Jurnalul unui robot

de Frank Lee Jones [USA]

traducere din engleza de  Mircea Filimon si Nigel Walker

for the English version click here

 

 

Aş vrea să mă fi născut robot. În cele din urmă, cu toţii devenim roboţi, fără să ştim, fără să vrem, fără să simţim cum ne robotizăm treptat, zimţ cu zimţ şi zi de zi, într-o relaţie. Totul se goleşte de scântei şi se umple de piese mecanice, compresoare şi şurubele care se mişcă împreună doar din inerţie. Totul se dezgoleşte de iubire şi se îmbibă cu săruturi învechite şi cauciucate (cu toate că roboţii nu se prea dau în vânt după umezeală, nu-i aşa?). E ca şi cum aş fi înfăşurată în cearşafuri îmbibate de transpiraţie, propria-mi transpiraţie, de la o răceală care durează de patru zile, goală, sub pătură, cu el lângă mine. Reproşurile mele tăcute că el nu-mi sărută umărul destul de des sunt acoperite doar de tusea mea sexy. Şi el chicoteşte în timp ce se uită la un film prost. Şi apoi mă atinge din greşeală şi simte umezeala. Şi în imaginaţia lui, în dragostea lui nebună de sine pe care deseori am ajutat să o creez nespunându-i că vreau mai mult, ca am nevoie de mai mult, confundă transpiraţia mea cu dovada vie şi curgătoare a excitării mele. Aşa că el se excită şi îşi dă drumul în mine, pe mine, cine mai ţine minte, şi cearşafurile ajung să fie îmbibate de propriile sale lichide şi secreţii. Şi ajung să plonjez din nou sub cearşafurile îmbibate. E frumos. E dragoste robotizată. Aproape, nu încă.

 

Aşa că întrebarea care mă tulbură e foarte simplă. De ce nu pot să fiu un robot azi? Vreau să invoc zeii să-mi smulgă inima şi să mă lase să fiu de una sigură, fără nicio inimă de care să am grijă şi la care să ţin. Lăsaţi-mă să fiu de una singură şi robotizată. Un motor electric este mai mult decât îmi trebuie să mă ţină în funcţiune. Lichidele sale cleioase îmi propulsează pompa hidraulică până la cer. Magneţii mei îl ţin aproape. Şi butonul meu „oprit” mă ţine în siguranţă. Mă pot deconecta dacă vreau, oricând vreau. În schimb, iată-mă din nou aici, numărând orele până când o să-l văd din nou. Şi numărând zilele când n-o să-l mai văd pentru că el vrea să se prefacă că este nomad şi eu vreau să mă prefac că nu sunt. E atât de vice-versa încât nici nu găsesc cuvintele să-i spun ce-i atât de evident. Mi-a căzut inima de pe perete pe masă. Nu, nu inima mea robotizată, ce-ar mai fi! Abia acum lucrez la asta (în fiecare zi de la 2 la 3 dimineaţa, în şorţul meu roşu şi cu ochelari de sudor), ci inima gri din lemn, totuşi drăguţă, pe care am lipit-o pe perete lângă vederile mele cu Klimt, James Dean şi Sophia Loren. Şi ăsta e un semn că probabil ar trebui să mă duc să dorm pentru că, la naiba, asta fac oamenii! Ptiu, oamenii! Dacă aş fi robot aş putea să-mi petrec noaptea scriind despre cât de minunat este să fii robot! În loc să trebuiască să mă duc la culcare pentru că săraca mea carne are nevoie să se dilateze şi să se marineze în propriile sale lichide şi gaze dezgustătoare, iar săracul meu cap are nevoie să ia o pauză de la creat de scenarii patetice cu noi doi ţinându-ne de mână şi alergând pe dealuri cu iarbă verde şi flori şi raci. Ba nu, maci! Oricum, dezgustător. Sper să visez la curcubeie robotizate, degete care dansează pe hârtia veche, cearşafuri roşii, ceasuri de mână şi de perete, limbă şi sprâncene, prăjitură cu brânză, brioşe cu căpşuni, benzi desenate, minute, semne de exclamare, becuri, dicţionare, dulcegării şi rachete.

 

Azi m-am robotizat 20%. Prin felul în care l-am sărutat (şi acel 20% din timp când m-am abţinut să-l sărut). Prin felul în care i-am mângâiat părul, prin felul în care ne-am strâns în braţe. Felul în care l-am ascultat cum îmi împărtăşea scenarii despre cum o să cucerească el lumea. Dar restul de 80% de prostie din mine tot a pus botul la visele sale necoapte şi suave şi pur şi simplu nu am putut să-mi ridic din mâini capul drăgălaş, cu genele-mi drăgălaşe care clipesc şi ochii-mi drăgălaşi care se rotesc cu adoraţie, afundată complet în adâncurile viselor lui. Era ca şi cum întregul meu corp (sau cel puţin 80% din el) era scufundat în fanteziile lui, devenind o fantasmă a imaginaţiei lui, un personaj într-unul din filmele lui. Şi-apoi mi-am tras singură o palmă (o palmă figurată, bineînţeles, nu puteam să-l las pe el să vadă că lucrez în secret la robotizarea mea accelerată) şi mi-am lipit jumătate de zâmbet fals pe faţă, numai ca să contracarez prostia de zâmbet de admiraţie cinstită pe care îl avusesem înainte. În mintea mea, un zâmbet fals plus unul de admiraţie egal zero, aşa cum zâmbesc roboţii, sau nu zâmbesc, doar sunt, permanent. Sigur, ştiu că zâmbetele false nu sunt tocmai caracteristice roboţilor, dar în acest stadiu timpuriu al robotizării mele ele sunt destul de bune pentru a contracara prostia-mi umană.

 

Următorul teren de cucerit: 35% robotizare. Mijloc şi amuniţie: fier în mâncare. O lingură mare de fier pe zi ţine departe monstrul zdrobitor de inimi. Păi, de obicei ţintesc la trei linguri pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. Vreau ca vasele mele de sânge să se transforme în ţevi lucitoare din fier încins. Un sistem încins de aprindere cu laser. Halogen fierbinte… un fel de senzor. Offf, sunt atât de nepricepută la metaforele astea mecanice.

 

Urmează 45% robotizare. Gata cu alintăturile. Gata cu diminutivele, gata cu alinturile, gata cu dulcegăriile şi poreclele şi numele de orice fel. Gata cu iubitule, gata cu pui, gata cu scumpete şi dulceaţă. Ştii cât de greu este să mănânci homarul din farfurie după ce l-ai numit Harold şi i-ai vorbit 5 minute ca să-ţi ceri scuze că îl mănânci. Bărbaţii şi numele, acelaşi principiu. Bărbaţii ar trebui să fie fără nume. Şi de multe ori şi fără faţă. El n-a fost niciodată David, ci Punct. Câteodată Punct Roşu, Punct Albastru Pal, Punct Sexy, Punct Pe Fugă, Punct Măgar. Ei n-au fost niciodată Mike sau Luca, ci Englezul sau Italianul, tipul din lift sau tipul din tren, fotograful sau bărbatul în costum, clovnul sau graţiosul. Nu ştiu de ce, dar cu R am făcut greşeală să-l numesc încă de la început. Trebuie că am uitat cumva; pur şi simplu mi-a venit de la sine să-l numesc, chiar şi cu o oarecare jenă că trebuia să-i rostesc numele latinesc cu accentul meu străin stâlcit, care se voia a fi englezesc, dar tot străin rămânea. Dar nu îl mai numesc, este doar o literă. Bine, poate nu chiar R, e cam sec pentru cineva care vine din înceţoşata, răcoroasa şi ploioasa Europă necontinentală. El ar trebui să fie… să mă gândesc… R2 D2, R2 D2 din lumea mea robotizată. Ufff, dar iar încep cu poreclele!?

 

60% robotizare, gata cu preludiul, cu săruturile de întărâtare de sus până jos pe corpul meu semidezgolit aplecat pe canapeua verde sau pe masa de biliard. Doar veşnicul sex fiziologic. Sex de ora 9. Bum bum bum. La 9:15 film. Să răspundem simţurilor noastre pe cât de instinctiv putem. Pe cât de primitiv putem. Dacă asta duce câteodată la sex dur, sălbatic, fie! Gata cu dulcegăriile, cu uitatul în ochi şi cu opritul in mijlocul sexului pentru sărutat. Doar cedare sălbatică în faţa simţurilor. Nişte tras de păr. Să rupem patul. Şi din greşeală (sau nu din greşeală) să fiu dată cu capul de perete. Sex sălbatic până doare carnea. Sex robotizat lipsit de sentimente. Ştiu că nu te-ai aştepta ca roboţii să se bucure de sex. Nu e tipic robotic, nu? Ei bine, pentru mine este.

 

72%, gata cu „şi eu-urile”. Gata cu şi mie mi-e dor de tine, gata cu mie mi-e dor mai mult şi cu şi eu te vreau, cu eu te vreau mai mult şi cu şi eu mor să te văd, cu eu mor să te văd mai mult. M-am prins, bine? Eşti de-a dreptul neoriginal. Nu poţi să mori mai mult. Poţi muri mai… dureros! Pentru că asta merită amanţii neoriginali şi dulcegăroşi. Aşa că poate cineva să aprindă lumina şi să le arate tâmpiţilor ăştia doi că sunt singurii actori pe scenă. Şi nu sunt spectatori în seara asta. S-au dus cu toţii să vadă cel mai nou blockbuster după colţ, cea mai recentă adaptare a lui Matrix într-o lume Twin Peaks diformă, un colaj simbolic între Vânzătorul ambulant şi Chungking Express. În concluzie: gata cu prostiile! Dacă el zice că ar vrea să fiu în patul lui când se trezeşte dimineaţa, de la kilometri depărtare eu zic că va trebui să-mi îmbunătăţesc abilitatea de teleportare. Nu ar fi prima dată când sarcasmul salvează o fetiţă de la înfundatul şi mai adânc în băltoaca de terci fără fund!

 

85%, gata cu idealizarea. Mă gândesc la el aşa cum este acum. Nu tipul ăla incredibil care obişnuia să scrie ghicitori pe tavan ca să am un mister nou de elucidat în fiecare noapte după sex, ci doar tipul ăla obişnuit care adormea imediat după sex şi mă lăsa de una singură să rezolv ghicitori stupide pe tavan. Nu că acum nu trage un pui de somn imediat după, doar că acum nu-şi mai bate capul să scrie ghicitori. În fine, nu e atât de tragic până la urmă. E încă tipul acela sexy, sălbatic şi grozav în pat care mă ridică până la lună şi înapoi, şi iar sus şi iar înapoi, până când nu mai ştiu cum mă cheamă. Sau cum îl cheamă (şi din greşeală îi spun altfel şi el se supără şi, în fine, asta e altă poveste). Şi nu-mi aduc aminte nici măcar că vreau să fiu un robot. Adică până în momentul când adoarme. Sau mai bine să mă gândesc la ce poate deveni el. Un moşneag dislexic, ramolit, cu o singură mână, un boschtar care împinge un cărucior şi pute a şobolani şi dinozauri din canalizare, un bătrân pervers care trage cu ochiul pe la toalete, la femei şi la bărbaţi, în barurile pline de fum de prin gări, un beţiv auto-proclamat Quaker care propovăduieşte pacea cu o armă falsă (o lumânare furată de la cimitir) îndreptată către coaiele tale, un profesor pensionat bâlbâit, cu barbă albă care a luat-o razna din cauza războiului din Vietnam. Hai lasă-mă! Pe cine încerc să prostesc eu aici?

 

Iubesc barba lui şi m-aş vedea iubind aproape orice bărbat bărbos! Aşa că dacă retorica asta nu funcţionează atunci numai pentru asta, pentru măreaţa mea capacitate de a adora orice bărbat bărbos, ar trebui să-mi dau mie însămi, Chloe De la Fonte (bine, poate De la Fonte nu e numele meu real, cui îi pasă), încă un 15% cu succes în robotizarea mea!

 

Apoi 87%, să ne omor pisica.

 

89%, să ascund un vaporizator în chiloţi. Îl folosesc pentru a-i neutraliza mirosul în timp ce doarme după sex. În două luni voi uita cu totul de mirosul lui.

 

91%, să-i lipesc gura cu bandă adezivă. Cu excepţia momentelor când vrea să mănânce sau să-mi dea limbi. N-am nevoie să mă sărute, n-am nevoie să-mi spună că sunt frumuşica lui ceva est europeană în formă de banană şi cu gust de căpşuni.

 

93%, să-l rad în cap, aproape că sigur voi începe să-l urăsc.

 

95%, să-l fac un spectator al durerii mele chinuitoare, fără nicio pilulă care să o distrugă. Chiar că mă simt ca o feministă excentrică şi avangardistă numai când mă gândesc la asta, dar e absolut necesar, încerc să mă conving de una singură. O să-l urăsc de moarte şi o să-l blestem pana la dumnezei şi inapoi pentru durerea mea.

 

97%, să-l înşel, să plătesc un prostituat.

 

Şi 100%… Să-mi fac bagajul şi să plec înaintea lui. Înainte de zborul către Londra de la miezul nopţii pe blestematul de 14 aprilie.

 

 ***

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro The diary of a robot

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *