Oscar for best movie: Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse

[George Cornilă, Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse, Crux, 2021]

#traiestefantastic

de Andreea Sterea

Ca să spun adevărul, romanul Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse de George Cornilă nu ar trebui să fie un singur film, ci o mini-serie pe Netflix. Categoriile în care s-ar încadra ar fi Art House Movie, Drama based on real life, Social Drama, Romantic Foreign Movie și Thriller, cu un strop de Cultural Documentary, Mystery și Historical Documentary. Seria ar fi descrisă #eerie, #dark, #grim, #romantic, #violent, #erotic, #slowburn, #suspenseful, #disturbing, #psychological.

Dacă ar trebui făcută neapărat o comparație, aș spune despre acest roman că ne înfățișează situații coborâte din imaginația lui Joyce, Virginia Woolf sau Marquez și personaje trăind câteva dintre experiențele lui Henry Miller, toate transpuse în stilul care l-a consacrat pe Proust. Mai toți cei care discută despre această carte se duc la Proust, și pe bună dreptate.

Eu mă duc și la Salinger, Harper Lee, Hemingway sau Soljenițîn, pentru că dincolo de firul narativ principal, acest roman abundă de „fructe ale mâniei” comune marilor romane sociale clasice.

Temele sunt vechi și noi toate: ororile războiului, sărăcia, disparitatea de clasă, drepturile femeilor, crima organizată, imigrația, impactul devastator al comunismului, lupta individului de a-și depăși condiția, prejudecățile și stereotipurile, injustiția, partea întunecată a globalizării, angst-ul corporatist, sau soarta marginalilor de care societatea vestică pare interesată, fără a face însă mare lucru pentru ei.

Mă mai gândesc și la filme precum Lilya 4-ever, Cidade De Deus, Requiem for a dream, sau Va, vis et deviens. Cunoscătorii vor ști de ce.

Cu acest roman, avem parte de istorie, filosofie, cultură și politică, toate țesute pe fondul călătoriei inițiatice a trei adulți prinși în labirintul propriilor existențe, căutând izbăvirea prin intermediul auto-distrugerii. Avem o poveste în care realismul cu note transgresive este înmuiat uneori de realismul cu tușe magice, de erotism și de comentariul social excelent punctat pe fundal, toate pentru a crea un puzzle pe cât de dificil, pe atât de fascinant.

Din coloana sonoră ar face parte Sealed with a kiss, Creep, Once upon a December, California dreaming, Life is life, dar și alte piese care compun însăşi fibra cărţii, căci însoțesc personajele în cele mai importante sau intense scene din existențele lor.

O carte care are deja soundtrack? Da, cu siguranță, căci aceasta este magia lui George Cornilă.

O carte atât de bogată în referințe literare, artistice, istorice și culturale că ar merita publicat un compendiu însoțitor pentru ea? Da, cu siguranță, căci aceasta este magia lui George Cornilă.

O carte care ne invită să descoperim și să explorăm locuri pe care numai cu visul le visăm? Da, cu siguranță, căci aceasta este magia lui George Cornilă.

Dar cine ar trebui să regizeze această operă de artă? Eh, aici părerile sunt împărțite.

Unii l-au menționat pe Guy Ritchie – pentru modul în care se încurcă, de descurcă și se unesc ițele poveștilor tuturor personajelor implicate. Poate mai ales pentru felul în care o banală întâmplare sau un personaj terțiar din episodul doi se dovedesc a fi cruciale pentru intrigă în episodul zece.

Eu îl susțin pe David Fincher. Dacă ne gândim numai la Fight Club, Fincher ar fi printre puținii capabili să redea pe ecran lumile interioare complexe și zguduitoare ale personajelor la nivelul la care a făcut-o George Cornilă pe hârtie. Și, dincolo de introspecția ce reprezintă fundamentul întregului roman, Fincher ar fi și singurul regizor care ar îndrăzni să transmită pe peliculă ceea ce George a izbutit în scris.

Mă refer aici la aerul acela de dezabuzare al unor personaje ca Fiona sau Erika, la personalitatea auto-distructivă și bombastică a lui Swann, la alienarea unei întregi societăți altminteri admirată de toți, la corupția și murdăria din gangurile Amsterdamului, la violența pulsând ca o rană pe străzile Rotterdamului și în sufletele oamenilor, la scenele sângeroase, la pornografia, sentimentul de dezrădăcinare care îi macină pe cei trei eroi (pe fiecare în alt fel), la atmosfera apăsătoare, la explorarea abisului uman fără nici o restricție și la multe, multe altele.

Și apropo de lipsa de restricții sau tabu-uri de orice fel, iată că ajung și la regizorii sud-americani, unici prin felul în care ar putea imersa cititorul în realismul magic, non-pudoarea, drama și la realismul brutal de pe fiecare pagină. Opțiunile mele ar fi Cuarón, Iñárritu și/sau Amenábar. Puțini sunt cei care ar putea să redea pe peliculă acel sentiment de stranietate ce marchează întreaga operă a lui George Cornilă, fie că vorbim de postmodernism, literatură fantasy sau hard SF, dar cred că lor le-ar ieși.

Poate că cu puțin efort, ar reuși să facă pe ecran ce a făcut George cu condeiul: îmbinarea armonioasă a romantismului cu violența, a sexului cu arta, a dialogurilor spumoase cu anostul de zi cu zi, a halucinației cu acțiunea intensă, a sacrului cu profanul, sau a idilicului cu prozaicul împins la extrem.

Și pentru că vorbim despre George Cornilă și mi-aș dori ca această adaptare să îi fie fidelă materialului-sursă, decorurile interioare (cele cuminți) vor trebui să includă picturi semnate de Rubens, Bosch, Aivazovski sau Vermeer. Decorurile mai puțin cuminți ar avea filtre roșii, albastre și verzi, sticle de băutură, resturi de marijuana, cearceafuri mototolite, lame de cuțit, arme de asalt, sex dungeons, canale, șobolani și microbiști plini de sânge.

Fundalul? O Olandă exotică, policromă, eclectică, savuroasă și profund viciată, așa cum numai George o cunoaște în intimitatea tuturor personalităților ei multiple. M-aș extazia la cadrele exterioare largi ale idilicului, irealului Woerden. M-aș cutremura pășind alături de personaje în inima violentului, decăzutului Rotterdam. Aș absorbi și prin pori, dacă ar fi posibil, tot ce ar avea să îmi dezvăluie fabulosul, fracturatul Amsterdam, cutie a Pandorei pentru toți cei care îi caută pe Eros și Thanatos deopotrivă.

Cine ar fi actorii care ar putea da viață pe ecran dificilului Joey, nebunului Swann, rebelului Rasmussen, inocentei Mina, tulburătoarei Fiona sau diabolicului Mirković? Aici, fiecare cititor în parte își va alege favoriții, pe măsură ce va ajunge să cunoască aceste personaje în cele mai intime moduri cu putință.

M-aș uita la această serie într-o singură noapte și apoi aș revedea-o de câteva ori pentru a fi sigură că am cuprins cu inima și mintea monumentala aventură la care autorul ne invită de la primele rânduri, de la primele scene.

Dar încă nu avem mini-seria, așa că voi încerca să vorbesc despre ceea ce se consideră a fi, până la acest moment, cel mai bun roman semnat de George Cornilă.

Ineditul cărții-serie se construiește treptat și meticulos pe labirintul creat de trei fire narative alternative și întretăiate, dar și pe planuri temporale non-lineare și întrepătrunse. Așa cum este ușor de ghicit, destine aparent separate se unesc la jumătatea romanului, ducând astfel spre o destinație finală comună.

Îi avem, așadar, pe Joey van Hoorn, Patrick Swann și Jurjen Rasmussen. Ducând tehnica fluxului conștiinței la rang de artă, George ne invită să fim martori direcți la scene din viața lui Joey, personajul narator, (ne)fericitul posesor al unei lumi interioare extrem de bogate, al unei inteligențe peste medie, al unei imaginații debordante și al unui apetit pentru introspecție comparabil doar cu cel al eroilor proustieni.

Când mă gândesc la Joey, îmi vin în minte versurile lui Nichita Stănescu – Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Never Say No Joe, așa cum e poreclit, nu își refuză nici o emoție, nici un impuls, nici o experiență. Droguri, sex, violență, literatură, artă, delincvență juvenilă sau căutarea romantică a unui timp pierdut și profund regretat – nimic nu îi e străin. Altfel, văzut de la distanță, Joey este un tip banal, ușor de pierdut printre milioane de tipi trași la indigo din mult-râvnitul vest.

Din punctul meu de vedere, una dintre cele mai mari izbânzi ale acestei cărți (pe care mi-aș dori-o transpusă pe ecran în cel mai mic detaliu) este felul în care fațadei sociale a lui Joey i se opune în perfectă antiteză lumea lui interioară. Cu Joey, George a creat un  adevărat Cirque du Soleil și ne-a oferit bilete în primul rând.

Joey se hrănește cu amintiri și se auto-susține cu poveștile de viață ale altor oameni (din trecut sau din prezent). Viața lui interioară este populată de figura primei iubite din adolescență și de idealuri romantice înălțătoare, dar și de naziști, eroine gotice, sirene, pietre prețioase de origini supranaturale, ceasuri, plăcinte cu brânză, coincidențe, judecăți aspre, nefericiri și frustrări, auto-analiză clinică, întâmplări bizare, pictori necunoscuți, intervenții divine, stejari, case misterioase și figuri emblematice (aproape ireale), toate laolaltă construindu-i o personalitate complicată și, în multe circumstanțe, dăunătoare pentru el însuși.

În contrast, Patrick Swann, personajul preferat al autorului, al meu și al oricui care a citit cartea, este un antierou romantic, desprins parcă din romanele picarești de odinioară. Multe dintre „episoadele” cu Swann sunt cele care ar da mini-seriei TV dimensiunea aceea dark și gritty de care vorbeam la început, dar și o notă de umor și speranță, căci nu putem decât să adorăm acest individ călit prin suferință care se manifestă printr-un hedonism dus la extrem.

Când hoț, când marinar, muncitor ocazional, luptător în arenele clandestine ale mafiei, cărăuș de droguri sau pierde-vară patentat, Patrick Swann este ceea ce numim „larger than life”. Roșcatul atrage atenția peste tot pe unde umblă, blestemându-și soarta potrivnică și sfidând-o la fiecare pas. Profund frustrat și decis să o termine cu viața trăind-o dincolo de limite, Swann este o gură de aer proaspăt ori de câte ori apare deși, obiectiv, povestea lui este cea mai tragică.

Cel de-al treilea „muschetar”, Jurjen Rasmussen trăiește viața unui om care, după ce s-a privit ochi în ochi cu abisul, a făcut cale întoarsă și s-a auto-salvat de la un destin previzibil pentru unul ca el: închisoarea sau moartea.

Și el un personaj romantic, Jurjen este, poate, cel mai bine ancorat în lumea în care trăiește. În comparație cu Joey, care locuiește practic în propria sa minte, și cu Swann, care este întotdeauna prea beat ca să facă orice fel de contact semnificativ cu realitatea, Jurjen este ancora relației dintre ei. În definitiv, fără el, nu ar exista această poveste.

Fost infractor și actualmente soț și tată devotat, Jurjen este singurul dintre cei trei care încearcă în mod real să rupă legăturile cu un trecut dubios și să se pună la adăpost de un viitor care nu ar duce decât într-o singură direcție. El este cel care creează legătura indestructibilă dintre cei trei, cimentând camaraderia care, la final, îi determină pe toți să sfideze împreună rațiunea și moartea de dragul lui Joey.

Dacă în aparență Joey se află în centrul societății ca individ perfect funcțional dar complet nefericit (ca noi toți ceilalți), iar Swann își asumă bucuros periferia societății căreia i se dedică trup și suflet, Jurjen gravitează ambele lumi, încercând să scape de cea întunecată, dar nefiind complet capabil să se integreze în cea luminoasă.

Cele trei fire narative se unesc undeva la jumătatea romanului dintr-o coincidență al cărei nume este Fiona. De aici încolo, caruselul de întâmplări și emoții capătă viteză, piesele de puzzle încep să cadă în locurile potrivite, poveștile începute se încheie, personaje aparent fără importanță reintră în scenă având un cuvânt greu de spus, iar viața lui Joey și a celorlalți doi începe să se asemene din ce în ce mai mult cu un dezastru.

Fiona. Electrica metresă a nopții, păpușă matrioșka alcătuită din zeci de straturi, de măști și de secrete.

Contrar principiului cherchez la femme, Joey nu o caută, dar o găsește pe Fiona întâmplător într-o noapte de vară în Cartierul felinarelor roșii. Meteoritul care a dus la cea de-a cincea extincție a avut un impact mai puțin nimicitor decât are Fiona asupra lui din clipa în care fac cunoștință.

Ceea ce urmează i-ar face mândri și pe Henry Miller și pe Paul Verhoeven deopotrivă, căci frumoasa estoniană este o artistă desăvârșită a iubirii carnale.

Când mă gândesc la Fiona mă gândesc la filmul Jeux denfants și la discursul din final al lui Julien: […] Mieux que le Space-Mountain, la ronde du Père-Noël, la fortune de Bill Gates, les transes du Dalaï-Lama, les NDE, la résurrection de Lazare, toutes les piquouzes de testostérone de Schwarzy, le collagène dans les lèvres de Pamela Anderson. Mieux que Woodstock et les rave-party les plus orgasmiques. Mieux que la défonce de Sade, Rimbaud, Morisson et Castaneda. Mieux que la liberté. Mieux que la vie…

Asta devine Fiona pentru Joey după câteva nopți fierbinți petrecute în hotelul de pe tenebroasa insulă Het Gekken Schip. Mai dulce ca libertatea, mai zguduitoare ca un cataclism.

Mai adictivă ca heroina. Mai înșelătoare ca interlopii care o caută. Mai periculoasă decât bandele de traficanți, căci, fără a face nimic rău cu adevărat, în jurul ei mor oameni, se distrug imperii, se cutremură însăși viața. Prins în urzeala ei de jocuri erotice, povești fabuloase și minciuni bine ticluite, Joey nu are de ales decât să riște totul și să pornească după ea, nebun și orb, convins că iubirea lui ar putea-o transforma dintr-o fată rea într-o prințesă a luminii.

Așadar, atunci când Joey, în plin delir amoros și mânat de un cavalerism alimentat de droguri, fantezii sexuale și speranțe absurde le propune celorlalți doi un demers vecin cu sinuciderea de dragul unei femei, Jurjen este primul care se oferă să fie „toți pentru unul”, indiferent de consecințe. Swann, loial până la capăt camarazilor săi, pune și el umărul, dar mai mult atras de ideea unei confruntări glorioase cu mafia sârbă.

Despre finalul aventurii celor trei nu am să spun nimic. În definitiv, viața e o călătorie, nu o destinație, la fel cum este și acest roman. Aș putea spune câte ceva despre ciclicitate, karma și faptul că Dumnezeu nu joacă zaruri, dar vă las vouă surpriza descoperirii.

Geniul narativ al lui George este greu de egalat, iar cine ar adapta această carte într-o mini-serie ar avea mult de furcă. E dificil să te joci cu flashback-uri, divagații, fluxul conștiinței, povestea-în-poveste și alternarea planurilor când la persoana I când la persoana a III-a ca să iasă ce trebuie. De aceea insist pe o colaborare Fincher- Iñárritu și o serie de minim zece episoade.

Dând măsură și greutate cărții, aceste elemente sunt cele care construiesc bucată cu bucată un univers complex, pe care autorul ni-l dezvăluie cu ajutorul simbolisticii, al motivelor recurente (barca din Woerden și luntrea lui Caron fiind doar un exemplu), al referințelor intertextuale, al juxtapunerii sau al alegoriilor.

Celor trei eroi principali li se alătură o pleiadă de personaje secundare și episodice, toate influențându-le atât destinele separate cât și firul narativ comun. George Cornilă ne întinde în fața ochilor o adevărată pânză de păianjen, o imensă scenă a vieții, în care intră și ies figuri fie cu un impact direct, devastator, fie numai cu rol de ghid, de comic relief sau de contrapunct, menite să dea profunzime acestei simfonii de roman.

Tomáš Rieder, domnul Timmerman, bunicul Matthijs, scriitorul Jörg Wiederlander, bătrânul nebun Verdronken, libianul Masmud Hasnaoui, pictorul Cornelis van Wijck – câțiva dintre îndrumătorii spirituali ai lui Joey (cu sau fără voia lor), figuri pe care acesta le transformă în idoli și călăuze ale existenței sale.

Mina – iubita pierdută, idealul romantic și sursa puterii și suferinței lui Joey, singura femeie care poate fi reală într-un univers dominat de carne vie expusă în vitrine cu lumini roșii.

Dejan Mirković – fost criminal de război sârb devenit interlop în Olanda, cel care, fără să știe și fără să vrea în mod deosebit, le influențează viața celor trei la dimensiuni aproape cosmice. Un nemesis pentru Joey și poate unul dintre cele mai izbutite personaje negative întâlnite de mine în ultimul timp (deși e personaj secundar, și asta cu indulgență). Prin Mirković avem parte și de câteva lecții de istorie, neștiute sau uitate, legate de un război despre care acum vorbim prea puțin, dar care a avut loc, totuși, atât de aproape de casă.

Lista personajelor nu se oprește însă aici. De la mult prea blazata prostituată Erika la pitorescul domn Basset, de la alunecosul Alioșa la sinistrul interlop Hayden, de la insuportabilul detectiv Rieder și până la blânda Krisje, romanul Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse capătă valențe shakespeariene prin prisma complexității tuturor personajelor și a conflictelor care îi bântuie. Fie că se manifestă pe capitole întregi sau apar pentru a da câteva replici, toate figurile din acest roman sunt reale, palpabile, ușor de descoperit în realitatea curentă.

Dar poate cele mai interesante personaje din acest roman nu sunt oamenii, ci locurile pe care le vizităm. Olanda, Serbia, Estonia, Irlanda, Orientul Mijlociu, Africa, fiecare cu tarele și păcatele ei, fiecare cu farmecul ei inexpugnabil, cu secretele ei periculoase, cu aromele ei îmbietoare, cu dramele ei și ale oamenilor care o populează.

Amsterdamul – Babilonul, Sybaris, Capua, Sodoma şi Gomora la un loc, unificate pentru desfătările lascive şi corozive ale omului.

Libia – cu atmosfera ei desprinsă din O mie şi una de nopţi.

Rotterdamul cu cartierele sale periferice – populate majoritar de imigranţi neintegraţi în societatea olandeză şi pe străzile cărora, după căderea serii, drogaţi, prostituate, proxeneţi şi găinari îşi întretăiau drumurile, căutând resurse pentru a-şi purta pe mai departe mizerabila existenţă.

Mă gândesc dacă nu cumva ar trebui cooptat și Denis Villeneuve pentru această mini-serie, măcar pentru cadrele panoramice uluitoare ale deșertului, ale metropolelor sau ale micilor sate îngropate de zăpadă de lângă Tallin.

Trebuie să recunosc, ca stil, povestea estoniană este de departe preferata mea, urmată îndeaproape de sângeroasele episoade istorice sârbe  – pentru impactul lor psihologic, de intermezzo-urile arabe – pentru că inima mea tânjește după acele locuri – și de scenele din De Wallen, pentru realismul lor lipsit de filtre și zorzoane.

Poate și pentru că George scrie cum ar face un film, cu o incredibilă atenție la detalii și întotdeauna cu emoție, fie că surprinde în slow motion căderea unui fulg de nea, fie că urmărește o femeie luptându-se cu doi agresori pe străduțe de a căror existență nu pomenește nici un ghid turistic.

Mai trebuie să spun și că acest roman conține una dintre cele mai bine scrise povestiri gotice de care am avut parte în ultimii ani și care ar merita o publicare separată într-un volum de colecție. Sunt curioasă ce părere ar avea Mike Flanagan despre asta.

Ca toate celelalte cărți ale lui George Cornilă, și aceasta este o călătorie. Fie că suntem invitați să coborâm adânc în sufletele personajelor, fie că admirăm (cu spaimă) efectele globalizării, atâta timp cât citim această carte, ne îndreptăm către ceva, către cineva, din noi sau din afara noastră.

Felul în care autorul ne zugrăvește politica, situația socială, cultura și drama țărilor și ținuturilor dragi inimii sale prin povești și personaje este de neegalat. Dincolo de a fi o adevărată radiografie psihologică a figurilor care îl populează, romanul este cu siguranță o frescă a istoriei Europei întinsă pe mai bine de trei decenii.

O carte care se poate auto-clasiciza fără nici un fel de efort, Miezul nopții poate fi privit ca un roman realist postmodern, dar și ca manifest social, enciclopedie culturală, tratat de psihologie, manual de istorie, ghid turistic și volum de artă. Magia lui George Cornilă este aceea că fiecare dintre noi va găsi altceva de care să se îndrăgostească iremediabil în această carte, fie că e un personaj, o idee, o replică, o situație, o descriere sau o tehnică literară. Și, vă promit, cu fiecare recitire veți descoperi ceva nou, o senzație, o imagine, un dor nenumit, poate, și o dorință arzătoare de a vedea această carte adaptată pe un ecran.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.