Dezlegare


de Oxana Silviu [România]

for the English version please click here

 

M-am apropiat de ghișeu cu pași mici. Era deja acolo. E de ajuns să închid pentru o clipă ochii și toată scena începe să se deruleze lent… Am scos din buzunar foaia mototolită și am vârât-o prin gemulețul întredeschis.

– O plângere, da?

Nu i-am răspuns. Am oftat bătrânește și am continuat să urmăresc preocupat zbaterea unui păianjen picat într-o plasă pe care nu a construit-o el. Eu cred că fiecare păianjen are un cod secret, fiecare material de construcție având capacitatea de a-și recunoaște constructorul. În zbaterea păianjenului de față înțelegeam căutarea febrilă de a descifra, de a înțelege. În același timp, disperarea lui trăda convingerea că efortul e fără nici un rost, că lupta se duce pe un front pe care nu a câștigat niciodată unul de-ai lui.

– Nu vă înțeleg… Trăiți de atâta timp printre oameni și încă nu ați priceput chestiunile elementare. De ce v-ați apropiat atât de mult de cel împotriva căruia ați depus acum această plângere? Citez: „aș fi putut să îl ascult zi și noapte, îi copiam gesturile, cuvintele, îmbrăcămintea imita culoarea și modelul celei purtate de el… Fata pe care am ales să o iubesc seamănă aproape perfect cu soția lui…”

– E o persoană care s-a descurcat. Are tot ce mi-am dorit eu dintotdeauna!, am intervenit.

Păianjenul gazdă sta liniștit într-un colț întunecat. Din atitudinea lui puteai desprinde doar indiferență.

– Bine, dar viața înseamnă mult mai mult decât comportament și ținută. Cum ați putut crede că funcționează așa ceva?!

Foaia de hârtie așezată în palma dreaptă părea un bilețel. Ochii aceia vii alergau cu viteză printre litere. Ocoleau cu grijă fiecare cuvânt. Nu înțelegeam nimic. La urma urmei nu era treaba mea ce se întâmplă acolo. După un timp, o pensetă înșira grațios ideile pe albul mesei. Unele erau lungi și incolore, altele păreau calde, albastre sau roșiatice… A terminat  repede și deschizând un sertar le-a aruncat neglijent înauntru. A reținut un singur fir, scurt și subțire. L-a așezat pe taste, începând să scrie cu o viteză uimitoare.

– Treci mâine pe aici!

Nu există greutate mai mare de purtat decât un mâine care poate însemna orice. Asta o puteam simți chiar și eu, omul a cărui lume se dărâmase cu câteva ceasuri înainte. Și totul fusese calculat, toată clădirea asta avea la bază stâlpi atât de puternici! Cea mai cumplită luptă a fost aceea de a crede. Era o nebunie, dar o nebunie care trebuia neapărat crezută, pentru a merge mai departe. Eu am reușit să o cred. Totul începuse să prindă contur,  lumina devenea tot mai puternică, iar mersul meu din ce în ce mai sigur. Într-un timp scurt, toată industria asta a vieții a devenit sarcina lui. Am re-calculat de sute de ori, nu avea ce să intervină. Eu devenisem liber de tot ce presupunea responsabilitatea umană. La mine ajungea doar partea bună a produsului finit, doar efectele a tot ce înseamnă „ca pe roate”.

Să presupunem că am fost cândva unul din cei care având totul și prin nu știu ce blestem acest tot s-a transformat într-un mare nimic, într-o povară insuportabilă. L-am luat atunci pe acest mare x și l-am așezat într-un decor potrivit jocului pe care avea să îl urmeze. L-am făcut să devină asemenea mie, individ fără sens, supus unei inerții a cărei intensitate se apropia rapid de zero. Știam totul despre el, în timp ce el habar nu avea că exist. Jocul începuse să mă pasioneze. Totul a mers perfect, până în clipa în care am înțeles clar că miracolul pe care îl crezusem posibil cu viața mea se petrecuse cu viața lui! Nu știu cum s-a întâmplat, dar punctul în care toate s-au prăbușit în existența mea, în viața lui nu avusese nici un efect. Trecuse dincolo și acum experimenta un nivel la care eu nu mai aveam acces. Nu puteam suporta asta. Nenorocirea a luat proporții dureroase atunci când am înțeles că nu mai aveam nici o putere asupra mersului acestui joc. Regulile se schimbaseră brusc, iar rolul meu practic încetase.

Planul nu era deloc simplu: trebuia că lumea să îl descopere pe el ca pe un mare mincinos, a cărui existență punea în pericol însăși structura de bază a societății. Aveam să îndrept toată atenția asupra originii lui. Voi urmări apoi firul pe care a urcat și cineva, indiferent cine ar fi acest cineva, avea să observe că totul era fals, că împlinirea asta afișată e doar fațadă, că dincolo e putregai și atunci toată scena se va transforma într-un grandios eșafod. La urma urmei, tot mecanismul ăsta nu avea cum să funcționeze dacă eu m-am retras. E asemenea sistemului deconectat de la rețea. Viața bateriei e limitată. Satisfacția? Cred că e datoria fiecărui om să distrugă ceea ce a creat și nu mai poate controla!  Doar dacă… Dar asta era imposibil. Nu e vorba de satisfacție aici.

Păianjenul trăia aceeași fază. Evident, plasa nu cedase. Gazda se așezase într-o poziție mai confortabilă. Așteptarea… O scenă pe care indiferența, prin absența ori prin prezența ei, are un rol principal. Ajunge să te concentrezi asupra acestui rol pentru a regla absurdul situației. Cineva lipise pe geam o hârtie galbenă: ”nu deranjați!”. Priveam mișcările ordonate ale persoanei așezate la birou.

– Ce mai aștepți?

Fără a spune ceva, am îndreptat arătătorul spre avertisment de pe hârtia galbenă. M-a privit atent, neluând în seamă gestul meu.

– Nu voi îngădui să se întâmple! Te credeam mai deștept.

Am deschis ușa micului birou și am intrat. Era cald și mirosea a spital proaspăt dezinfectat. M-am așezat pe scaunul de lângă calorifer.

– Poftim, mi-a spus, întânzându-mi un dosar.

Când eram copil, tata a construit un zmeu. A lucrat o zi întreagă la el. Nu îi scăpase nici un amănunt. A luat apoi o pensulă și a început să picteze. M-a chemat lângă el și a descoperit micul tablou. Mi-a întins mâna și m-a ajutat să cobor acolo. Așezat lângă fântâna construită din pietre gri, mi-am deschis mâinile atât de larg, încât vârfurile degetelor au depășit linia tabloului. Tata zâmbea. „Vreau să-l pui pe perete în camera mea!”. Nu mi-a răspuns. Cu vârful unui creion încercuise chipul unui om. După ce a cotrobăit prin sertarele unui dulap vechi s-a întors cu o lupă. Mi-a așezat-o în palmă. Chipul a devenit imediat centrul tabloului. De fapt, devenise centrul lumii… Tata a ieșit prin poarta strâmtă a grădinii și nu s-a mai întors niciodată. În acel context, gestul lui era de o normalitate dureroasă.

Un „nu!” vibrat pe una din corzile sufletului, de a cărei existență nu știusem până atunci, circula rapid prin vene, nervi și mușchi, neținând seama de inflexibilele granițe anatomice. Nu era disperare. Disperarea e absolut rațională. Ceea ce creștea acum în mine era necontrolat, mai mult, era ceva străin mie și lumii care făcea parte din mine. După câteva minute s-a făcut liniște. O liniște care mi s-a așezat pe genunchi asemenea unei bucăți de molton. Evident, asta nu îmi convenea. Dar nu mai era loc de întrebări. Practic, eu eram răspunsul la fiecare întrebare ce se putea ridica acolo. Nu am mai deschis dosarul. L-am așezat pe colțul biroului și m-am ridicat pregătit de plecare.

– Așteaptă, a șoptit.

S-a ridicat încet și luând un ciocan a pornit de-a lungul unui coridor cerându-mi să-l urmez. S-a oprit undeva pe la mijlocul coridorului. Devenise dintr-odată nervos. Scuzându-se m-a apucat de mâneca hainei și m-a dus înapoi la geamul ghișeului. Păianjenul victimă obosise între timp. Zbătându-se, a reușit să își înjghebe din propria pânză un culcuș într-unul din ochiurile plasei a cărei victimă era. Acum stătea liniștit privind fix spre micul punct care mișca aproape imperceptibil propria plasă…

Am urmărit fascinat scena câteva minute.

– Hai!

Ne-am întors spre tunel. Lumina verzui făcea ca totul să se întâmple cu o viteză mult mai mică decât în realitate. Pulsul mi-o luase razna. Lucrurile se vor schimba în curând, mai erau de parcurs câțiva zeci de metri. Știam că omul vrea să-mi spună ceva, dar nu putea să o facă dacă nu îi ceream eu. Îi evitam cu grijă privirea. Într-un sfârșit ne-am oprit în fața unei uși metalice. El și-a dezbrăcat haina, asemeni unui meșter care, deși expert în ceea ce urma să facă, era conștient de complexitatea situației. Câteva lacăte mari, lucioase atârnau impasibile. Apucând ciocanul a început să lovească. Fiecare lovitură suna sec, de parcă lacătele ar fi parte a ușii, a tunelului…

– Lasă-mă să te ajut!

– Nu e nici o grabă, înțelegi? De-asta tunelul, lumina, pulsul! Fiecare secundă… Dar ce fac eu aici?!

A continuat să lovească până când unul din lacăte a cedat. A deschis ușa larg. Privea mirat în timp ce încerca să își așeze haina pe umeri. S-a întors spre mine într-un târziu și mi-a întins ciocanul. S-a întors însă repede și mi l-a smuls din mână. Fără să mă privească a trecut grăbit prin ușa deschisă.

Mă simt bine în birou. Am dezlipit de pe geam hârtia galbenă. Mă împiedica să văd pânza de păianjen. În fiecare zi mi se aduc pe o farfurie câțiva cartofi fierți și o furculiță nouă. Pe peretele dinspre nord am agățat zmeul tablou. Uneori mai miroase a spital.

 

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro Undoing

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.