Despre cultură, artă şi băşini

de Kirus

Cultura, arta, reprezintă în exerciţiul lor, pe lângă gâdiliciul absolut neesenţial vieţurii, o serie necurmată de băşini fataliste, neputincioase şi lamentabile.
Oamenii de cultură se scălămbăiesc neverosimil, între “Ce-aş face, de-aş fi!” şi un penis sub-medie.

Trecut prin viaţă, pot să afirm cu certitudine că sunt câteva lucruri care mă enervează: familia, religia, femeia, la care se adaugă mai nou cultura şi călătoriile (deşi se întrepătrund într-o oarecare măsură).

Obişnuiam, până acu câţiva ani, să adorm după ce, în prealabil, am frunzărit vreun roman mai la modă sau vreo cărţulie cu constatări intime şi filosofice. Acu mă limitez, mult mai bine adaptat condiţiilor, la a viziona cu plăcere, în cel mai bun caz, ceva documentare pe Discovery. Însă zapatu aduce cu sine şi mirifica lume a emisiunilor mondene, cu personaje pestriţe, aduse precum Zola în vreo mahala, de televiziuni în curtea lor.

Munca, prestată ca personaj preocupat de cultură sau morală, prezintă ca principală caracteristică un soi de “nu pot mai mult” cu conotaţii ridicole şi uneori sinistre. Omul cuminte, muncitor, preocupat de lucruri spirituale şi frumoase nu merită remunerare. Ceva ne determină să credem asta. Şi aşa şi e. Ăsta e incapabil să-şi cheltuie banii, chiar dacă i-ar avea. Şi-ar lua computer, cărţi şi ar vizita rahaturi de dărmături.

Erotismul, ca exponent cultural al pornografiei în mintea omului de cultură, este o alăturare incertă de imagini ce conţin zone mai puţin vizibile. Felul în care lumina cade pe corpul puţin grăsun al protagonistei, este de fapt un fel de-a zice: “arată ca dracu asta, n-aş fute-o“, sau, mă rog, varianta omului de cultură: “avem de-a face cu o reprezentare artistică cu conotaţii erotice“.

Mă uitam ieri la “The soloist“, ceva elogiu adus americăneşte oamenilor străzii şi oamenilor de cultură. E acolo un terminat cu probleme mentale, care are ceva talent la muzică şi este, pe măsură ce notele muzicale se interpun cotidianului anost, transfigurat de muzică. E plăcută alăturarea.

Revenind la ce-mi place mai mult: condiţia ratatului. Omul beat din cârciumă, omul casei, cel recunoscut şi salutat de oricine şi-ar face apariţia, este şi cel care perorează cu o oarecare abilitate, afectată însă de anii consumului intens, despre lucruri asimilabile conceptului de cultură. E drept că se repetă, e drept că şi-a înăbuşit orice capacitate de a relaţiona pe respectivele teme, de a accepta un argument, e drept că-i gata. Dar este o aceeaşi imagine, acceptată social: mai degrabă îl găseşti pe Eliade ascuns în cuvintele unui beţiv lamentabil decât într-o carieră fulminantă precum cea a Elenei Udrea.

Am văzut tot ieri o duduie drăguţă, care a împrăştiat un manifest despre cum nu ştiu cine ar trebui să se implice. Că oameni necunoscuţi să vină şi să conducă. E drăguţă. Îi dau maxim 2 ani şi o să o vedem lider peste tineret într-un partid cu tradiţie.

1 Comments

  1. attila

    uneori face bine sa citesti si asa texte in reviste de cultura. si eminescu se besea, nu?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *