Ceasul fantasmelor, al fiarelor și al monștrilor din toate lumile

#traiestefantastic

de Andreea Sterea

 

Publicul iubitor de horror, terror, suspans și mister nu este unul mic. Dovadă stau, printre altele, apetitul publicului general pentru producțiile internaționale cinematografice și literare de gen, precum și succesul pe care l-au avut volume precum Metamorfoze, Cronici din Voss (Andrei Mazilu) sau Ecouri din tenebre (Rodica Bretin) în rândurile publicului român în special – și asta doar în ultimii ani.

Atracția mea pentru întuneric este deja bine cunoscută, la fel și faptul că rar găsesc ceva în literatură sau în cinematografie care chiar să mă sperie. Cu toate acestea, deși am nenumărate surse la dispoziție, fac ce fac și mă întorc mereu, obsedant, la Oliviu Crâznic și la al lui Ceas al fantasmelor, căci redescopăr parcă mereu altfel tenebrele și monștrii pe care îi caut într-adins atât de tare.

In amissa arte mysterium

Dacă Metamorfoze – un volum despre care am mai scris cu alte ocazii – include texte literare clasice abordând mitul vârcolacului, Ecouri din tenebre se ocupă documentaristic de fenomene paranormale consemnate de-a lungul istoriei, iar Cronicile Vossiene folosesc supranaturalul ca mijloc pentru o intrigă de factură politică, Ceasul fantasmelor al lui Oliviu Crâznic reprezintă o adevărată galerie de artă, cu exponate dedicate în exclusivitate misterului și tensiunii psihologice.

Volumul de colecție fascinează încă de la lansarea din 2015 cu eclectismul povestirilor incluse și cu atmosfera apăsătoare, sinistră, pe care ne-o oferă, fie că vorbim despre textele de pe filiera gotică sau cele dark fantasy sau SF. Un excelent stilizat muzeu al terorii, volumul Ceasul fantasmelor are pus deoparte câte un monstru pentru fiecare dintre noi.

Arta lui Oliviu de a crea suspans este comparabilă cu cea a lui Lovecraft (deși acesta din urmă trișează de multe ori la acest joc, motiv pentru care uneori îl ignor), făcând uz magistral de elementele care ne împing să dăm pagină după pagină, cu lumina aprinsă în miez de noapte și cu inima bătându-ne în piept: sugestia, aluzia, incertitudinea, dozarea neliniștii până la paroxism, forța cumplită cu care extraordinarul sfâșie banalul și îl înlocuiește.

Bun cunoscător al miturilor și istoriilor născute din negura vremii și un fin estet al terorii, Oliviu Crâznic oferă în Ceasul fantasmelor un meniu complet și versatil indiferent de ce tip de fani ai horror-ului suntem.

Despre Lenore Arras am discutat în nenumărate rânduri, fiind una dintre prozele mele preferate din toate timpurile, păienjeniș de simboluri, intrigă și mister țesut în jurul conceptului de monstru ce sălășluiește în însăși ființa noastră.

Modul în care e dozată acțiunea, revelația de final, goticul, supranaturalul și antiteza lumină-întuneric și bine-rău din Lenore sunt numai câteva dintre elementele pentru care această nuvelă și-a găsit binemeritatul loc printre clasicele contemporaneității.

Dar Ceasul, așa cum spuneam, ne oferă cu fiecare povestire o nouă sursă de spaimă, de fiecare dată altfel și, desigur, un nou prilej de a ne reevalua poziția față de misterele văzute și nevăzute ale lumii.

Non Mortuus Est

…Am un dispreț profund pentru zombie moderni. Nu numai că nu îi plac, dar îi consider penibili, stupizi, absolut plictisitori, previzibili, greșiți cumva. Mă ajută mult și cinematografia contemporană, care în ultima vreme face din nemorți niște personaje ridicole, prinse în niște intrigi și conflicte de tot râsul.

Toate astea până la Trecătoarea lui Oliviu Crâznic, în care cei-ce-nu-mor aparțin unui univers și unei istorii atât de tenebroase, încât existența lor, scopul re-ființei lor, inteligența care îi conduce și evoluția lor devin verosimile în economia internă a unei opere de ficțiune – și aproape că ar fi verosimile și în felia de istorie imaginată, dacă aș crede cu adevărat că, la un moment dat acum mult timp, Un Zeu (sau Opusul Lui) permitea întoarcerea din moarte.

Superb punctată perioada poveștii, excelent manevrat condeiul (în numai două pagini și jumătate) pentru a ne da o altă perspectivă asupra mitologiei dacice, infinit mai interesantă abordarea morților vii decât ceea ce produce industria de divertisment în ultima vreme.

Nemorții din Trecătoare sunt net superiori hoardelor de creaturi care se uită cruciș, merg strâmb și ucid orice le iese în cale fără discernământ – sunt niște biete animale turbate și flămânde, nu-i așa? –, dacă nu prin scop sau inteligenţă, măcar prin faptul că Oliviu a avut nevoie numai de 12 ca să spună o poveste memorabilă, în timp ce studiourile au nevoie de zeci, sute de căpățâni trase la CGI ca să nu spună absolut nimic.

Problema mea cu zombie moderni e că ai nevoie de cirezi întregi ca lucrurile să devină măcar parțial interesante și ca ceva să se întâmple. Trebuie să se infecteze tot orașul cu zombalism ca să poți scoate ceva din asta și nici atunci nu iese cine știe ce grozăvie.

Cum e însă să scrii o aventură cu numai 12, cu 5-6 revenanți sau chiar cu unul singur și lucrurile să fie cu adevărat înfiorătoare, iar teroarea să se intensifice pagină cu pagină până când simți că vrei să urli și că nu o să mai poți stinge lumina niciodată?

Nemorții vechi, antici și medievali, născuți din frica de început de lume, din poveștile de groază ale omului confruntat cu lucruri inexplicabile pe care mintea lui nu le putea cuprinde, monștrii supurând din credințe, superstiții și bezna care s-a ridicat de pe ochii civilizației numai cu câteva sute de ani în urmă – ei bine, cu ei e cu totul altă poveste, dar pentru asta trebuie să citiți și Coșmarul lui Oliviu, pe lângă Trecătoare.

Sigur, mai există cărți și filme/seriale bune cu zombie, dar cele noi sunt puține, iar cele clasice, cu adevărat extraordinare, tind să se piardă în zgomotul general. Din acest punct de vedere, Ceasul fantasmelor (și Coșmarul, desigur) este una dintre ancorele mele culturale de bază în suspans, mister și întuneric într-o epocă în care Vampirul-Fiară sau Vampirul-Sburător s-a transformat în Vampirul-Stroboscop sau Vampirul-Papă-Lapte, iar Cel-Care-Aduce-Ciuma a devenit figurație în povești care scuză eterna prostie umană.

Dar să trecem mai departe.

De Monstris

Fata care ia inimi, Fiica Lunii, este unul dintre acei monștri seducători, o făptură a nopții, creatură legendară de pe meleaguri transilvănene, care folosește eros-ul ca metodă de execuție. O fantasmă arătându-se la ceas de seară, creatura din Însângerată, luna îți demonstrează că, dacă îl scrii bine – și Oliviu l-a scris perfect (la fel ca și în Coșmar) – un monstru din folclorul românesc, autentic, este de zeci de ori mai fascinant și mai înspăimântător decât orice monstru inventat cu scopul de a șoca cititorul de dragul de a șoca cititorul.

Ellen Lee este o nuvelă polițistă, în stil anglo-saxon, construită după canoanele thriller-elor clasice și al Dosarelor X, cu parfum de noir (care nici ele nu mai sunt ce au fost) și de negură în plină lumină a zilei.

