Casa de Fier

de Adrian Grauenfels

teatru scurt pentru 4 persoanje

Pe scenă doi bătrâni , o canapea veche, roasă de pisici
celor doi le e frig şi se cuibăresc unul într-altul
nici nu se mai privesc după 50 de ani de căsnicie , sunt ca doi străini acum
în difuzor se aude crescendo dialogul care urmează

El: eşti aici?
Ea: da, mai sunt, e tare frig în casa asta neîncălzită
EL: vrei un ceai?
EA: mirată.. îmi faci tu un ceai?
El: hmm nu ţi-am făcut niciodată, tu chiar bei ceai?
EA: nu, mi-ai zis să facem economie, uite nici căldură nu avem dar mite ceai
El: aşa e, costă mult căldura asta blestemată
EA: ..şi vara e departe, n-o mai apuc
El: ba da.. ba da, uite îţi fac un ceai
EA : lasă, o să beau puţină apă călduţă
El: (vrea să o convingă dar ezită îşi dă seama că a uitat cum o cheamă) Maria?
Ea : Sara
El: ah da, Sara, ca sarea sărată, sarea în bucate, marea şi sarea din ea,
Ea: sarmale, sarabande, sardele, săritură, saramură, Sara mă cheamă moşule, Sara care sare peste zare…
El: nu-mi aminti de sarmale nu am mai mâncat de la război
Ea: care război? al doilea al treilea la şaptelea, al 5zeci şi nouălea?
El : dar câte au fost cu totul?
Ea : cu totul 137 şi trei sferturi
El : DA ! am luptat în toate, unde mi-e puşca? medaliile, calul, sabia, praştia, epoleţii, ce grad am?
Ea : eşti sergent de infanterie călare fără cal, de bună seam ă
El : nu se poate, de mult m-au făcut locotent major, uite de la rana asta în umăr am fost înaintat de domnul mareşal (îi arată laba piciorului) vezi sunt plin de cicatrice şi găuri de la zeci de sute de gloanţe, vrei să le numeri?
Ea : dezbracă-te să le numărăm.
EL: dar repde că mi-e frig, e ca la Viena în 1900 şi ceva, nu ţin minte anul, ne dădeau supă caldă cu cartofi fierţi sau ceapă ca să nu murim în zăpadă. Împăratul însuşi venea să neîmbărbăteze, era un bărbat frumos urmat de cucoane parfumate, ah Viena… ce cafenele ..la operă se cânta Cosi fan Tutte şi domnii se parfumau cu odicolon bun
Ea : Tu ai mers la operă? soldaţii erau primiţi?
El : da de unde, ne dădeau afară cu lovituri de cizmă oblică peste bot, mie mi-au scos doisprezece dinţi, uite vezi si tu
(cască gura mare şi ea se uită îndelung cu o vădită curiozitate )
Ea : nu am ştiut că nu ai dinţi de loc
El: păi nu am, sunt bătrân şi mort de mult, dar ţie ce-ţi pasă, te faci că nu ştii şi o dai înainte cu fleacurile femeieşti în loc să mă pui în pământ şi să aduci flori ca o nevastă cumsecade, după datină.
Ea : ce flori? ca să urli la mine că am cheltuit 5 bănuţi pe roze?
El : aşa e, sunt scumpe buruienile astea vândute la poartă, să nu-mi aduci, poţi sta pe marginea mormântului meu şi tricota un şal ca să mă încălzesc cu el sau mai bine citeşte-mi ziarul, pagina cu morţii în chenare negre, să aflu cu cine o să mă întâlnesc acolo sus..
Ea: mă deprimi, mă descojeşti, mă spinteci, mă ameţeşti ca apoi să mă poţi tăia în 15 în 64, în rădăcina pă trată a lui minus 1, în varză şi mazăre
EL: cine eşti?
Ea : Maria nebunule !
El : te cunosc? Pari o portăreasă cu sâni mari care se culcă cu poştaşul şi lăptarii ..
Ea: hai jigneşte-mă, sunt obişnuită
El: stai de mult în casa asta blestemată?
Ea: parcă ieri m-am mutat, eram fată mare, eram frumoasă , aveam un par roşu ca flacăra şi toţi mă fluierau cu extaz
El: şi eu te fluierăm?
EA : tu cel mai cu foc, ba chiar veneai cu acadele şi ţigări cerşite de la marinari
El: nu se poate, eu nu fumez
Ea: pe atunci fumai, purtai barbă şi ochelari de soare, te plăceau toate fetele craiule
El: dar tu, tu mă plăceai?
Ea: eu m-am măritat cu tine după o luna, ai mei ziceau nu-l lua, e un parazit, un vânător de zestre şi eu proasta fugeam seara ca să te întâlnesc pe faleză sub far
El: Nu cred că eu eram acela
Ea : ba tu, te chema Alex şi dansai strâns, dansuri deşucheate.
El: nu ţin minte, hai să dansăm acum
Ea : Nu mă ţin picioarele moşule, e frig şi mi-e foame
El: adu un curcan, o friptură cu cartofi, vin avem?
Ea: nu avem nimic, ar fi bine un ceai că eşti degerat ca un pinguin la pol
El: unde e polul asta? hai să prindem un pinguin şi să-l mâncăm!
Ea : nu ştiu, i-am căutat dar se ascund de noi, viclenii
El: toată planeta asta e contra noastră şi fiscul şi guvernul. (Se urcă cu greu pe un scăunel şi strigă): Jos guvernul !!
Ea : da-te tu jos că ai să-ţi spargi oasele şubrede

se aude o sonerie..

El: (de pe scaun) sună la uşa
Ea : da, sună, e cineva la uşa
El deschide, o fi moartea, doctorul, vecina, amanta, cine naiba să vină la ora asta?
Ea: ala bala portocala iaca deschid
( se duce şi deschide uşa larg că să între o perche de călători prăfuiţi, un tip slab şi o femeie zgribulită cei doi fac câţiva paşi şi studiază cu atenţie camera, pereţii, mobilele, pe cei doi bătrâni rămaşi nemişcaţi în aşteptare )

(Călătorul, recită):

casa asta de fier
casă de durere
ferestre cât să între cerul
şi păsări din fiere
cu maţe de fier

cine a construit-o?
cine o va dărâma?
în ce oraş ne căutăm locul, destinul, furia, hrana
ce muzică se cântă în speluncile din port
oare universitatea ne face mai erudiţi?
poate mărgelele răspândite pe podea de un copil neastâmpărat
ele, doar ele, ne învaţă să numărăm până la 10
vouă, unde vă sunt speranţele?

( se întoarce şi iese repede pe uşa )

Călătoarea:

când cineva se va opri la poarta voastră
să ceară un pahar de apă şi un pat pentru noapte
o să-l recunoaşteţi, duce cu el un toiag tocit şi o biblie
să îl culcaţi în patul vostru de fier
şi să aşteptaţi cuminţi toţi trei dimineaţa.

bătrânii în cor: dar va veni ?

călătoarea (în timp ce iese din scenă):
nu ştim niciodată cum speranţele se încurcă
fug speriate ca de minuni
joia şi sâmbătă şi luni
noi rămânem legaţi la gât de o lungă copilărie
a iubi, a naşte, a nu fi.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *