poeme de Paul Vinicius

[Din volumul Nopţi la maximum, dimineţi voalate, Ed. Agol, Bucureşti, 2014]

 

o zi vaccinată de muncă

 

și directorele se pune pe urlat: condica condica condica

 

iar tu nu ai nici crâcni

băiețaș

pen’ că oriunde-n lumea asta lată

(o știe prea bine pielicica ta tăbăcită

tatuată la greu cu astă adevărăciune)

banii încep mereu cu o condică

și se termină pe rahaturi.

 
 

wtf

poetry?

 

și o voce – trompetă neagră

de psihiatru –

de undeva

plutind prin mintea ta încețoșată:

trebuie să devii diurn

plastelină

mielușel

 

o zi cu soia prin orașul gri

chipuri sculptate de angoase silă plictiseală

și ce altceva poți face decât să te predai într-o speluncă

cu mese jegoase în care numai vodca-i prietenoasă

și singura care te privește țintă

limpede

stăruitor

în ochi –

cu albăstriul franc al lui bukowski:

 

drink, fuck and smoke plenty of cigarettes.

piss and shit.

those damn eyes fucked me forever.

 

 

poate o mai fi rămas totuși ceva loc

pentru mine

pe lună

 

sau în vreo femeie cu trăsături apoase

de icoană

și creierii

proaspăt despletiți

 

de degetele părintești

ale unui ospiciu
 
 
 
bioritmul zilelor albastre

 

sunt zile în care iubirea ta pentru mine

îmbracă femeile din africa

în clorofilă

iar singurătatea mea

în pielea ta asurzitoare;

 

și așa începe noaptea.

 

(ca piatra semiprețioasă

neagră

pe care ți-o scoți de pe deget

și o lași să-mi plutească deasupra provinciilor interioare

spunându-mi:

privește.

privește luna.)

 

dar sunt și zile în care sângele meu iese la suprafață

tăind în zadar orașul

ca pe o pâine din azbest

proletară

nemaisăturându-se de siajul trupului tău

prin venele mele cave –

 

și așa începe dimineața.

 

(legănându-se.

la fel ca muzicuța orbului din capătul străzii

care și-a pornit din nou sunetele

în căutare

și ademenire

de ploi

adormitoare)

 

 

fiindcă

în lipsa cuvintelor

ea

 

 

liniștea

ți se lipește de trup

 

precum o mută frumoasă

tânără

goală

 

două mâini albe

catifelate

peste auz

 

într-o surdină mai mare

decât siliciul toropit al oricărui deșert.

 

de fapt

muzică.

 

o muzică adormitoare

trupul ei concentric

de femeie

numai sunet și culoare

 

acoperindu-te

 

doi ochi verzi

pârâu

rânduind o pădure

alungată de păsări

 

în inima ta

 

 

poezia nu m-a iertat

dar sunt mai fericit ca iarba

 

 

în schimb

umbra mi-a devenit tot mai pregnantă:

 

ceva între carne și clorofilă

mercur și apă.

 

seamănă tot mai mult cu un gropar de treabă

care își sumetecă mânecile

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #42 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.