poeme de Derek Walcott [i]

[din volumul Poeme alese, 1948-1984]
(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Derek Walcott este un autor din Caraibe, născut în 1930 în insula Santa Lucia. În 1992, i s-a acordat premiul Nobel pentru literatură după ce publicase mai multe volume de poezie și teatru și, în special, după poemul epic intitulat Omeros (1990). Ultimul volum de poezie, White Egrets, a fost răsplătit cu premiul T. S. Eliot. În tinerețe, a studiat la Universitatea Indiilor de Vest, din Kingston, capitala insulei Jamaica. De-a lungul carierei sale, a fost profesor la Universitatea Boston din Statele Unite ale Americii, la Universitatea din Alberta, în Canada, și la Universitatea din Essex din Marea Britanie. Familia sa are origini africane și europene, ceea ce reflectă cultura și istoria hibridă a insulelor caraibe. În lucrările sale poetice și dramatice a explorat condiția colonială și postcolonială, având în vedere specificitatea locală, dar și relevanța pentru lumea occidentală și africană.

 

 

Dragoste după dragoste

 

Va veni și vremea

când vei jubila,

urându-ți singură bun venit

la propria ușă, în propria oglindă,

iar fiecare va surâde celeilalte

 

și vei spune: ia loc, mănâncă ceva.

O vei iubi din nou pe străina care ai fost.

Îi vei da vin. Îi vei da pâine. Îi vei da inima înapoi,

da, chiar acelei străine care te-a iubit

 

toată viața, pe care ai ignorat-o

în favoarea altcuiva și care te știe pe de rost.

Coboară scrisorile de dragoste din bibliotecă,

 

fotografiile, mesajele disperate,

desprinde-ți propria imagine din oglindă.

Ia loc. Înfruptă-te din propria viață.

 

După furtună

 

Sunt atât de multe insule!

La fel de multe ca stelele noaptea,

pe ramura de un’ se scutură meteorii,

ca fructele căzute în juru’ goeletei Flight.

Da’ multe cad oricum, așa a fost mereu:

într-o parte Venus, în cealaltă Marte.

Cad, da’ rămân întregi, ca planeta Pământ,

o insulă în arhipelagu’ stelelor.

Marea e prietena mea dintâi. Acum și cea din urmă.

Da’ nu mai spun nimic. Muncesc, apoi citesc,

odihnindu-mă sub felinaru’ agățat de catarg.

Încerc să uit ce-i fericirea,

da’ cân’ nu-mi iese, mă uit la stele.

Uneori îs numa’ io și valurile, decupate cu foarfeca,

pe când puntea se umple de spumă, iar luna deschide

ușa dintr-un nor și lumina ce mă scaldă

se întinde cărare de raze feerice spre casă.

Așa cânta Shabine din adâncurile mării.

 

Naufragiatul

 

Cu ochii flămânzi devorează peisajul marin în căutarea

Unui fragment de pânză.

 

Orizontul o țese la infinit.

 

Faptele dau naștere nebuniei. Eu aștept,

Navigând prin umbra scheletică a palmei,

De teamă să nu mi se multiplice urmele.

 

Nisipul dus de vânt, subțire ca fumul,

Își vântură dunele plictisit.

Valul s-a săturat de castele, ca un copil.

 

Lujerii verzi și sărați, cu flori galbene ca trompeta,

O plasă de pește – se apropie de neant.

Neantul sau furia de care este plin capul muștei.

 

Printre deliciile unui om în vârstă

În zori de zi: abandonarea contemplativă, grija pentru

Frunza uscată ori planurile naturii.

 

La soare, fecalele câinelui

Prind coajă, albindu-se precum coralul.

Sfârșim în pământ, căci de acolo venim.

Geneza se petrece în măruntaiele noastre.

 

Dacă ascult, pot desluși anatomia unui polip,

Vibrația liniștii dintre două valuri.

Sparg un păduche de mare și începe să tune.

 

Ca un zeu anihilez divinitatea, arta

Și sinele, abandonez

Metaforele moarte: inima migdalei ca o frunză,

 

Creierul matur putrezind ca o nucă îngălbenită

Clocindu-și

Propriul Babel cu păduchi de mare, muște și viermi,

 

Evanghelia înecată în nisip din sticla verde de vin,

Etichetată, corabia naufragiată,

Lemnul mării, cu tot cu cuie și alb ca brațul de om.

 

Codicil

 

Ca un schizofrenic, prins între două stiluri,

scriu proză ca un hamal, să-mi câștig

exilul. Mă târăsc mile întregi pe secera plajei, în lumina lunii,

 

mă bronzez, mă cojesc,

vreau să scap

de iubirea pentru ocean, o iubire de sine.

 

Ca să-ți schimbi limba, trebuie să-ți schimbi viața.

 

Nu pot repara vechile nedreptăți.

Valurile se plictisesc de orizont și se întorc.

Pescărușii țipă cu glas ruginit

 

pe deasupra  pirogilor trase la mal, putrezite,

alcătuind un nor amenințător, cu cioc, spre Charlotteville.

 

Odinioară credeam că e de-ajuns să-ți iubești țara,

dar acum, după ce am ales, nu mai e loc la troacă.

 

Mă uit la cele mai ilustre minți cum precum câinii

scormonesc după urme de culoare locală.

Mă apropii de floarea

 

vârstei, pielea arsă

mi se ia de pe mâini ca hârtia, fină ca foaia de ceapă,

la fel ca întrebarea cheie din Peer Gynt.

 

În esența lucrurilor se află neantul, nu teama

de moarte. Știu prea mulți morți.

Îmi sunt cu toții cunoscuți, cum erau ei

 

și chiar cum au murit. Arzând,

trupul nu se mai teme că va fi înghițit de furnalul

pământului,

 

de cuptorul sau cenușarul soarelui,

și nici de secera lunii, căreia-i place de-a v-ați ascunselea,

subțiind iar plaja aceasta într-o foaie nescrisă.

 

Toată indiferența sa este un alt fel de furie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.