Grajdofilia nu salvează pe nimeni

(cronica nihilistei)

de Cristina Nemerovschi (Morgothya)

De câțiva ani buni, mă apucă o foarte puternică și inevitabilă scârbă pe la sfârșitul lui noiembrie, când știu că se apropie 1 Decembrie. Dacă lucrurile la care românii excelează ar putea fi cu indulgență numărate pe degetele de la o mână, „patriotismul” artificial și deșănțat este unul dintre ele, probabil chiar cel aflat în capul listei. De 1 Decembrie (și, vai, nu numai!), românii își împopoțonează grajdul cu panglicuțe colorate, cu pampoane lucioase, cam așa cum peștele își împodobește marfa pentru a o scoate la produs. O împopoțonează și îi declară iubire veșnică, ploconindu-se până în țărână, după care așteaptă de la ea, ca recompensă, un mic cu muștar sau două sarmale. Că i se cuvin, normal, din moment ce este un iubitor model de grajd împuțit.

Se știe că, pe vremea marilor proprietari de sclavi, aceștia din urmă ajungeau într-un procent foarte mare să-și venereze stăpânul abuziv și violent, așa cum ajungeau să se atașeze și de biciul care le mângâia spinarea. Românii par să fi moștenit această capacitate de a iubi până la extaz ceea ce îi batjocorește, îi dezumanizează și îi ucide. Altfel, nu se explică lipsa totală de discernământ – românul crede că datoria lui de “om al lui Dumnezeu” este să-și iubească pământul strămoșesc, fără a-și mai pune întrebarea dacă pământul ăla mai are azi vreo însemnătate, dacă mai merită iubit. Dacă îi mai reprezintă în vreun fel. Dacă are măcar și cea mai mică însușire pentru care să fie apreciat.
 

Românii care se bat cu pumnul în piept, grețos, îți lasă impresia că s-ar putea atașa până la paroxism și de o groapă plină cu noroi, în care i-ar arunca cineva, la mișto. Ar iubi groapa, i-ar pune fundițe roz, amețindu-se cu ideea că a fost voia Domnului ca ei să cadă în ea. Și, odată ce au căzut, să continue să viețuiască acolo, că doar n-o să începi să te împotrivești voinței divine…
 

Mai grețoasă decât orice mi se pare disperarea cu care românul grajdofil se agață de orice lucru neînsemnat pentru a le arăta celorlalți, celor lucizi, că România nu-i o groapă cu căcat, ci o țară minunată, cu munți verzi și câmpii întinse, cu oameni muncitori și femei cinstite. Mai nou, grajdofilul pune labele lui murdare de căcat pe pantofii oricărui sportiv sau artist care – bietul – a avut nenorocul să se nască în România și care are niște realizări personale, undeva în lume. “E al nostruuuuuuuu!”, urlă grajdofilul din toți rărunchii. “E victoria noastrăăăă!”, zbiară el, cu ochii ieșiți din orbite, fără a-și da seama că, încet, încet, pantofii sportivului sau artistului încep să miroasă a căcat, prin contaminare.
 

Lăsând asta la o parte, nimic nu-i mai penibil decât să adori un căcat și să-i ridici și o statuie. Un om, dacă are capacitatea de a reflecta, va ști să distingă între lucruri care merită apreciate și lucruri care merită scuipate. Dacă nu poți face această distincție, ești maimuță în toată regula.
 

Iubind grajdul, nu vei putea schimba cu nimic în bine lumea în care trăiești. Să adori un căcat este semnul decisiv pentru acel căcat că nu trebuie să se schimbe niciodată. Pentru că este adorat în starea lui de căcat. Fie că ne referim la oameni, la sentimente, la instituții sau țări – în principiu, la orice are capacitatea de a evolua, în condițiile în care s-ar cere de la el acest lucru.