Și aici, ca și în alte povești scrise de Oliviu, avem un monstru cu care suntem familiari dar pe care îl vedem într-o lumină nouă și de a cărui existență ne mirăm la final, în momentul Z al Marii Dezvăluiri detectivistice clasice, pentru a ne bucura că cineva, iată, în sfârșit, poate scrie un suspans bun în câteva pagini.

Ellen Lee este un text care merită recitit imediat după ce l-ai terminat, numai ca să surprinzi emoțiile polițistului și să poți trage cu ochiul de după perdea pentru a vedea cum se înfiripă fantasmele dincolo de vălul fragil al realității. O poveste ușor de ecranizat, pe care o savurezi din plin, și o gură de aer curat pentru oricine admiră policier-ul atent nuanțat cu o doză bună de supranatural.

Ajunși la Spiridușii albi, avem parte de o frumoasă turnură de la mitologia românească la cea de inspirație amerindiană, intriga având loc într-un orășel american în care dispar copii din când în când. Avem codrul întunecat – sălaș al supranaturalului – indienii din rezervație care știu lucruri dar nu vorbesc despre ele, adolescenții care din curiozitate și teribilism încearcă să rezolve misterul numai pentru a intra în bucluc, și, în sfârșit, o atmosferă ce dă senzația de Twin Peaks cu câteva note de IT, Lup-Nomad, și chiar de mai noul Sharp Objects (în părțile lui – puține – bune).

Domini Canes face parte din secțiunea destinată viitorului în volumul Ceasul fantasmelor, dar numai pentru faptul că avem parte de povestiri science-fiction asta nu înseamnă că teroarea, misterul și suspansul nu pot fi prezente. Desigur, într-o lume mult viitoare te-ai aștepta să dai de monștri neobișnuiți, noi, veniți poate din dimensiuni și universuri paralele, dar Oliviu ne arată încă o dată că e neîntrecut la capitolul surprize.

Răul nu e niciodată nou, poate lua altă formă, altă dimensiune doar, dar nou nu e. În Domini Canes avem parte de un demon ancestral, bătrân ca timpul însuși, a cărui existență în lumea SF a Statului Mart, a Alianței și a Lumilor Periferice pare anacronică – dar numai pare.

Faptul că în universul Ermengaardei se mai vorbește despre demoni mă face să mă gândesc la legenda lui Solomon așa cum a fost ea povestită de De Montour în nuvela Proscrisul de Robert E. Howard (una din preferatele mele din volumul Metamorfoze).

Malleus Maleficarum

Și gândindu-mă că demonii și monștrii sunt printre noi probabil dinainte de Geneză și râd în fața trecerii veacurilor, pișcătură de purice pe un mamut, atunci prezența unui astfel de Rău într-un planetary romance devine cu atât mai fascinantă prin contrast, demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că maleficul nu piere niciodată, ci numai își așteaptă răbdător recipientul de carne care să îl poarte și să îl elibereze în toate lumile posibile.

Oliviu Crâznic reușește ca nimeni altul să se joace cu conceptul de Rău Absolut, primordial, cel pe care l-au abordat și Poe, și Lovecraft, și Robert E. Howard și Stephen King și alții – fiecare în felul său – oferindu-ne cu fiecare poveste în parte o altă fațetă a acestuia.

De aceea, am să închei analiza monștrilor din Ceas cu povestea care, din punctul meu de vedere, este și cea mai tulburătoare. Americanii au termenul de “disturbing” pentru acest caracter răscolitor al unor povești – acelea care prin ideile și prin felul în care sunt scrise te zguduie psihic nu prin extraordinarul lor nemaivăzut și nemaipomenit, ci prin verosimilitatea și prevalența lor în viața noastră reală, imediată.

În Pivnițele Palatului Charron se desfășoară poate cel mai mare Rău care există în lume – omul și sufletul său de fiară dezlănțuită –, capabil de cele mai abominabile crime, satisfăcut numai când a reușit să pângărească tot ce este mai frumos și mai pur sub soare.

Omul capabil de tortură, omul care produce și savurează suferința semenilor săi, umbra lui Cain pe Pământ, cel întors la stadiul de bestie, cel care se ascunde la vedere printre noi, pe care în vechime îl numeam “nebun” sau “posedat”, “adorator al Diavolului”, “blestemat”, iar pe care acum îl numim psihopat, sadic, bolnav mintal, rău – în esență același individ cu alte nume.

Legată de romanul …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul, povestirea ne dezvăluie încă o latură a abjectului uman, așa cum arată el în toată monstruozitatea închinată Întunericului. Trebuie să recunosc că, deși mă fascinează monștrii… ficționali să le zicem, cei umani sunt de departe cei mai înspăimântători, căci imaginația colectivă nu cred că a putut închipui fiare mai sălbatice și mai îngrozitoare decât omul atunci când răutatea lui găsește terenul fertil pe care să dospească.

Desigur, ne sperie ființele nopții, ne dau fiori creaturile supranaturale, ne țin treji strigoii, vampirii, casele bântuite, metamorfii, demonii sau monștrii veniți din alte dimensiuni, dar nimic nu mă înfricoșează personal mai tare ca omul care își cultivă și își pune în aplicare cele mai negre instincte.

Poate din acest motiv, povești ca Pivnițele Palatului Charron, Misery a lui Stephen King, Fata modificată a lui Paolo Bacigalupi, Portocala mecanică și altele au avut asupra mea efectul zguduitor pe care nu îl vor atinge niciodată păianjenii uriași sau fantomele.

Căpitanul Farrel este mai monstruos decât oricare din creaturile supranaturale cu care se confruntă Ferrin de Aras sau Joseph Scalzi pentru că Farrel, la fel ca și Annie Wilkes, la fel ca Dahmer, Gacy, Miyazaki, Chikatilo sau Bundy – poate exista aici, cu noi. Se reîntrupează, din când în când, într-o formă sau alta, și ne reamintește că în definitiv și la urma urmelor, De Montour avea dreptate să îl blesteme pe regele Solomon, căci acesta, deși a înlănțuit toți demonii, pe unii i-a lăsat să scape.

Sine metu…

Pentru mulți este neobișnuită pasiunea mea pentru literatura misterului, a suspansului și a fricii, dar cu siguranță nu sunt primul sau ultimul cititor (sau cinefil) atras de întuneric cum sunt atrași fluturii de lumina becului.

Caut o emoție anume, curajul poate, și cu siguranță o aventură palpitantă, iar Ceasul fantasmelor se dovedește de fiecare dată alegerea potrivită. Ziceam la început că Lovecraft trișează și de aceea îl sar uneori când simt nevoia să explorez tenebrele, pentru că e frustrant să nu afli niciodată ce formă ia grotescul, autorul american preferând să “nu aștearnă pe hârtie cele ce au urmat” sau, prevăzător, să nu provoace cititorului vreun infarct, anunțându-l numai că Oroarea “nu poate fi descrisă în cuvinte”. Ca să îl citez pe Deadpool, this is just lazy writing.

Oliviu Crâznic poate să spună în cuvinte exact ceea ce trebuie și cu siguranţă nu se teme să provoace furtuni în inimile și mințile noastre. Ceasul fantasmelor se citește într-adevăr cu lumina aprinsă, dar se recitește ori de câte ori banalul cotidian și ridicolul “spaimelor” moderne te aduc la exasperare. În cazul meu, cam de două ori pe an.

În încheiere, țin să reamintesc tuturor celor interesați de literatura de calitate că îl pot întâlni personal pe Oliviu Crâznic în cadrul evenimentului “Ore de creație”, organizat de Crux Publishing pe 15 septembrie în București, la Epic Bar, începând cu ora 15.00. Dacă vreți să aflaţi mai multe despre cum se scrie întunericul ca să creezi o poveste memorabilă, înscrieți-vă la sesiune și luați-l pe Oliviu la întrebări!

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #55 — sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.