Kynodontas [Dogtooth]

Iulia Matei

 

Filmul lui Yorgos Lanthimos propune o altă abordare a ceea ce înseamnă firul narativ în cinema, este o producţie care ne forţează încă de la început să trecem dincolo de poveste şi să ne scufundăm în ce vrea ea să transmită. De ce? Dintr-un motiv simplu – aici realul nu e ceea ce ştim noi, aici lumea exterioară nu există sau, mai corect, este suprimată în aşa fel încât lucrurile iau un contur vag, limitat şi cu totul neobişnuit.
 


Naraţiunea se bazează pe o poveste relativ simplă, viaţa unei familii care locuieşte la o vilă undeva în suburbia unui oraş din Grecia. Tatăl (nu se menţionează numele niciunuia dintre membri) este un om de afaceri care lucrează la o fabrică şi în acelaşi timp îşi ia în primire rolul de pater familias. Este singurul care are voie să părăsească „mizanscena” casei în care locuieşte familia, în timp ce datoria Mamei este de a avea grijă de cei trei copii în vârstă de aproximativ douăzeci de ani – două fete (Aggeliki Papoulia, Anna Kalaitzidou) şi un fiu (Hristos Passalis). Părinţii devin un fel de figură dictatorială în contextul în care le interzic copiilor să părăsească spaţiul curţii inventând poveşti de groază în care, în lumea de afară, oamenii sunt mâncaţi de pisici. Ba mai mult, pentru a spori teama şi credibilitatea, le spun că un alt frate de-al lor s-a aventurat pe străzi şi nu s-a mai întors acasă.  Aşadar lumea celor trei fraţi este lumea despre care i-a învăţat Mama şi Tata, o lume care se rezumă la acelaşi decor, o realitate deformată în care cuvintele care definesc spaţii exterioare dobândesc noi conotaţii: marea e un fel de fotoliu, autostrada un vânt foarte puternic, zombie este o floare galbenă etc.
 

Copiii sunt efectiv dresaţi (nu degeaba li se spune că pot părăsi casa de îndată ce le va cădea un canin şi vor deveni suficient de maturi încât să înfrunte pericolele), limitaţi să accepte un univers prestabilit, îngrădiţi, poate chiar întemniţaţi în propria casă de către proprii părinţi, printr-un fel de agorafobie impusă. Toată această lume hipnotică şi bizară pe care ne-o propune Yorgos Lanthimos mă trimite la renumitul mit al peşterii al lui Platon, cu deosebirea că aici realitatea este voit deformată de mâna omului. Se simte în permanenţă o atmosferă kafkiană în care rolul lui K. din Castelul îi revine spectatorului. Acesta cunoaşte din adevăr mai mult decât cele trei personaje, dar nu este complice cu părinţii, ştie chiar mai mult decât ei şi anume că lumea falsă pe care încearcă ei să o recreeze nu va dura.
 

Realul creat de Mama şi Tata are cam aceeaşi contorsionare ca în filmele lui Michael Haneke sau în The Village al lui M. Night Shyamalan, unde dorinţa stranie de ultraprotecţie dă naştere unor monştri. Însă totul se schimbă când Christina (Anna Kalaitzidou), o femeie angajată la fabrică, este plătită de către tată pentru a întreţine relaţii sexuale cu băiatul. Uşor, uşor, Christina dobândeşte conturul acelui factor extern care zguduie aşa-zisul echilibru familial. Ea îi povesteşte băiatului un vis în care acesta este un zombie şi le oferă cadouri fetelor în schimbul sexului oral (chiar dacă ele nu cunosc acest lucru şi îl privesc ca pe un act lipsit de sensul denotativ). Când tatăl descoperă influenţa negativă a Christinei, o scoate din ecuaţie. Din acest moment, lucrurile iau o nouă întorsătură: copiii comit incest, iar mai apoi, după o petrecere în familie, fiica cea mai mare îşi sparge caninul cu o ganteră şi în loc să părăsească „spaţiul îngrădit” se ascunde în portbagaj. Cred că e singura secvenţă sau una din puţinele în care camera se mişcă urmărind subiectul, în rest predomină cadrele fixe în care camera parcă stă încremenită asupra unui decor, iar personajele intră şi ies din cadru chiar dacă uneori acestea nu sunt cuprinse integral pe ecran.
 

Imaginea unei case frumoase cu o curte imensă, a unei familii cu o situaţie bună contrastează cu secvenţele şocante, perturbatoare, de violenţă (copiii sunt de multe ori pedepsiţi) şi sexuale, în care lipseşte cu desăvârşire afecţiunea sau dorinţa; aceste acte sunt comise orbeşte, aproape mecanic, dintr-o inerţie greu de explicat. Relaţiile interumane despre care ne vorbeşte şi Kafka sunt degradate, iar această degradare se produce din interior cu bună ştiinţă şi vizează ruperea contactului cu exteriorul, cu adevărul. Totul porneşte de la comunicare, cel mai comod mijloc de a manipula. Astfel se contextualizează cazul Europei de Sud-Est (nu întâmplător avem de-a face cu o producţie grecească), în care influenţa occidentală este un fel de instanţă supremă, o maşinărie care pune în mişcare lucrurile într-un anumit sens prestabilit pentru ca totul să meargă pe linia dorită de ea. („Să fie ca-n viaţă. Să faceţi cum spunem noi.” Reconstituirea)
 

În momentul în care dispariţia fetei este observată, dresajul atinge cote maxime, membrii familiei sunt puşi să latre în patru labe în uşa garajului, în timp ce tatăl umblă disperat să-şi caute fiica. După ce renunţă îi spune soţiei pe un ton calm-autoritar că a doua zi va merge să scoată câinele de la dresaj. Probabil dobermanul va înlocui membrul dispărut, însă filmul se încheie subversiv şi în acelaşi timp evident, cu Tata care iese din maşină şi se îndreaptă spre clădirea companiei de dresaj, iar în cadrul imediat următor, camera se focalizează pe portbagajul maşinii. La o primă impresie am putea spune că filmul se termină în coadă de peşte, însă nu pot să nu fac din nou trimitere la Franz Kafka şi să-l citez atunci când spunea că „dincolo de un anumit punct nu există întoarcere”.
 

Kynodontas (Dogtooth) este o producţie premiată la Cannes în 2009 cu Un certain Regard şi nominalizată la Oscar în 2011 pentru cel mai bun film străin al anului. Este un film cu o poveste controversată, neobişnuită şi care reuşeşte să transmită în termeni destul de clari mesajul, acesta fiind din punctul meu de vedere lucrul cel mai de apreciat – faptul că filmul scoate de la bun început la suprafaţă un substrat ideatic pe care îl creionează într-un mod remarcabil.
 

Producţie: Grecia, 2009

Regie:            Yorgos Lanthimos

Scenariu: Yorgos Lanthimos, Efthymis Filippou

Imagine: Thimios Bakatakis

Montaj: Yorgos Mavropsaridis

Distribuţie:  Christos Stergioglou
Michele Valley
Aggeliki Papoulia
Mary Tsoni
Hristos Passalis
Anna Kalaitzidou

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.