Cum s-au născut fluierele celor nouă blesteme

Mihai-Andrei Aldea

Este surprinzător pentru mine să văd ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă cu „Drumul spre Vozia”. Această saga a început ca un şir de basme pe care le spuneam – mai ales seara, desigur! – fetiţelor mele. La rugămintea lor – şi nu numai – au fost aşezate în scris şi închegate într-un roman… apoi în mai multe.
Nu mă gândeam atunci la publicare. Cu atât mai puţin mă gândeam că, în lipsa oricărei reclame, va deveni un best-seller în România, ori că va fi tradus în alte limbi. Evident, nici că voi fi nevoit să povestesc unele din „tainele” creaţiei acestui basm – roman fantasy – saga.

Un om cu totul deosebit, un mare scriitor şi un om care m-a încurajat mult, Oliviu Crâznic, mi-a cerut să îi răspund, printre altele, la o întrebare grea: cum s-au născut fluierele celor nouă blesteme?

Întrebarea este grea pentru că naşterea lor nu a fost un accident, nici o inspiraţie de moment. Ea a fost, dimpotrivă, urmare a ascultării şi citirii basmelor româneşti de-a lungul anilor; cu fascinaţie, cu multă curiozitate şi, de ce să nu o spunem?, cu multă dragoste.

Cunoaşterea altor basme, din folclorul altor ţări, cunoaşterea basmelor culte, mai ales în dimensiunea lor modernă şi contemporană – fantasy – a înmulţit nu doar dragostea şi interesul, ci şi curiozitatea.

În basmul românesc există un accent deosebit care se pune pe lucrurile bune. Partea rea a lumii este adesea zugrăvită fugar, doar cât să dea anumite dimensiuni foarte necesare imaginii răului. Dimpotrivă, eroii cei buni sunt, evident, eroii principali. În cazul lor descrierile sunt mai largi, apar o serie de amănunte, de vietăţi individualizate, de obiecte specifice.

Printre acestea, obiectele muzicale cu puteri deosebite.

În unele basme eroul cere şi primeşte „cimpoaie de ţânţar”. Asemenea cimpoaie minuscule mi s-au părut, când am citit prima oară un astfel de basm, inutile. Ce ai putea să auzi de la ele, cum ai putea să cânţi la ele? Paradoxal şi încântător, în basm aveau puterea de a-l face să danseze pe oricine le auzea – în afară de proprietar. Alte asemenea instrumente – fluiere mai ales – adorm orice paznic sau chiar orice făptură. Roman Năzdrăvan – dintr-un basm cules de Nicolae Filimon – are un fluier de prun care îi aduce patru pasări măiestre ca să-l slujească la nevoie. Ciobănaşul din „Palatul de Cleştar” – al lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea – are un fluier care face pletele prinţesei în aur. Şi tot aşa…

Astfel de obiecte minunate există mult mai rar în mâinile eroilor negativi din basme. Şi asta în ciuda faptului că, având adesea de partea lor vrăjitoare rele, pe muma pădurii şi alte asemenea făpturi ar fi fost de aşteptat, dimpotrivă, să aibă cel puţin la fel de multe. De aceea curiozitatea mea nu a înţeles foarte multă vreme lipsa unor instrumente muzicale cu puteri negative. Desigur, în „Doftorul Todiraş”, de pildă, cornul în care suflai pentru a avea o armată este folosit împotriva eroului. Dar aceasta este o întrebuinţare rea a obiectului care, cel mult, este neutru. Şi care apoi se întoarce la erou, fără să devină vreo clipă un obiect al răului. Astfel că nu am putut găsi în basmul românesc nici „fluiere rele”, nici „cimpoaie rele”, nici altceva de acest fel. În unele basme apărea o muzică ce le făcea pe prinţese să danseze până îşi rupeau pantofii, dar era izvorâtă chiar dintr-o vrajă, nu dintr-un obiect anume. Acestea din urmă, chiar dacă există – vom vedea mai jos – sunt rare şi mai curând limitate. Ceea ce mi se părea de neînţeles. Mult mai târziu am aflat faptul, esenţial, că după legile magiei efortul de a face un obiect vrăjit este cu atât mai mare cu cât obiectul este mai stabil (durabil).

Altfel spus, este un lucru des întâlnit în folclorul românesc „facerea de legături”. Acestea sunt vrăji prin care se leagă un anumit blestem sau diavol ori o anumită vrajă de un om – sau mai mulţi – prin mijlocirea unui obiect. De obicei acesta este chiar o legătură de aţe, eventual cu fire de păr de la cel (cei) vizat (vizaţi). Atunci când se vrea o vrajă mai puternică, mica legătură devine un ghemotoc, un ghem sau chiar un fel de păpuşă din cârpe, adesea informă. Mai puternică şi mai greu de făcut este cea care conţine paie şi bucăţi de lemn, mai ales într-o structură definită sau chiar în chip de om, demon sau animal. Toate acestea sunt ascunse în apropierea celui sau celor peste care trebuie să cadă vraja/blestemul/demonul. Locurile ţintite sunt poarta, casa, uşa (prispa) casei, sau casă însăşi. Pentru anume legături (de dragoste sau sterilitate sau ură) se ascund „legăturile” în pernă, sub pat, în pătură, în aşternuturi etc.

Realizarea oricăror asemenea obiecte – cu cât mai solide, cu atât mai eficiente şi mai greu de realizat – cere o serie întreagă de incantaţii ce realizează o conexiune din ce în ce mai puternică între „legătură” şi Iad/demoni. În afară de incantaţii, de materialul „suport” – aţele sau frânghiile care simbolizează legarea, pânza, paiele sau lemnul etc. – se adaugă şi elemente „de jertfă” şi „de spurcare”. „Ceva” de la cel sau cei pentru care se face legătura, picături de sânge, scuipat, urină şi alte mizerii.

Paradoxal pentru gândirea modernă, anihilarea unor asemenea obiecte magice se face corect prin folosirea unor materii contrare: apa sfinţită sau aghiasma, untdelemnul sfinţit sau mirul, puterea crucii şi, absolut necesar pentru distrugerea totală, focul. Acesta din urmă desface structura materiei, rupând definitiv şi legăturile realizate între materie şi puterile întunericului.

Dar, atenţie!, odată realizată o asemenea nimicire a „legăturii”, nu prin împlinirea scopului ei, ci prin anihilarea legăturii şi zădărnicirea rostului, puterile negative se întorc, adesea, asupra vrăjitorului (vrăjitoarei) care le-au făcut. Nu discut originea acestei concepţii – evident legată de aghigrafia ortodoxă – dar menţionez această ultimă consecinţă. Dacă vrăjitorul nu era pregătit pentru a întâmpina consecinţele „ruperii” vrăjilor – legăturilor – pe care le făcea, putea uşor să le cadă victimă.

Am înţeles prin urmare – târziu, recunosc – faptul că lipsa acelor obiecte din basmul românesc se datora, paradoxal, unei anume ancorări în realism ce făcea deosebirea dintre basm şi basnă. Primul fiind un fel de lecţie de viaţă – literară şi fantasy, adică stimulatoare a gândirii şi închipuirii sau creativităţii – iar cealaltă o minciună glumeaţă, adesea cu rostul nu doar de a stârni râsul, ci şi de a ajuta pe copil să detecteze minciuna spusă serios şi să înţeleagă anumite consecinţe ale acesteia. În lumea satului românesc magia nu era o glumă, ci o realitate binecunoscută. Bineîneţeles, se ştie că vrăjitoarea sau vrăjitorul nu erau personaje frecvente – în trecut era o asemenea persoană la câteva sate, cel mult – şi nici nu locuiau, de obicei, în sat (ci în afara lui, adeseori în locuri „rele”, pustii). Dar aceasta nu înseamnă că erau observate cu mai puţină atenţie, dimpotrivă, iar informaţiile legate de ei erau tezaurizate cu grijă.
În folclorul românesc axat pe anumite dimensiuni spirituale şi magice sunt foarte rari vrăjitorii care pot face obiecte malefice stabile. Numele cele mai răspundite au fost Ianes şi Iambres, vrăjitorii „egipţieni” care s-au opus lui Moise, Balaam şi, bineînţeles, Solomon, „Preminte Solomon”, vistierul înţelepciunii şi cunoaşterii omeneşti.

Fac o mică pauză spre a aminti de anumite obiecte magice deosebite. Acestea sunt legate de persoanele negative şi sunt, prin rolul lor negative. Sunt cele care funcţionează drept vehicule pentru anumite puteri ale răului, sau care au rolul de închisoare aflată de asemenea la dispoziţia răului. Aşa sunt, de pildă, vietăţile sau recipientele în care se află viaţa, inima sau puterea unui zmeu, a unui demon, a unei scorpii etc. La fel, cele care pot ţine închise Soarele şi Luna, aducând întuneric asupra Pământului, întuneric ce ar deveni veşnic fără eroul eliberator (ex.: Greuceanu). În amândouă cazurile eroii au de făcut o serie de călătorii prin care, pe de-o parte, găsesc izvorul răului – zmeu, muma-pădurii, scorpie etc. – iar, pe de alta, trebuie să găsească şi obiectul(ele) sau vietatea (tăţile) negativ(e) care constituie sursa ori ocrotirea puterii/vieţii lui sau, în alte cazuri, închisoarea unor elemente pozitive (Soarele, Luna, anotimpurile etc.). Distrugerea obiectului negativ înlătură răul şi îndreaptă lucrurile.

Este de amintit aici şi faptul că aria afectată de o făptură rea sau un obiect rău este, în basmul românesc, limitată. Un zmeu sau o vrăjitoare pot aduce întuneric într-un loc, dar pentru a-l aduce pe tot pământul trebuie să închidă Soarele şi Luna. Ei pot aduce uscăciunea într-o anume zonă – tărâmul zmeului, tărâmul scorpiei etc. – dar, foarte important!, odată ucişi tărâmul revine la viaţă, redevine verde, se umple de flori etc.

Din clipa în care am înţeles că un obiect precum „fluierul de prun” al lui Roman Năzdrăvan, dar cu semn contrar, cu rost negativ, nu ar fi putut fi realizat decât de vrăjitori de talia lui Ianes şi Iambres a fost doar un pas până la fluierele celor nouă blesteme.
Căci date fiind înclinaţia răului de a folosi spre rău chiar şi pedepsele primite, precum şi de a folosi în „legături” elementele amintite mai sus era aproape logic să mă aştept ca Ianes şi Iambres să folosească cenuşa copiilor ucişi de a zecea plagă spre a face vrăji. Şi, mai ales, o vrajă cât mai puternică, a răzbunării, care să rămână peste veacuri, aşa cum bronzul durează peste veacuri. Mai multe nu pot spune aici spre a nu transforma răspunsul într-un spoiler al cărţilor „Drumul spre Vozia”. Dar cred că am izbutit, în linii mari, să arăt cum s-au născut fluierele celor nouă blesteme. Mai departe, scrie-n carte!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.