Literatura latină creştină: perspective transdisciplinare

[Valy Ceia, Literatură şi credinţă. Structuri tematice contrastante şi paradoxale, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009]

de Petrişor Militaru

Ideea fundamentală a studiului publicat de Valy Ceia este că literatura creştină integrează într-un mod cât se poate de armonios aspectele cele mai divergente ale realităţii, oferindu-ne astfel posibilitatea de a vedea natura complexă a realităţii ceea ce ne va duce spre unitatea cunoaşterii şi de a vedea cum se reflectă această complexitate la nivelul fiinţei umane, astfel încât să puteam realiza unitatea fiinţei. Încă de la începutul acestei cărţi, Valy Ceia afirmă calitatea de „reper sine qua non a literaturii şi culturii” datorită valorilor perene pe care le promovează, iar din această perspectivă caracteristicile definitorii ale esteticii literaturii creştine, între care contradicţia („ce alunecă, nu de puţine ori, până la paradox”) ocupă un loc aparte.

De la Pierre Fontanier (Figurile limbajului) care vedea în paradox o figură de stil menită să genereze „cel mai adevărat, cel mai profund şi cel mai intens înţeles”, la matematicianul Grigore Moisil („o idee începe prin a fi un paradox, continuă prin a fi o banalitate şi sfârşeşte prin a fi o prejudecată”) care asocia paradoxalul cu naşterea ideilor novatoare până la Søren Kierkegaard („paradoxul este pasiunea gândirii, iar gânditorul fără paradox este ca îndrăgostitul fără pasiune: un tip mediocru”), se poate observa că prezenţa paradoxalului în istoria ideilor este una semnificativă, mai ales că în oricare din situaţiile amintite mai sus paradoxul dinamizează gândirea trimiţând direct spre esenţa semnificaţiei la care se referă. Ca fundament al literaturii patristice, paradoxul trece dincolo de afirmaţie şi negaţie sugerând o realitate mai bogată în semnificaţii, decât cea concentrată în jurul diadei „da”/ „nu”, devenind în viziunea autoarei „instrumentul de instituire a realităţii” în integralitatea sa.

La nivel socio-cultural, depăşirea dualităţii dintre interior şi exterior, armonizarea vieţii spirituale cu cea socială face ca paradoxul iniţial dintre eu şi alteritate să nu aibă ca soluţie solitudinea, ci integrarea „celuilalt”. Acceptarea celuilalt, fără a renunţa la propriile percepte religioase devine idealul vieţii religioase creştine. Acest tip de acceptare, la nivel ideatic, ia forma coexitenţei filosofiei şi religiei, ceea ce implică în creştinismul timpuriu necesitatea de a exprima adevărul cu claritate şi rafinament (elocinţă) astfel încât miezul gnoseologic să fie polarizat de un înveliş estetic corespunzător, menit să lumineze şi să deschidă mintea cititorului spre înţelegerea „admirabilei înlănţuiri conştiente”(Marc Aureliu).

În acelaşi timp, provocarea pe care ne-o lansează creştinismul la nivel doctrinar este legată de transcenderea dihotomiei gândire-credinţă, fiind vorba de o doctrină ce include atât cunoaşterea abstractă a adevărului, dar şi o cale de mântuire ce are în centru trăirea religioasă, altfel spus un mod de a înţelege locul omului în lume dublat de un modus vivendi.

O altă ideea fundamentală pentru studiul de faţă o reprezintă relaţia triadică dintre vis, cunoaştere şi realitate. Cei care au considerat cunoaşterea, în unitatea ei, ca împletirea a vizibilului cu invizibilul, s-au raportat întotdeauna la vis ca la una din sursele esenţiale ale cunoaşterii umane, după cum sugerează diferiţi gânditori ca Boethius, Meister Eckhart sau Jakob Böhme. Din cele mai vechi timpuri, creştinii (ca şi alte tradiţii spirituale precreştine) au considerat visul una din cele mai bune căi de captare a adevărurilor revelate. De asemenea, conştientizarea celor trei tipuri de iubire (eros – iubirea pasională, philia – iubirea de părinţi, fraţi, prieteni şi agape, iubirea christică, dezinteresată, pentru Tot şi Toate), a rolului pe care acestea îl joacă în viaţa şi în cunoaşterea umană se regăseşte atât la vechii autori creştini, cât şi la scriitori români ca Eminescu, Blaga sau Caraion.

Prin identificarea diferitelor nivele ale fiinţei şi cunoaşterii din perspectivă creştină şi prin integrarea terţului inclus (ce ia în text chipul paradoxalului depăşit) ca modalitate de transgresare a diferitelor nivele ale cunoaşterii, Valy Ceia ne readuce în atenţie faptul că iubirea şi cunoaşterea sunt cele două faţete ale fiinţei care fac posibile manifestarea divinului în om: „A segmenta realitatea este uneori necesar, însă doar viziunea unitară, coerentă ne apropie de Adevăr. În această articulare epistemologică, podoabă a timpurilor e cuvântul; faptele, aşa cum au fost glosate, atât de variate, încastrate în fiinţa lumii, se dovedesc podoaba timpului etern al omenirii”.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #31

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *