libris.ro

ISH

 

de Adrian Ioniţă [USA]

for the English version, click here

 

 

După o iarnă grea şi claustrofobică, această ieşire în parc este un exil voluntar în fascinaţie. Ish o luă razna prin iarbă, împrăştiind în jurul său un nor de păpădie vătoasă. Am băgat zgarda în buzunar şi m-am aşezat pe bancă. Vântul purta uşor aroma ierbii proaspete, copacii înfloriseră, culorile pastelate ale florilor păreau glazate ca un ulcior ţărănesc de Horezu. Un nor de polen auriu îmi îngreună pleoapele care alunecau cu o savoare înceată şi umedă peste ochii tremurând leneş sub cortinele lor.

 

În faţa mea se legăna un copil. Sunetul ruginit şi strident al leagănului, însoţit de ţipătul dezolant al unui pescăruş pierdut în vastitate, a spart tăcerea din jur. Copilul desena cu picioarele destinse un arc perfect ce vibra ritmic cu precizia unui metronom. Între aceste intervale încercam fugitiv să reconstitui imaginea sa ascunsă de creanga îngenunchiată a unui copac ce îmi obsta­cula vederea. Obosită de acest exerciţiu, privirea se ridică curioasă în zbor deasupra parcului, cercetând centrul de artă, lacul, copacii, cărările sinuoase şi terenul de zgură roşie. Câteva veveriţe făceau zarvă într-un copac şi din când în când un fluture gigantic îmi acoperea transfocarea cu fâl­fâitul aripilor sale moi şi catifelate. De sus, parcul căpătase dimensiunea miniaturală a unui model arhitectural cu copăcei de plas­tic şi căsuţe din polistiren. Conturul precis şi nemişcat al unui om, lăsa o umbră pe una dintre cărări, iar Ish devenise un punct negru şi mişcător lângă oglinda lacului în care se prăbuşise un nor transparent. Pleoapele închise se zbăteau uşor lăsând să răzbată printre ele străfulgerări grilate de raze verzui. Un miros fin de aracet, mă făcu să mă aplec instinctiv, şi privirea îmi alunecă în jos sub această hologramă imuabilă în centrul căreia pulsa leagănul…

 

Retrasă într-un colţ al ate­lierului, a început să modeleze un bust micuţ cât palma. În faţa ei este un album uriaş în care priveşte hipnotizată fotografia unui bătrân cu barbă albă şi turban. Femeia are în jur de patruzeci de ani. Cea mai tânără studentă din clasa mea de sculptură, pe care de multe ori o compar în glumă cu un grup în tratament geriatric la Ana Aslan. Deşi nu are o experienţă prealabilă în modelaj, mi-a spus că vrea să facă acest bust pentru că se apropie aniversarea zilei de naştere a Marelui Maestru, Baba Sawan Singh Ji, bătrânul cu turban din fotografie. Am luat albumul în mână şi am început să îl răsfoiesc fără să ştiu că în faţa ochilor mei se afla imaginea unui om considerat a fi unul dintre cei mai mari mistici ai Indiei.

 

În săptămânile care au urmat, am aflat că face parte dintr-un grup foarte restrâns de discipoli şi iniţiaţi care se întâlnesc săptămânal în jurul Maestrului, un guru iniţiat de Baba Swan Singh Ji. Nu îmi amintesc exact ziua în care am ajuns să vizitez grupul ei, dar ştiu că a fost o zi de iarnă geroasă în care paşii mei pe iarba congelată sunau ca un pat de becuri opace zdrobite sub bocanci. Grupul se întâlnea în sala unei biserici de la periferia oraşului. Premeditarea acestei întâlniri a creat tot felul de scenarii bizare în mintea mea, precum descălţarea şi umilinţa descoperirii unei găuri în ciorap, sau îngenunchierea în faţa unei statui pe care o văd pentru prima dată. Cei din jur erau îmbrăcaţi obişnuit, nici urma de turbane, de „ali-baba-şi-cei-patruzeci-de-hoţi.“

 

Intrarea Maestrului a fost o surpriză. Un om între două vârste, îmbrăcat la costum şi cravată, părea mai degrabă un profesor universitar decât un guru. Discipolii s-au strâns repede în jurul său, salutând în bi­necunoscuta formă gassho, cu o aplecare a capului şi mâinile împreunate. Ajuns în faţa Maestrului, era să izbucnesc într-un râs isteric. Mâinile îmi erau ocupate de o geantă care a căzut pe jos când m-am încli­nat. Nici Woody Allen n-ar fi putut crea o scenă mai penibilă.

 

„You must be Larry“ mi-a spus Maestrul, în loc de salut.

 

În sală erau în jur de patruzeci de persoa­ne. Toţi se cunoşteau foarte bine şi păreau înţeleşi să îmi ignore prezenţa. Începusem chiar să mă gândesc dacă toată întâlnirea aceasta nu este cumva un fel de farsă sau conspiraţie, când sala a intrat brusc într-o linişte mormân­tală. Maestrul, care şedea în faţa noastră pe un tron masiv de stejar, ne cântărea cu privirile. Discipolii erau nemişcaţi, arestaţi de acest schimb de priviri cu o materialitate organică ce putea fi luată în braţe. Pentru o fracţiune de secundă ochii Maestrului s-au oprit şi asupra mea. Încercam să par cât se poate de insensibil, dar mi-am dat seama că maxilarul de jos îmi căzuse paralizat de o forţă pe care nu puteam să o controlez. Toată ceremonia asta mută a durat câteva minute, apoi Maestrul a început să vor­bească:

 

„Cu mulţi ani în urmă, tatăl meu, care era profesor de filosofie şi metafizică la Universitatea din Punjab, a scris o carte în două volume intitulată “Mysticism – The spiritual Path.” Cartea a apărut în 1940 într-o ediţie de o mie de volume şi a avut un succes deosebit, fiind reeditată de cinci ori. Cred că volumul doi al cărţii încă poate fi găsit, dar volumul întâi pot să vă spun de acum că a dispărut total. Nici măcar eu nu îl mai am. Cum trăim într-o epocă do­minată de materialism şi cercetare ştiin­ţifică, în care credinţele vechi şi dogmele religioase trec prin filtrul interogaţiilor analitice, m-am gândit că ar fi folositor să avem o discuţie pe această temă. Cartea a fost dedicată Marelui Maestru, Param Sant Satguru Huzur Maharaj Sawan Singh Ji, care a apreciat-o în mare măsură. Am să mă refer astăzi la câteva idei cuprinse în capitolele cărţii…“

 

După câteva mişcări indecise ale capu­lui, imaginea parcului mi-a reintrat în focus. Se făcuse mic cât o monedă de 25 de cenţi. Speriată, privirea a transfocat spre leagăn, despicând în valuri aerul dens şi vâscos, de parcă ar fi trecut printr-un lan de grâu. În inerţia picajului, am pierdut orice urmă de cognizanţă. M-am trezit aproape de nivelul solului. Un copac lăsă să cadă o frunză ce îmi acoperi pentru moment privirea. Eram lângă leagăn. La intervale regulate, picio­rul copilului apărea în imagine cu mişcările precise ale unui ştergător de parbriz. Un rictus al bărbiei mi-a schimbat direcţia privirii spre faţa copilului. Neliniştea îmi sporea. Copilul avea buzele strânse ca o panglică pe după care se citea durere. Părul auriu îi acoperea faţa de câte ori se ridica în sus, pentru a cădea întins pe spate, de câte ori venea ameninţător spre mine. Din când în când, imaginea se voala ca mâlul tulburat de pe fundul unui lac. Un sunet surd acom­pania în contratimp mişcarea copilului. Am stat aşa pentru multă vreme până când un ţipăt puternic m-a făcut să mă mişc brusc, şi, spre groaza mea, transfocarea a intrat în trupul copilului, printre celulele şi porii lui, secţionând organe şi fibre musculare care se rupeau într-o baie de spumă purpurie şi sidefată. Căzusem pe bancă, mâinile îmi erau încleştate şi simţeam că îmi pierd cunoştinţa. Un lichid fierbinte şi lipicios îmi acoperi trupul, şi mă cufundam în el cu o viteză ameţitoare. Unghiile îmi intraseră în lemnul băncii. Aveam nevoie de aer, probabil că nu respirasem de zece minute. Trebuia să ies de aici, să ies cât mai repede. În sfârşit, plămânii mi s-au desfundat, şi un boţ de carne cât o găluşcă cu prune ţâşni prin gura larg deschisă, după care căzu cu un zgomot asurzitor lângă bancă…

 

Cuvintele Maestrului formau pe ecra­nul minţii mele o peliculă care se derula paralel cu discursul său. Filmul interior pulsa în inerţia hipnotică a unei reverii din care mă trezeam tempo­rar pentru a prinde o altă idee. Totul este despre interogaţii. Cine suntem, ce este lumea, care este rostul existenţei noastre pe pământ, ce este Dumnezeu, timpul, spaţiul, are omul libertatea determinării, de ce este atâta mizerie şi durere pe pământ, de ce atâta cruzime, ce este moartea, există reîncarnare, care este realitatea absolută a fenomenelor din jurul nostru?

 

Experienţa vieţii mele a fost mult timp deprivată de hrană spirituală, şi iată, mă găseam aici în faţa unui om care îmi ridica uşor pleoapa celui de-al treilea ochi pentru a vedea o lume magică şi necunoscută. Într-adevăr, ce este „acolo“, sau „dincolo“, în palierele astra­le? A venit oare cineva cu o descriere a acelei lumi? Şi apoi, cum ajungem acolo, dacă trebuie să murim în timp ce trăim?…

 

Am stat nemişcat câteva secunde ca să îmi revin. Încet-încet, respiraţia a început să mi se regleze. Un ciripit vesel de păsăre­le era întrerupt de claxonul repetat al unui camion. După câteva minute, am îndrăznit să deschid uşor ochii. Lumina puternică mă orbi total. Razele soarelui se înfipseră per­pendicular în mine ca nişte suliţe. Mi-am întors capul spre parc şi am respirat uşurat. Ish stătea la picioarele mele şi mă privea tăcut ca un sfinx. Am înghiţit instinctiv în sec. Dinspre stânga, un bărbat între două vârste intrase în parc pe o trotinetă electri­că. Era slab, nebărbierit şi prost îmbrăcat. Se opri nemişcat în mijlocul drumului, în timp ce peisajul din spatele său începu să se mişte ca un paravan de carton.

 

L-am pus pe Ish în zgardă şi m-am hotărât să merg acasă. Cu cât mă apro­piam mai mult de omul cu trotineta, cu atât neliniştea mea creştea. În cele din urmă, am intrat prin el ca printr-o bulă de săpun, purtat de cărarea de zgură roşie ce se pierdea pe după o insulă de copaci ce aştepta să arătăm cu degetul către ea…

 

***

libris.ro

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » ISH

  2. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » EgoPHobia #29-30

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *