce, este un Mănăştur stilizat, în care blocurile încolonate dau, pe lângă semnalul clasic de agorafobie, sentimentul că în mijlocul coloşilor de beton, te simţi protejat.

Dar EPH, deja un acronim folosit în redacţie, care poate va fi mai târziu înmormântat într-o ştampilă sau platonizat într-un sigiliu (diferenţa este aproape insesizabilă), nu înseamnă doar atât. Ideea ei s-a născut la concursurile de poezie, într-un spaţiu infinit mai liber şi mai supus interpretările decât un oraş (decât orice oraş - "oraş pierdut în fum, nefericit oricum, mai bine-ai fi scrum"/ Luna Amară), în timp ce necesitatea ei a venit din absenţa unei libertăţi de gândire, pe care am considerat-o patentă şi simptomatică în anumite cercuri, cenacluri sau reviste de cultură. Pariul ei programatic s-ar închega într-o simplă expresie şi aceasta este: generaţia 2000. Într-adevăr, cunoscând prea bine anumite pagini din Liiceanu sau Patapievici şi cunoscându-mă mult prea bine în raport cu ce a însemnat comunism şi ce înseamnă post-comunism, consideram că doar o generaţie "tânără" mai poate răscumpăra tăcerea şi laşitatea taţilor noştri, care au trăit şi au scris în surdină. Aveau grijă să nu supere pe nimeni cu umilinţa lor isterică, în timp ce vina lor creştea inimaginabil ca un nor păduchios de furtună. Mi-am zis, aş/am putea să fim vocea lor şi răscumpărarea simbolică, dacă ar exista orânduire în acest simbolism al dreptăţii poetice. Un fel de karma police le-a vegheat paşii prin lagărul mental (şi nu numai) în care au fost înregimentaţi. Acelui karma police îi substitui un dharma liberation army - şi fiecare insolenţă sau strigăt de revoltă, fie că este inscripţionată obscen pe o uşă de lift, fie că apare într-un poem al lui Komartin, înseamnă pentru mine mai mult decât continuitatea şi mezalianţa cu "era" pre-decembristă. Şi poate că literatura română, la fel ca mentalitatea românească trebuie să treacă printr-un botez al focului, presupus de această violentare şi dezvirginare spirituală. Poate trebuie să înjurăm şi să ne stilizăm înjurăturile, poate trebuie să ne obişnuim cu angoasa şi violenţa psihologică, cu furia şi cu rebeliunea, pentru că prea am dormit într-o cuşcă de sticlă timp de patru decenii.

Compar EPH cu o gară. Un spaţiu public, din care vin şi pleacă idei. Unele îşi dau mâna şi se conjugă, altele explodează şi se dezintegrează în scântei. Acel haos care nu mai seamănă cu haosul, ci cu schimbarea de mentalitate; acea revoluţie, care nu mai este revoluţia teoretizată de bâjbâielile lui Lenin sau Guevara; acest timp, ce acumulează instantaneităţi şi instantaneu le expurgă în virtual. Deja, EPH nu mai miroase a Cluj - în ea mocneşte faciesul expresionist al unei Românii care se transfigurează.

@ Ştefan Bolea