libris.ro

Flufferiţa*, flapperiţa* şi clapperiţa*

de Irina Savin (Belgium)

Traducere din engleză: Iris Butnariu, masterandă MTTLC

for the English version, click here

 
Fata de pe locul de la geam
Odată fata de sub florea-soarelui, acum o flufferiţă. Prinsă în trenul spre Londra, mă duc să lucrez pentru un film din ăla pretenţios. Urăsc toţi regizorii ăştia prefăcuţi care vor să te facă să crezi că nu fac filme porno, ci filme erotice. Capodopere cinematografice date naibii. Eu mereu spun adevărul de la început, sunt o flufferiţă, nu o muză! Îi ajut pe actori să rămână excitaţi pe platoul de filmare, între scene. Şi nu simt că mă înjosesc. Da, nu sunt Bette Davis sau Mae West pe scenă, dar sunt foarte bună în spatele scenei. Îmi fac treaba cu profesionalism. Şi ei ştiu asta. Şi o simt. Şi de aceea telefonu-mi sună încontinuu. Filme, spectacole, ce vrei tu. Eu îi fac să se simtă bine în spatele scenei pentru ca ei să poată delecta publicul pe scenă. Ei bine, da, în sinea mea tânjesc să fiu pe marele ecran într-o bună zi. Cred. Încă nu sunt sigură. Dar dacă va fi să fie, se va întâmpla doar o dată. Trebuie să fie rolul perfect, rolul pe care să merite să-l aştepţi o viaţă întreagă. Trebuie să fie fabuloasa Patty Diphusa a lui Almodovar. Dar dacă o să facă un film despre ea, atunci ar face bine să nu mai fie atât de obsedat de Penelope aia! Mai bine să mă aleagă pe mine! Totuşi… nu sunt aşa sigură că vreau asta. Adică, nu sunt eu fericită acum?

Fata de pe locul din stânga
Ciorapi blestemaţi, i-am cumpărat din piaţa de peşte! Şi când te gândeşti la ironia situaţiei, ar trebui să fie la fel de rezistenţi ca o plasă pentru peşti, pentru că arată ca o plasă, dar nu ştiu cum naiba vatmanul trenului a reuşit să-i rupă în baie. La fel de năbădăios ca un muncitor de şantier, n-ai crede c-a fost învăţat să facă altceva decât să fie cu ochii pe drum şi să învârtă volanul… sau ce-o fi de-nvârte el, schimbătorul de viteze, maneta, butonul. Ei bine, dacă stau bine şi mă gândesc, are ceva antrenament. Antrenament sau nu, ce poate face o fată ca mine în tren trei ore? Dacă mergeam cu avionul sigur m-aş fi dus în cabina pilotului. Aceeaşi chestie, nu-i mare scofală. Fata din faţa mea sigur ar zice că sunt stridentă, vulgară, ieftină. Nu sunt. Sunt flapperiţa secolului şi lăsaţi-mă să vă spun un lucru, nu este aşa de uşor pe cât aţi crede. Şi totuşi sunt cea mai tare. Da, în anii ’20 tot ce trebuia să faci era să te fâlfâi puţin, să dai puţin din aripile frumoase şi să conduci o decapotabilă. E clar ca lumina zilei că e mult mai greu să şochezi lumea în ziua de azi. Credeţi că dacă m-aş etala pe Avenue 5 în pijamale galbene, cu patru pisici după mine, aş reuşi să atrag atenţia în ziua de azi? Ba clar că nu! Cum poţi să fii altfel când toată lumea vrea să fie altfel? Cred că în câţiva ani singura cale de a fi altfel e să fii la fel şi să respecţi cumincior regulile. S-a zis cu diversitatea! Totul se duce pe apa sambetei. Poate fetiţa asta drăgălaşă din faţa mea o să fie următoarea flapperiţă a generaţiei ei, Doamne fereşte!

Fata din faţă
M-am îndrăgostit de un scenarist. Întotdeauna m-am gândit că voi ajunge cu un artist şi că voi avea viaţa tragică a cuiva care e întotdeauna pe locul doi. Şi el ar iubi arta mai mult decât m-ar iubi pe mine. Aş trăi în umbra lui, încercând din răsputeri să fiu muza lui din când în când. Ca acel compozitor celebru de muzică clasică care putea să găsească inspiraţie doar când făcea dragoste. Da, şi mie îmi place să scriu. Când eram mai mică am crezut că voi deveni o scriitoare. Nu sunt atât de bătrână acum, abia am douăzeci şi ceva de ani, dar am renunţat la visul ăla. L-am întâlnit şi… nu cred că mai am ce trebuie pentru a scrie. Nu am pasiunea lui, nebunia, nonşalanţa, sinceritatea lui ostentativă, dorinţa lui nebună de a fi diferit, libertatea lui. Nici măcar nu pot să înjur, pentru numele lui Dumnezeu. Şi asta faci de obicei când vrei să te exprimi artistic. Profu’ meu de mate zicea că ăsta e “nerv”. Nu era artist, nu era nici măcar un om plăcut, dar avea dreptate în privinţa asta. Plăcut, auzi la mine! Nu pot să vorbesc de oameni în felul ăsta. Plăcut e un cuvânt mult prea slab, e că**t, e nimic. De ce nu pot s-o spun? Era un om dizgraţios. Un că**t dizgraţios! Nu, era un vierme cu obiceiuri dezgustătoare, care mirosea a ţigări, alcool şi cretă şi care purta acelaşi costum în fiecare zi. Un vierme! Deci m-am îndrăgostit de acest scenarist pe care merg să-l văd la Londra. M-a invitat să-l văd cum munceşte. De fapt, filmează primul lui film. Şi eu voi face parte din el. Nu, nu ca actriţă, n-aş putea niciodată să fac asta. Camera nu mă iubeşte, dar el da. Cred că mă iubeşte… Voi fi în filmul lui şi voi striga Actul Unu, Dubla Cinşpe, Actul Unu, Dubla Şaişpe, Actul Unu, Dubla Şapteşpe. Voi striga cât vrea el de tare. Am emoţii, trebuie să recunosc. Poate e din cauză că nu mă simt prea bine printre oameni goi. Şi vor fi oameni goi peste tot. Filmează un film erotic. Dar nu am nimic împotrivă, şi eu sunt un gânditor Freudian până la urmă, artiştii transformă în artă dorinţele lor sexuale neîndeplinite. Şi eu sunt o clapperiţă. Şi mai sunt iubita scenaristului. Sau amanta lui sau cum o vrea el să-mi spună. Sunt o clapperiţă.

Fata de pe locul de la geam
Am primit o scrisoare într-o zi şi asta mi-a schimbat viaţa, aşa am ajuns să lucrez în filme porno, să excit actorii înainte de filmări. Nu e ca şi cum numai asta mă defineşte. Nici nu ştiu de ce port conversaţia asta blestemată cu mine însămi. De ce privesc retrospectiv asupra lucrurilor astea? Nu e ca şi cum azi e aniversarea a cinci ani de când lucrez în industria asta! Nu e! Oricum, cine numără zilele? Mai bine să fiu sinceră, cel puţin cu mine însămi. Nu sunt cinci ani, sunt 300 de filme, numărul de aur. Eu număr filmele, e mai profesionist aş putea spune. Oamenii mediocri îşi trăiesc zilele numărând zilele, pictorii numărându-şi tablourile, scriitorii numărându-şi cărţile. Şi regizorii numărând filmele şi flufferiţele numărând filmele. Vezi? Până la urmă, e la fel. Şi hei, câţi regizori de la Hollywood sau scenarişti pot spune că au ajuns la acest număr, 300 de filme? Nu cred că mulţi, nu dom’le, sigur nu mulţi. Dar eu am ajuns la 300 de filme. Arta durează, viaţa nu. Crezi că e timpul să mă retrag? Cine ştie? Deci, am primit scrisoarea asta într-o zi. Era de la mine, da, de la mine de când eram adolescentă. Vezi tu, când aveam 15 ani treceam printr-o perioadă, presupun că toţi adolescenţii trec prin asta. Nimic neobişnuit, dar ca adolescent nu realizezi. Îţi dai prea multă importanţă şi ai tendinţa să exagerezi lucrurile. Faci din ţânţar armăsar, din orice lucru mic o dramă totală. Şi aşa eram eu, o adolescentă complet normală, cu o viaţă la fel de normală, care a făcut într-o zi greşeala de a pune asta pe hârtie. Mare greşeală. Şi vreau să zic maaaaare. Aş fi ajuns bine până la urmă dacă mi-aş fi trăit adolescenţa aşa cum era normal să fie. Cu micile noastre drame, în lumea noastră mică. După o vreme se rezolvau toate şi se calmau şi în cele din urmă se sfârşeau. Dar nu, eu a trebuit să las să-mi scape ceva din acea lume ca mai apoi să vină să mă bântuie ani mai târziu. Nici măcar nu-mi mai amintesc dramele mele stupide de adolescent, dar nu, eu a trebuit să scriu eu o scrisoare, să mi-o trimit în timp şi s-o las să mă lovească ca o cărămidă pe neaşteptate, 7 ani mai târziu. Ce copil prost eram! Deci într-o zi găsesc scrisoarea asta în căsuţa poştală, din 1995, de la mine pentru mine. Era o imagine complet melodramatică a fetei care eram atunci. Jalnic, îţi zic, jalnic ca un melc care urcă pe un munte de zahăr… Dar îmi făcusem o promisiune sau cel puţin aşa am citit şi mi-am şi amintit. Şi Dumnezeu mi-e martor că am încălcat promisiuni făcute altora, dar urăsc să încalc o promisiune făcută mie însămi. Promisiunea era că dacă nu-mi găsesc un rost în viaţă până ajunge acea scrisoare la mine, trebuie să încep să caut într-o direcţie complet diferită, într-o direcţie la care nici nu m-aş fi gândit înainte. Să mă întorc cu 180 de grade. Şi asta era direcţia mea total opusă.

Fata de pe locul din stânga
Dar nu vreau ca ea să fie următoarea flapperiţă a generaţiei ei. Nu, n-a ieşit nimic bun din faptul că eu am făcut asta, poate este doar un concept demodat şi ar trebui să rămână aşa. Poate e vechi, poate eu sunt bătrână sau poate nu m-am născut la timpul potrivit. Întotdeauna m-am gândit ca aş fi preferat să mă fi născut cu 40 de ani în urmă. Asta nu înseamnă că aş fi fost flapperiţă şi atunci. Nu, e din cauza că mereu mi-am dorit să fiu diferită de alţii. Asta nu înseamnă că mereu aleg un lucru diferit dar care să fie şi bun, pentru că nu e aşa. Asta nu înseamnă că nu sunt mulţumită de alegerile pe care le fac, pentru că în final sunt. Asta am învăţat într-un moment de maximă epifanie, odată când eram complet nehotărâtă asupra culorii rochiei mele de mireasă. Eu voiam roz strălucitor, logoodnicul meu voia alb. Roz sau alb, da, sună ridicol dar de fapt ştiam că era vorba de ceva mai mult decât să aleg o culoare. Înăuntrul meu trebuia să aleg dacă vreau fiu eu mulţumită sau să-i mulţumesc pe alţii… ceea ce m-ar fi mulţumit şi pe mine într-o oarecare măsură, indirect, cred. Dar faptul că mă adânceam din ce în ce mai mult în tot acel proces de a lua o decizie nu mi-a uşurat situaţia, nici măcar puţin. Nu pot alege, ăsta este adevărul gol goluţ. Nu pot alege între prune şi mere. Nu contează cât de simplă sau importantă e decizia pe care pe care trebuie s-o iau, întotdeauna oscilez între A şi B de parcă au intrat zilele în sac. Aşa că până la urmă m-am decis să dau cu banul de fiecare dată când sunt într-o situaţie de genul ăsta. Nu-mi mai pasă atât de mult de lucruri şi las soartă să mă ducă unde vrea ea. Deci da, am rupt logodna şi am devenit o actriţă de filme în genul celui pe care îl voi filma acum în Londra. Toate din cauza unei rochii. Totul din cauza unei culori blestemate.

Fata de pe scaunul din faţă
Dacă mă gândesc mai bine, nu ştiu dacă ceea ce fac e bine. Tot încerc să mă conving că e bine, să las lucrurile la întâmplare, să mă las dusă de val şi să nu mă tem că voi cădea de pe el şi nu voi putea înota. Pentru că nu pot, nu ştiu să înot. Sunt atâtea lucruri pe care nu pot să le fac, de ce trebuie să mă concentrez asupra lor tot timpul? Să recunoaştem, nu pot fi o clapperiţă. Nu, nu este atât de dificil să strigi Actul Unu, Dubla Cinşpe. Doar dacă locul tău nu e printre actori goi care simulează lucruri care pur şi simplu nu sunt acolo. Când scrii e cu totul altceva, chiar dacă lucrurile despre care scrii nu sunt reale ci doar imaginate, asta nu presupune să-ţi impui propria realitate falsă cititorului. Doar îi dai opţiunea de a crede sau nu, de a-ţi urmări povestea sau de a-şi crea propria poveste pe măsură ce o urmăreşte pe-a ta. Dar când le arăţi oamenilor imagini e ca şi cum le-ai striga în faţă Asta este real! Şi nu e! Mă întreb ce altceva nu mai e real. Mai sunt două ore până la Londra, ce ar trebui să fac? Nu-l iubesc cu adevărat pe tip, e un măgar. Şi eu sunt o scriitoare aspirantă neclapperiţă atât de naivă. O scriitoare în devenire!

Fata de pe locul de la geam: Deci încă două ore blestemate? Nu-mi vine să cred că am luat trenul.
Fata de pe locul din stânga: Nu-mi vine să cred că l-am lăsat pe conducătorul trenului să mi-o tragă în baie. În primele 30 de minute. Ce să fac în următoarele două ore?
Fata de pe locul de la geam : E-n ordine dragă, mie nu-mi vine să cred că nu ţi-am luat-o înainte. Presupun că va trebui să ne distrăm cum putem. Vrei să joci cărţi?
Fata de pe locul din stânga: Dacă vreau să joc cărţi? Mă simt de parcă aş fi în clasa a 6-a cu bunicii mei în drum să-l vizităm pe taică-miu ascuns în partea cealaltă a ţării. Cred că e mai bine decât să stau să mă holbez la pereţii vagonului care se bălăngăne dintr-o parte în alta. Dar trebui să te avertizez, al paişpelea meu iubit era as la jocuri de cărţi şi tot ce-am putut să prind de la el, cu excepţia unui băţ în gât de fiecare dată când ne băgam în pat (avea el fantezia asta, ştii tu, eiiii, nu vreau să întru în detalii acum) au fost nişte trucuri de cărţi. Deci cred că sunt excepţional de bună la jocuri de cărţi.
Fata de pe locul din stânga: Mulţumesc de avertisment, iubita, dar şi eu mă pricep, nu-ţi fă griji. N-o să mă vezi că-mi dau jos hainele pentru tine, nu dom’le. Decât dacă eşti un actor porno şi ai nevoie de stimulare între filmări.
Fata de pe locul din stânga: M-ai nimerit. Nu-mi spune, flufferiţa pentru filmul lui Van D?
Fata de pe locul de la geam: Chiar aşa. Văd că reputaţia mea mă-ntrece. Dar tu dovlecel? Vrei să ni te alături la un joc?
Fata de pe locul din faţă: Nu, mi-e bine, mulţumesc.
Fata de pe locul din stânga: Haide, nu-l mai aştepta pe Făt Frumos, nu va veni scumpo. Cel puţin nu în trenul ăsta. Şi ştiu asta pentru că mi-am tras-o cu singurul bărbat adevărat de pe aici şi nu e nicidecum un Făt Frumos, te asigur. Mai bine te joci cu fetele acum.
Fata de pe locul din faţă: Şi ce câştig dacă… câştig ?
Fata de pe locul de la geam: Uită-te la ea, timidă ca un mieluşel mic şi alb şi agilă ca o panteră. Vrea să ştie ce câştigă. Tu ce vrei să câştigi, scumpo?
Fata de pe locul din faţă: Vreau să fac schimb de locuri cu cea din voi care va pierde.
Faţă de pe locul de la geam: Vrei locul de la geam ? Dar scumpo, eu ţi-l pot da şi acum, nu-i mare brânză. Oricum soarele nu-mi face bine la piele la vârstă mea.
Fata de pe locul din faţă: Vorbesc serios.Vreau sa fac schimb cu una din voi.
Fata de pe locul de la geam: Haha. Fetiţa cea curajoasă. Dar nu ştii în ce te bagi.
Fata de pe locul din stânga : Mă bag şi eu. Mă bag şi eu, iubito!

*Flufferiţă – de la fluffer – angajată pe platoul de filmare (pentru filme porno) pentru a-i ajuta pe actori să rămână excitaţi între scene.
*Flapperiţă – de la flapper – femeie tănără (anii ‘20) care sfida convenţiile vestimentare şi de comportament specifice vremii.
*Clapperiţă – de la clapper – angajat pe platoul de filmare pentru a ţine clapperul şi a marca trecerea de la o scenă (sau dublă) filmată la altă .

libris.ro%20

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » The fluffer, the flapper and the clapper

  2. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #29-30

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *