Eppur si tende!

de Sorin-Mihai Grad (Germany)

for the English version, click here

Nu m-am dus la medic să oficializez întâmplarea, aşa că pot doar bănui numele afecţiunii pe care mi-o port cu resemnare. I-am spus întindere, ruptură cred totuşi că nu e, contractura durează mai puţin, de alte defecţiuni musculare frecvente între cei care deseori doar cam fac pe fotbaliştii nu-mi amintesc din vremea-n care citeam zilnic presa sportivă. De trei zile evit pe cât posibil gheaţa, treptele şi mişcările bruşte. Şi tot se întâmplă să-mi simt un muşchi de parcă l-ar pregăti cineva pentru şniţele.

Era sâmbătă şi iniţial voiam să mergem seara la salsa. Din motive deja uitate a picat planul, iar eu am ajuns la fotbal. Cea mai mare parte a timpului pe care l-aş fi folosit pentru încălzire am petrecut-o la volan. Nu mai contează de ce, poate că n-a influenţat deloc ce-a urmat. Eram 13 în total în sală, iar echipa unde-am aterizat s-a nimerit să aibă şapte oameni. Eu eram cel în plus, stăteam degeaba şi şutam când se nimerea mingea pe lângă mine. Tipic pentru mine când meciul n-are cine ştie ce miză şi n-am chef să stau în apărare. Chiar şi jucând aşa la alibi am dat un gol şi am pasat decisiv pentru încă vreo trei, dar unul singur ar fi apărut pe tabela de marcaj, de-am fi avut. După vreo jumătate de oră conduceam cu 2-1 şi cineva pe care l-aş pocni m-a pus să urmăresc o minge trimisă complet aiurea de un coechipier. Zeul seriozităţii fotbalului m-a văzut şi cred c-a vrut să mă felicite pentru neaşteptata convertire. Dar până s-o facă şi-a scăpat sabia taman pe stângul meu degrabă zbaenguitor de minge. O fi fost şi el obosit, era sâmbătă seara, tocmai avusese treabă pe-o grămadă de stadioane, nu-l condamn. M-am târât până pe banca de pe margine, am stat vreo două minute şi m-am ridicat. Cred scorul că tocmai se făcuse 3-1, dacă interesează pe cineva.

-Băieţi, tre’ să plec, m-am rupt. Salutări.

Poate că m-a şi auzit careva. Mi-am muşcat buzele până la vestiar să nu urlu. Am folosit apă rece pe post de placebo pentru picior, m-am îmbrăcat încet şi cumva am ajuns la maşină. N-am socotit în câte minute se parcurg doi kilometri jumate cu 30km/h, mie mi s-a părut că locuiesc la capătul lumii şi că automobilul fără ambreiaj trebuie să fie invenţia secolului, chiar dacă n-am condus vreodată unul.

-Iubito, mai bine rămânea salsa-n program pe seara asta.
-Cum de-ai venit aşa repede? Ce-ai păţit?
-Întindereeee… Chiar de te-ai rerăzgândit, nu prea pot face faţă la dansat.
-Cam periculos fotbalul tău.

Nu recomand nimănui duşul dacă are întindere la un picior. E un sfat izbucnit dintr-o experienţă proprie, generată de lipsa chefului de-a aştepta adunarea apei în cadă. Ca să uit de durere am apelat apoi la un vin de Samos. El e de vină c-am crezut c-am doar o contractură care va trece peste noapte şi a doua zi vom putea merge la săniuş.

Duminică.

-Îmi pare rău, iubito, ştiu cât îţi doreşti să mergem să ne dăm cu săniuţele, dar azi nu-s în stare nici să conduc până acolo. Vin cu tine, îţi arăt drumul, îmi iau ceva de citit cât aluneci pe-acolo, dacă vrei. Abia stau în picioare.

Poate că exageram aici, nu mai aveam dureri dacă nu-mi îndoiam genunchiul şi nu-mi încordam muşchii de la piciorul stâng. Dar nu mă-ncumetam încă să urc iar la volan.

Luni am fost nevoit s-o fac, deşi vineri îmi propusesem să nu mai merg motorizat spre birou dacă nu curge nimic de sus. Durerile se mai potoliseră. Neştiind cât ţine o întindere mi-am propus să-mi notez când m-am pricopsit cu ea şi când n-o voi mai simţi pentru a şti pe viitor cam la ce să m-aştept.

S-a făcut marţi şi aproape că nu mă mai doare piciorul. Abia aştept să-mi treacă de tot durerile. Am căutat pe net după simptomele întinderilor, contracturilor şi rupturilor musculare, ce am eu nu se-ncadrează perfect nicăieri, totuşi e mai aproape de-ntindere. Cică astea trec cam într-o săptămână. Poate totuşi scap mai repede.

Miercuri. Am alunecat dimineaţă când măturam zăpada de pe maşină. Puţin, practic m-am crăcănat un pic. Însă destul ca să simt iar cuţitul în piciorul stâng şi să mă sperii că m-am pricopsit c-o recidivă. Şi pe zăpezile astea mai mult am apăsat ambreiajul decât acceleraţia până la muncă. Auuuu! Nu m-a auzit nimeni. Cum o să fie deseară la concert, o să rezist în picioare trei ore?

Joi. A fost o alarmă falsă, spre după-masă mi s-au calmat iar durerile, am rezistat la concert, amuzant a fost doar după el când fugeam spre tramvai. Ceilalţi fugeau, eu ţopăiam cum puteam. Mi-am dat seama că nici măcar n-am habar cum se numeşte alifia pe care-o folosesc pe muşchiul bolnav. O fi fastum gel sau bengay? Whatever, important e să-mi treacă de tot problema.

Vineri. Azi n-am mai folosit liftul nici acasă, nici la muncă. Sunt aproape vindecat.

Tot vineri. M-am aşezat cumva altfel decât de obicei pe scaun şi-am început să râd cu lacrimi. N-am obiceiul s-o fac, nici s-o spun, dar a fost singura reacţie pe care mi-a smuls-o apăsarea epicentrului întinderii pe marginea scaunului. O mai păţisem şi duminică la o aşezare necesară în cea mai mică încăpere din apartament, dar prefer să nu intru-n amănunte.

Sâmbătă. Gata, azi trece. I-a trecut săptămâna. Mergem la săniuş.

-Iubitule, ce-ai păţit?
-Nimic interesant. Mă opreisem din alunecare şi am încercat să-mi iau avânt cu ambele picioare. O să-mi treacă.