Living the dream la vida loca

de Sorin-Mihai Grad
click here for the English version

 
Tânărul scriitor dă peste anunțul concursului de povestiri.Realizează că n-a scris nimic de multă vreme și ar fi cazul ca situația să se modifice radical. Unde mai pui că că e vorba de o competiție și premiile sunt mereu binevenite, mai ales la început de carieră, indiferent cine le oferă și în ce constă ele. În plus, ar fi cazul să publice și el ceva acolo, nu de alta, dar un scriitor fără un text în Revista Povestirilor e ca un om care n-a apărut niciodată în revista People. Sau ca un manelist fără clip pe mynele tv, ceva care nu se există, iar dacă totuși o face e păcat de moarte.

 
Deci va scrie ceva pentru concursul ășta. Deocamdată nu are habar ce, dar timp mai e, două luni pentru maxim șase mii de semne înseamnă vreo sută de apăsări pe taste pe zi, din care măcar cinșpe spații, atâtea produci și fluierând, cu mâinile legate la spate și cu creieru-n gips. Cât despre subiect, va găsi el ceva, nu-și face griji. Absolut deloc. La nevoie poate dezvolta o idee din caietul lui cu note și fragmente, le adună acolo de ani de zile fără să facă nimic cu ele, niciodată nu-i momentul potrivit. Ei, dacă nu-i apare de undeva povestirea care să rupă-n două juriul și să-i aducă marele premiu, o să se folosească în sfârșit de ceva pus deoparte pentru zile de nevoie sau cu chef de muncă și ceva tot o să prindă.

Regulamentul concursului interzice bancurile, de parcă ar scrie cineva așa ceva. Ce odios! Bancurile se spun, nu se scriu!, exclamă tânărul scriitor, bucuros de parcă ar fi dibuit un dezacord în discursul de revelion al președintelui. În schimb ai voie să povestești întâmplări imaginare cu personaje reale celebre sau întâmplări reale cu personaje imaginare. El observă că cele imaginare celebre nu-s interzise, dar în loc să se bucure se cam sperie. Cum să se oprească doar asupra unuia când are la dispoziție atâția candidați? Și mai e documentarea, să nu cumva să contrazică ceva în povestirea sa din ce se știe despre cel ales. Prea complicat. Mai bine își deschide caietul.

Poate c-ar merge să scrie despre băiatul care vorbește cu un cactus. Ori mai bine de casanovistul care vrea să se culce cu câte o purtătoare a fiecărui prenume feminine românesc însă se pomenește îndrăgostit de o Alice și nu știe ce să facă. Dacă i-ar fi trecut la timp o alice prin cap n-ar mai fi avut acum asemenea probleme, comentează amuzat tânărul scriitor și răsfoiește mai departe. Următoarea idee care-i atrage atenția e tare, dar paremai potrivită pentru un roman, nu merită sufocată în două pagini, iar de anarhistul care folosește cabinele de probă din magazine ca să-și facă nevoile parcă nu-i aici locul potrivit să vorbească, cine știe cine-i în juriu.

Ce-ar fi să scrie mai bine despre ceva ce a văzut sau i s-a întâmplat lui însuși? Cum a fost faza aia de la stadion când mingea l-a lovit în cap pe un ultras de aproape doi metri, gras și hipertatuat care a început instantaneu să plângă. Până și baba care vindea semințe a râs atunci de figurantul ăla. O fi bubuit-o sănătos fundașul, dar, la naiba, mai bine te prefaci leșinat decât să dai la șoareci, mai ales dacă ești un munte de om care-i mereu între primii la cafteală când jandarmii nu separă suficient galeriile. Ar putea să povestească și despre bătrâna fotografă la care a mers să-și facă poze pt CV, când din momentul în care a intrat în atelier s-a simțit parcă într-o nuvelă de Eliade.

Ar mai putea scrie și despre un vis, a început să și le noteze după ce a aflat că așa fac și alți scriitoriși a adunat câteva ciudate rău. O asemenea povestire nu trebuie nici măcar să aibă prea multă logică, important e ca imaginile din ea să fie cât mai dubioase și, pe cât posibil, impresionante. Nu neapărat chiar ca-n Avatar, dar nu s-or fi epuizat acolo chiar toate ideile bizare însă tari de pe lumea asta.

Oricum nu trebuie să treacă chiar acum la treabă. Doar mai are două luni, cine știe ce idee-i mai vine până atunci. Ar putea chiar să combine câteva dintre cele pe care le-a reținut ca posibile, băiatul care vorbește cu cactusul ar putea deveni perversul care se ușurează prin magazine și plânge la meci când ai lui o iau la cocoașă sau el încasează o bombă-n cap. Dar era vorba de o simplă povestire aici, cum să se oprească la timp cu un subiect care se anunță așa vast?

 
Trec câteva zile și autorul încă nu s-a decis. Ba chiar a mai pescuit niște idei dintr-un sertar cu însemnări mai vechi. Mai are o lună, de ce să se grabească? Două săptămâni, una, dar nu-i stres, o povestire o poți scrie dintr-o suflare, nici pauză de apă nu-ți trebuie. Complicat e să-ți găsești subiectul, ar recunoaște tânărul scriitor dacă ar simți nevoia să discute cu cineva despre preocupările lui actuale.

 
Gata, acum trebuie să se apuce totuși de treabă, mai sunt trei zile până la termenul limită. Azi o va scrie, sau măcar o începe, mâine o termină, poimâine îi face ultima corectură și o expediază și apoi își așteaptă liniștit premiul. De când a aflat de concurs n-a scris nimic altceva, ca să nu-și irosească talentul și ideile. Acum însă e pregătit. Totul e fixat, mai puțin subiectul, dar vine și el. Tânărul scriitor se uită pe geam. Trec două babe însoțite de potăile aferente. Dacă ar începe astea să se încaiere și să se învârtă împrejurul doamnelor, să le înfășoare lesele în jurul picioarelor și să le doboare ca pe mașinăriile alea din careva episod vechi dinStar Wars ar avea în față un început bun pentru textul lui. Însă caricaturile astea patrupede nu-s doar mici și proaste, ci și incapabile să priceapă fluxul de idei pornit din mintea lui, așa că nimic interesant nu se întâmplă. Mai vede niscaiva mașini, câțiva pietoni, însă fără potențial să ajungă în povestirea pe care e pe cale să o scrie.

 
Vine și ultima zi. Tânărul scriitor încă nu s-a decis despre ce va fi povestirea pe care o va trimite la concurs, știe doarcă o va scrie. Doar mai are atâtea ore la dispoziție.