Evanghelii apocrife

[Cristian Bădiliţă, Evanghelii apocrife, Polirom 1999]

de Daniel Stuparu


Volumul despre care mi-am propus să vorbesc în continuare (Evanghelii apocrife, Polirom 1999, ajuns deja la a patra ediţie, proaspăt apărută, cu un text suplimentar inedit – Evanghelia secretă a lui Marcu), ne aduce în faţă o altă latură a proteicului şi prolificului Cristian Bădiliţă, aceea de traducător. Cartea se deschide cu un studiu introductiv al autorului, prin intermediul căruia chiar şi nespecialistul se poate familiariza cu semnificaţia unor termeni precum canonic sau apocrif, ca şi cu câteva din motivele pentru care studiul acestui corpus de texte paleocreştine merită a fi investigat atât de teologi, cât şi de cei venind spre acest domeniu din alte arii culturale. Să observăm mai întâi că textele sunt grupate cronologic (sub aspectul conţinutului), tratând despre viaţa părinţilor după trup ai lui Isus, naşterea şi copilăria acestuia, patimile, Învierea şi Înălţarea lui Christos, şi despre adormirea Maicii Domnului.

Primul text care ne întâmpină în această crestomaţie este Protoevanghelia lui Iacob, ce relatează naşterea fecioarei Maria, fiind în acelaşi timp una din dovezile (cam singura) invocate de catolici pentru a susţine dogma imaculatei concepţii a Fecioarei. Textul, nu foarte lung, relatează diferite momente şi ipostaze din viaţa părinţilor Ioachim şi Ana, ici-colo strecurându-se şi elemente inedite. Interesant este, de exemplu, episodul în care se spune că la şase luni Maria ar fi făcut şapte paşi, o evidentă intarsie de sorginte budistă (asupra căreia traducătorul atrage atenţia), aluzie la legenda conform căreia Buddha Sakyamuni după ce s-a născut ar fi făcut şapte paşi simbolici. (Un alt caz notoriu de influenţă similară este legenda, inclusă în Patrologia greacă, legată de Varlaam şi Iosafat, pornind de la convertirile Sfântului Apostol Toma din îndepărtata Indie, fiind grefată chiar mai evident pe legenda vieţii prinţului Siddhartha – Iosafat nefiind, pe filieră persană, decât o coruptelă a termenului de Boddhisattva.)

Viaţa lui Iosif tâmplarul este un text care prezintă, prin gura însuşi Mântuitorului însuşi, viaţa tatălui său după trup. Ca simplu diletant, sesizez osatura destul de şubredă a acestui text, în care se simte ruptura de nivel imediat după paragraful introductiv. Acest prim paragraf pare imersat în atmosfera specifică evangheliilor sinoptice. Din clipa în care însă „Isus” începe să relateze viaţa lui Iosif, se simte deja discrepanţa dintre cele două planuri, impresia de pasaj intercalat fiind de neeludat.

Al treilea text apocrif prezentat este Evanghelia lui Pseudo-Toma, un text care trece în revistă o serie întreagă de minuni pe care Isus le-ar fi realizat din fragedă pruncie. Din nou, ca simplu cititor preocupat de mesajul creştin, găsesc textul menit a stârni mai degrabă zâmbete, istorioara fiind prea trasă de păr pentru a fi şi veridică (Isus face din nămol nişte vrăbii cărora mai apoi le dă viaţă – e greu să nu îl vezi ca pe un mic vrăjitor care, precum rabinul Loew din ghetoul praghez de mai târziu, însufleţeşte în mod magic Golemul, prin cunoştinţele sale de Kabbalah operativă şi alchimie. Altundeva pruncul Isus omoară, prin câteva vorbe bine tocmite, un copil care i-a împrăştiat cu o nuia apa în care se juca – la fel, ne amintim de pasajul evanghelic în care Isus provoacă uscarea smochinului neroditor, acesta din urmă părând a fi mai degrabă sursa celui dintâi incident, îndoielnic. În alt loc Isus îi ţine lui Zaheu, care încercase să îl înveţe literele alfabetului, o predică incisivă despre natura acestora, care însă pe noi ne trimite mai degrabă la celebrele Momente şi Schiţe caragialeşti prin insolitul, dar şi insolenţa discursului.)

