Poezia lui Aurelian Zisu sau noaptea tatălui

de Petrișor Militaru

 

După Scrisorile către Neant (Junimea, 1999), Cămășa de forță (Aius, 2001), Sonete rănite (Aius, 2009) și Iubita lui Kirillov (Aius, 2012), Aurelian Zisu vine cu cel de-al cincelea volum de versuri: Nopțile mele, nopți…, un volum traversat de un autentic fior tragic înrădăcinat în durerea, amărăciunea și rătăcirea tatălui ce și-a condus propriul fiu pe ultimul său drum: „Nici arbori, nici pietre, nici păsări, nimic./ Nu le-am văzut niciodată să stea măcar o clipă într-o comă indusă, într-un sicriu/ Darmite să piară măcar frumos, cum, de pildă, se stinge o frunză.// Mă-ntreb și eu:/ Doamne, dacă eu nu le-am văzut pe toate acestea murind,/ De ce am văzut cu ochii mei moartea fiului meu?” (Poemul unei întrebări). Acesta este chiar poemul – din care am citat numai finalul – care deschide cartea de față.

În ceea ce privește imaginarul nocturn al cărții, el nu are legătură nici cu Nopțile… lui Macedonski și nici măcar cu Novalis, ci mai degrabă cu cele patru tipuri de iubire de care vorbeau, în Antichitate, grecii: agápe (dragostea omului față de Divinitate și a Creatorului față de Creație), éros (iubirea-pasiune), philía (iubirea frățească față de prieteni, familie, comunitate) și storgē (iubirea părintească). Dar, fiecare din cele patru avataruri ale iubirii sunt urmărite mârșav și iminent de omniprezentul thanatos, marcat la nivelul textului de diferite cuvinte din sfera semantică a acestuia, printre care se observă și ocurența repetată a lexemului „cuțit”.

La modul general, se poate spune că Aurelian Zisu scrie o poezie crepusculară, ce își are rădăcinile în zona eminescienei „asfințiri de idei”; de fapt, tot volumul reprezintă o formă de conștientizare a propriei condiții existențiale, o poetică Judecată de Apoi (marcată la nivelul discursului poetic prin obsesiva adresare „Onorată Instanță” cu care încep poemele și care are rolul de a întări prezența conștiinței de sine) pe care eul liric și-o proiectează sieși în șaptezeci și cinci de nopți (numerotate cu cifre romane chiar dacă fiecare are titlul ei), întrerupte de intermezzo-uri ce sunt numite sugestiv Din cugetările sărmanului Moise. Probabil că intertextul eminescian și intertextul biblic sunt cele mai întâlnite pe parcursul discursului liric, dar nu sunt singurele. De pildă, în Noaptea I, „nevinovata Eleonora” este evocată într-o atmosferă gotico-tragică ce amintește întrucâtva de celebra Eleonora din povestirea omonimă (1842) a lui E.A. Poe : „Așa cum s-a întâmplat odată, de mult, la cârciuma Albăstrica, frecventată asiduu de lumea întunecată/ a cartierului. Eleonora venise pe șapte cărări să bea apă din pumn, din pumni, fântâni nu erau, ca în pustiul lui Moise/ din pumnul unui om care nu-și dovedise identitatea ci sta în prag să pregătească păsări, păsări la cină striga, pregătea păsări și eu le furam zborul cu alte cuvinte îl înșelai cu alte cuvinte mi se părea/ că n-am pantofi când n-ai pantofi te întorci în țărână, când n-ai pantofi nu pleci la oraș, când n-ai pantofi, dacă ești la oraș, fumezi/ cu degetele de la picioare, odată/ chiștocul găsit în buricul unei borduri mirosea a parfum de femeie, fără pantofi nu poți să intri în moarte, prostul, și-atunci/ Eleonora s-a dus să-mi cumpere un pantof, doi pantofi, unul pentru piciorul stâng, altul/ Pentru piciorul drept, s-a dus și n-a mai venit Eleonora.” Ca un templu întru mângâierea celor deznădăjduiți și atinși cu aripa de Îngerul Beției, apare discret „cârciuma Albăstrica”, un topos ce ne amintește de nostalgia bahică a lui Ion Mureșan.

Alteori, în Noaptea V, eul liric proiectează o noapte a blocării în sine, un tablou al unei Judecăți de Apoi în care sufletele refuză învierea: „Părea că se şterg unul pe altul de praf. Sicriele!/ Adulmecam praful, îl beam pe nări, mirosea a meninge/ Şi mi s-a făcut lehamite şi lehamitea mea/ Ca Moise cel Mare îmi vopsi praful cu sânge.// Hircan tăia praful dinspre Talică felii, felii/ Şi-a ţipat: Doamne, mi-am băut mâinile! – // De-atunci, vă spun drept, stau cu mâinile-n sân/ Şi nu mai învii! – ”. Într-un astfel de univers poetic lucrurile ar putea trece ușor sub semnul previzibilului, însă eul poetic își explorează la maxim subteranele creatoare și imaginează – cu un surprinzător spirit ludic care nu diluează sentimentul tragic, ci doar îl potențează – în Noaptea VI un mic flirt cu Lumina, o renaștere spirituală prin asumarea vinei, prin conștientizarea nevederii realității așa cum este ceea ce conduce întotdeauna la situații tragice: „Nu ți-e rușine? – îmi zise într-o clipă/ a vieții mele cam trecătoare Lumina./  Nu ți-e rușine? Ești orb și te uiți pe/ sub fustele mele, de parcă/ ți-ai sorbi viitorul, de parcă/ ai ști că te nasc.// […] De frig, Onorată Instanță, de frig, am început să ucid:/ Ieri întunericul, acum Lumina./ De-aceea, judecați-mă drept:// Ce orb sunt eu să nu-mi văd vina?”

Remarcabile sunt și alte poeme-nopți, dintre care aș aminti numai câteva: Omul absurd („Îmi amintesc numai de o noapte/ Întinsă anapoda pe cărţile buzelor tale/ Unde culcam careul de aşi – umbrele somnului/ Sau mai ştiu eu dacă prin lume luptam/ Ori dacă prin demon luptam/ Ca să-mi păzesc firave măşti/ Sculptate dansuri ale condamnării/ Fir de neant păienjenit de glorii/ Singurătate, naştere, durere.// Şi totuşi/ Amiaza unui înger se târăşte/ Deasupra arenelor/ Lăsând o mulţime de spectatori/ Cu gura căscată/ Dacă tu ai fi printre ei/ Aş intra în arenă/ Cu lancea mea încercănată.”), Fela („Şi mi-am văzut pielea, pardosea lumea./ Pardosea lumea, neluându-mi seama.// O frumuseţe se uită prin sală… Un spectator/ Doarme în colţ pe covor…/ Şi-atuncea Fela/ Cu părul ei lung şi uşor/L-acoperi pe spectatorul acela…”), Arborii se ascund („Cât de-ntortocheată urmărea/ zeea capul de la stea/ ce cădea și tot cădea/ nici pe-o verde rămurea/ ci-ndelung, cu dragostea.// Astăzi sunt o țintă între viețe/ Arborii se-ascund în seve/ Cine-o fi să-i mai învețe/ Doamne, labirint de Eve?” ), Vânătorul („Era îmbrăcat într-un colac de salvare/ închipuiți-vă, el era vidul colacului/ și fiindcă îi dăduseră drumul pe mare/ era frumos și dat dracului./ […]  Și când te gândești, nici colac de salvare/ Nici măcar vidul colacului… Un orb pe mare.”) sau Somn („În primăvara mâinii tale cade/ Sărutul meu de fluturi nevăzuți./ În care rai ai vrea să-l vezi că arde?/ În care rai ai vrea să mi te muți? ”). Este evidentă dexteritatea cu care Aurelian Zisu folosește diferitele tehnici de deconstrucție și reconstrucție ale discursului liric, într-un textus ce include printre firele sale nuanțe de baroc și romantism, gotic și manierism, postmodernism și postexistențialism, într-un melanj pe cât de eclectic, pe atât de tragic și de profund.

Al cincilea volum de versuri este mărturia unei vârste spirituale, al unui interval poetic pe care l-aș numi „noaptea tatălui”: o noapte fără de lumină precum un tată rămas fără fiu, o suferință care întunecă ochii rațiunii și destabilizează legăturile dintre oameni, însă care, în același timp, dă un alt sens vieții de unde și puternicul sentiment de bâjbâială și de rătăcire ce domină discursul liric. Într-o astfel de „noapte a tatălui” eul creator explorează un nou tip de tragic cu care cititorul poate empatiza ușor din cauza lirismului, a muzicalității versurilor ce devin memorabile și prin secvențialitatea narativă din unele poeme. Întâlnim în volumul Nopțile mele, nopți… un tragism shakespearian prin intensitate, desprins parcă din Poe prin atmosferă, kafkian prin absurdul senin și cioranian prin frământările apocaliptice pe care le proiectează eul liric în diferitele personaje. Nopțile mele, nopți… este un volum ce integrează o microepopee personală unde eroul principal este propriul eu ajuns într-un moment de cotitură existențială în care viața nu mai e viață, moartea nu mai e moarte și poezia nu mai e doar poezie, ci este un strigăt în pustiu, este sânge însingurat, este durere descântată, este, în fine, vindecare a deznădejdii, întocmai ca în ultimul poem. Fiindcă deloc întâmplător volumul se încheie cu un Autoportret: „Până la urmă și luna ar avea gustul albastru al unui cuțit./ Îi pipăi razele, te retragi fără fire în colțul cu lună./ Și fiindcă ți se clatină toate hârtiile, îți tai o mână/ Și-o scuipi în gunoiul din care-ai ieșit.”

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.