[Asmodexia, regia Marc Carreté, scenariul Marc Carreté şi Mike Hostench, cu Lluís Marco şi Clàudia Pons, Spania, 2014]
de Ştefan Bolea
Horror-ul lui Marc Carreté (regizor care a fost prezent la Cinematograful Arta, la provocatoarea sesiune nocturnă Midnight Delerium şi care i-a citat la influenţe pe Roman Polanski, Wes Craven şi John Carpenter) este o producţie originală, filmată în zona metropolitană a Barcelonei cu un buget de jumătate de milion de Euro. Printre locaţiile de filmare este inclus şi Hospital del Tόrax, un spital pentru boli respiratorii închis în 1997, faimos pentru frecvenţa uriaşă a sinuciderilor. Asmodexia, combinaţie între Asmodeus (un „rege” infernal, demonul dorinţei sexuale) şi anorexie (boală de care a suferit fiica regizorului), este un film despre posesiune şi exorcizare. Chiar când credeam că tema este repetată până la banalizare, reciclată până la dimensiunile trivialului, vine acest horror, care, după cum explică Carreté într-un interviu, ironizează ideea de luptă dintre bine şi rău, şi ne trimite (cu influenţe din Nietzsche şi Jung – pe care regizorul nu trebuia neapărat să-i citească, putea să-i absoarbă din atmosfera postmodernă –) dincolo de bine şi de rău, în demonomahia apocalipsei contemporane.
Exorcistul Eloy de Palma (interpretat de Lluís Marco) şi nepoata lui, Alba (Clàudia Pons) luptă împotriva demonilor, care-i afectează în special pe cei condamnaţi (şi-au deschis uşile către Sheol) la nebunie şi abuz de droguri. Ca în Îngerul exterminator al lui Buñuel sau ca în cazul real al yezidilor din Irak, posedaţii nu pot părăsi incinta blestemată, cercul magic în care au fost consemnaţi. Unii dintre ei ajung să se hrănească cu şobolani. O scenă-cheie, filmată în subsolul spitalului Tόrax (regizorul ne spune că se tot oprea camera de filmare atunci când intrau în acest loc, probabil încărcat cu negritudine) îi arată pe cei osândiţi la posesiune şi la izolare demonică, aprinzând lumânări şi rugându-se. Pentru a-i cita pe cei de la Amrophis, mă întreb: Who are the prayers for? Aparţin cei posedaţi divinităţii sau demonului? That is the question! Nu întâmplător, „preotul” Eloy, atunci când predică deasupra Barcelonei, de pe muntele Tibidabo, citează etimologia acestuia din ispita Satanei din Luca 4:6: „…et ait ei tibi dabo potestatem hanc universam et gloriam illorum quia mihi tradita sunt et cui volo do illa” ( „Ţie îţi voi da toată puterea aceasta şi strălucirea ei, căci mie îmi este dată şi o dau cui voiesc”). Finalul, care, după cum am spus, trimite la inframoralismul nietzschean şi la ideea cuaternităţii jungiene, este şocant şi memorabil, fiind anticipat de slujbele de exorcizare ale lui Eloy, şi de profesiunea sa de credinţă prin care îi extrage pe demoni din trupul suferinzilor: „Zeul tău e fals!” La fel cum lumea noastră ar putea fi infernul alteia (Huxley), poate că zeii noştri sunt diavolii altui tărâm. Sau invers.