Toate tradiţiile coagulate în jurul marilor fondatori de religii cunosc asemenea mărturisiri fabulatorii, în cadrul cărora însuşirile personajului central sunt exacerbate până la ridicol. (Un alt exemplu, contemporan cu Isus, este Apollonius din Tyana, celebru – şi autentic – filosof pitagoreic a cărui viaţă „romanţată” este consemnată de Filostrat. Şi acolo, foamea iraţională după miraculos a celor creduli împinge, în timp, atmosfera ingenuă de puritate sufletească din jurul lui Apollonius până la dimensiuni halucinante.) Problemele pe care ni le pun însă acestea pot fi pertinente. Întrebarea, bunăoară, legată de modul în care Isus a petrecut intervalul dintre 12 şi 30 de ani rămâne în continuare o enigmă. Dintre opiniile vehiculate, una din cele mai interesante ipoteze este cea conform căreia, înainte de a primi botezul Sfântului Spirit în apa Iordanului, Isus ar fi făcut parte din comunitatea esenienilor, unul din puţinele grupuri elitiste, ascetice, ale vremii, unde omul Isus putea traversa pregătirea necesară punerii în valoare a Logosului într-un înveliş omenesc. Adevăratele minuni, care nu sunt iraţionale, ci doar inexplicabile pentru spiritele indolente, sunt mai degrabă vindecările despre care vorbeşte Evnaghelia, nu trucurile iluzionistice puse în scenă în faţa celor aflaţi în căutare de senzaţional.

Evanghelia lui Pseudo-Matei este un text ceva mai amplu, dar la fel de puţin veridic, hrană parcă pentru cugetele necoapte. Vedem aici cum copilul Isus „mergea înaintea balaurilor şi le poruncea să nu facă rău nimănui”, sau cum îi porunceşte unui palmier să îşi aplece crengile, apoi să şi le ridice, în fine să rupă cu rădăcinile vâna de apă din pământul de sub picioarele lui şi al părinţilor săi, pentru a-şi putea potoli setea. (Vă amintiţi, nu-i aşa, de întâlnirile fabuloase ale lui Harap Alb ba cu regina albinelor, ba cu cea a furnicilor, cu Setilă, Gerilă etc. Sau ne putem gândi la modul miraculos în care zeiţa Atena se naşte din ţeasta lui Zeus, despicată cu securea de către Hefaistos. Doar un fantast total desprins de realitate ar putea lua ad litteram aceste relatări; ele se cer interpretate simbolic sau alegoric, aşa cum învaţă chiar Părinţii Bisericii, dând altfel inevitabil naştere la interpretări grosiere.)

Personal aşadar, până aici găsesc mai interesant un text precum Evanghelia după Toma, una din cele mai vechi evanghelii gnostic-creştine, text plin de învăţături pătrunzătoare, mature, prezentate sub formă aforistică. În acea evanghelie, conform unui vechi obicei practicat în genere de şcolile iniţatice, Toma este numit fratele geamăn al lui Isus (didymos), ceea ce nu vrea să sugereze decât faptul că acesta devenise, precum Saul/Pavel în urma revelaţiei de pe drumul Damascului, total pătruns de Logos, de adevărul creştin fundamental. Acelaşi lucru este notabil în cazul lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, autor al unor texte teologico-mistice de factură esoterică (Despre ierarhia divină etc.), Dionisie fiind numele discipolului apostolului Pavel care fondase o asemenea şcoală iniţiatică la Atena, în cadrul căreia se practica acelaşi obicei: fiecare nou conducător al şcolii prelua numele predecesorului său, lucru menit a sugera tocmai faptul că succesorul îşi însuşise (interiorizase) prin studiu şi asceză acelaşi unic adevăr. (Un exemplu elocvent găsim şi în literatura autohtonă de dată recentă, mai exact în romanul Creanga de aur de Mihail Sadoveanu, unde Kesarion Breb este în final identificat cu ultimul Decheneu, căruia îi ia succede, urmând a renunţa la identitatea sa lumească şi a-i prelua atât numele cât şi atribuţiile.)

Foarte interesantă în schimb (sub aspectul maturităţii teologice) este Evanghelia după Nicodim, un text perfect verosimil şi compatibil, cel puţin în prima sa parte, cu evangheliile canonice, text ce constituie de altfel şi cea mai vastă componentă a crestomaţiei realizate şi comentate de Cristian Bădiliţă. Nicodim este cel care, în procesul lui Pilat, îndemnă înalţii preoţi şi rabinii iudaici la prudenţă: dacă acest om, Isus, minte, se va alege praful de pretenţiile descendenţei sale „divine”. Dacă însă e chiar Mesia, cel aşteptat de veacuri, va fi vai de neamul lui Israel, care îl respinge astfel pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, pe Christos, cel chemat spre a mântui neamul omenesc. Ne amintim de pariul lui Pascal, la un mileniu şi jumătate distanţă: daca Isus Christos nu este Logosul, nu pierzi nimic crezând în El. Povestea lui rămâne o frumoasă pildă morală, nelipsită de învăţături şi parabole. Dar dacă Evanghelia relatează adevărul, un adevăr cosmic de rang superior, de care atârnă devenirea întregii omeniri, atunci pui în joc mântuirea sau damnarea propriului tău suflet, ce se poate deschide sau rămâne închis faţă de adevărul creştin.

Avem aici aşadar procesul lui Isus, adus înaintea lui Pilat din Pont (Acta Pilati), şi partea a doua, coborârea lui Christos la iad (Descensus Christi ad Inferos). Tot în prima parte aflăm, graţie notelor savante ale traducătorului, detalii interesante despre numele celor doi tâlhari răstigniţi alături de Isus, Dysmas şi Gestas, ca şi despre legenda centurionului Longinus, cel care l-a împuns pe Isus în coastă cu suliţa. Conform tradiţiei, acesta era orb şi a fost îmboldit de ceilalţi, în batjocură, să îl împungă pe Isus ca să îşi recapete vederea. Culmea e că acesta o face şi sângele mântuitor care ţâşneşte şi îi umple faţa îi redă vederea. Longinus, a cărui legendă a făcut carieră în Evul Mediu occidental, avea să moară ca martir convertit la creştinism (cf. Martyrium Sancti Longini Centurionis, în Patrologia Graeca 93). Îl mai întâlnim aici pe Iosif din Arimateea, personaj aflat şi la originea legendei Graalului, el fiind cel care a pus sub cruce vasul în care s-a scurs sângele lui Isus Christos. În Evanghelia după Nicodim, Iosif este închis în perioada sabatului, urmând a fi ucis la terminarea acesteia (pentru că luase trupul lui Isus de pe cruce şi îl aşezase în mormânt) dar în mod misterios nu mai e de găsit în încăperea unde fusese sechestrat.

Urmează, în fine, Coborârea lui Isus la Iad, un alt text aflat la nivel ideatic în perfectă sintonie cu tradiţia ecleziastică acceptată. (Citind aceste pagini, în urechea minţii îţi răsună, vrând nevrând, troparul ortodox al Învierii: „Isus a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le…”) Această a doua parte, în mod firesc, este mai puţin credibilă decât prima, elemente ale lumii acesteia amestecându-se cu cele ale condiţiei post mortem. Limbajul omenesc este însă de multe ori neputincios în asemenea cazuri. Îi regăsim aici pe Adam, pe fiul său, Seth, pe Isaia şi chiar pe Ioan Botezătorul. Lumea cealaltă este suspect de asemănătoare cu aceasta, dar lectura rămâne interesantă – utilă cel puţin sub aspectul mesajului subiacent, al schimbării de perspectivă (e ca şi cum, privind un ceas, dintr-o dată ai revelaţia mecanismului său interior; sau ai privi negativul unei fotografii.)

Căci într-adevăr, evangheliile canonice prezintă doar suprafaţa lucrurilor, sau mai degrabă dimensiunea lor diurnă, materială, felul în care se văd lucrurile de pe lumea aceasta, nu de pe cealaltă. Evident că esenţial este tocmai parcursul post mortem al lui Christos, or această evanghelie tocmai la aceste lucruri face aluzie: la devenirea sufletului după moarte, din perspectiva luminoasă a Călăuzitorului în regatul umbrelor, Isus Christos. Căci, aşa cum opinau şi vechii egipteni, moartea nu marchează altceva decât începutul unei lungi călătorii, nelipsite de tribulaţii, de-a lungul căreia călăuza rămâne garantul ajungerii cu bine la celălalt liman, al Mântuirii. În Adormirea Maicii Domnului, interesant găsesc felul în care apostolii, răspândiţi în lumea întreagă, propovăduind mesajul creştin, se întorc în mod miraculos pentru a fi de faţă la trecerea Născătoarei de Dumnezeu la cele veşnice, fiecare de pe unde era: Petru şi Pavel de la Roma, Toma tocmai din India, Ioan de la Efes, Marcu din Alexandria, Iacob de la Ierusalim, Matei de pe mare şamd.

Avem în faţă aşadar un volum unitar, structurat organic da capo al fine. Un alt aspect deloc neglijabil e faptul că tomul discutat este suficient de riguros pentru a satisface pretenţiile specialistului în domeniu, dar în acelaşi timp destul de aerisit şi “prietenos” pentru a nu îndepărta printr-un noian de trimiteri livreşti diletantul, interesat mai degrabă de “firul epic” al evangheliilor, decât de bibliografia aferentă acestora. Volumul poate fi folosit deci atât de amatori, cât şi de specialişti, spre deosebire de ediţii de popularizare cu tematică similară, precum cele ale editurii Herald (e.g., Pistis Sofia, Păstorul lui Herma sau Apocalipse Apocrife ale Noului Testament), care pot fi citite cel mult cu titlu informativ, dar nu şi citate drept referinţe serioase într-o lucrare cu pretenţii – fiind traduceri la mâna a doua, private de un aparat critic adecvat. Căci tocmai în aceasta constă meritul aparte, deşi insesizabil la prima vedere, al cărţii în acest context. Autorul oferă cititorului o serie de traduceri de primă mână (din greacă şi latină), dublate de siguranţa patrologului într-un domeniu prea puţin familiar celor mai mulţi dintre cititori. La bună citire!

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #22

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.