O parte din mine

de Alexandru Sutiu

1.

 

Totul pare să fi fost atât de rapid. Anestezie şi apoi somn, uitare şi eliberare. Operaţia a fost ca un fel de somn iniţiatic pentru mine. Am scăpat în sfârşit de nenorocirea care începea să prindă viaţă în mine, sânge din sângele lui. El, oricare ar fi el, singura persoană din viaţa mea pe care o vreau moartă.

Îmi amintesc noaptea respectivă deşi, teoretic, ar trebui să încep să uit sau să încep să accept tragicul eveniment. Ce tâmpenie! Tragicul eveniment… sună ca o ştire proastă prezentată de un reporter fără imaginaţie. Evenimentul a fost probabil pragul care îmi va marca toata viaţa, motivul pentru care mă voi gândi mereu la sinucidere. Da, sinuciderea ar fi o soluţie, sa ajung în aceeaşi dimensiune cu ei, într-un final. Şi cu el şi cu copilul. Chestia care până acum ceva vreme creştea în mine şi care acum este eradicată ca un parazit, ca o tumoare smulsă la timp din rădăcini, înainte de a se generaliza.

Poliţia nu l-a găsit nici acum. Va fi probabil o chestiune de timp până când se va întâmpla. Nu mă vor chema să-mi identific atacatorul. Nici măcar nu i-am văzut faţa. Atacatorul, violatorul. Acest cuvânt are acum rezonanţe noi pentru mine. Înainte părea doar un concept şocant care apărea în ştirile de la televiziune, acum este cât se poate de real. Am fost victima unui viol şi aparent, acum, trebuie să accept acest lucru pentru că… Pentru că nimic, doar acceptare surdă şi dureroasă. Nu voi mai dezbate niciodată subiectul “relaţii” la fel ca până acum. Nici măcar nu voi mai avea una, nici măcar nu voi mai vrea acest lucru.

Unii oameni m-au judecat pentru decizia mea. Avortul nu e chiar un subiect ușor de dezbătut dacă nu ești medic. Mulţi îl asociază cu crima, dar tot ceea ce ştiam eu era că vroiam organismul acela afară din mine, organismul care era probabil o copie a lui. La dracu cu toţi! Judecăţile lor au încetat să mă intereseze in momentul în care “evenimentul” a avut loc. Simt ca nu-mi mai pasă şi asta e bine. Dacă mi-ar păsa aş fi moartă.

Patul de spital şi perna sunt moi. Îmi dau o anume stare de confort deşi simt că ceva nu este în regulă. Va trebui să mai stau câteva zile în spital. Spun că am pierdut mult sânge. Păcat că nu l-am pierdut pe tot. Asta ar fi rezolvat două probleme deodată. Este prima dată când văd cum noaptea se ivește prin fereastra largă a salonului. Jaluzelele sunt ridicate, iar lângă patul meu se află un scaun şi o noptieră cu un singur sertar. O asistentă mi-a lăsat pe ea o carte, un roman de dragoste de duzină. De parcă dragostea ar fi singurul lucru la care s-ar gândi o victimă a unui viol. Prin fereastră pot vedea cerul iar acesta se umple acum de nori subţiri de un albastru închis ce contrastează cu bleu-ul din fundal. Seara se lasă liniștită peste oraș, iar în spatele uşii salonului aud încă activitatea intensă a personalului. Se pare că doar mâine voi avea o nouă vizită din partea medicului. E o femeie între două vârste. Oare toate victimele unui viol au repartizaţi doctori de sex feminin?

Mă uit prin fereastră şi văd cum cerul se întunecă, iar norii par a se contopi acum cu fundalul. Acesta are acum o culoare albastru închis spre negru. Mă sperie puţin noaptea. Am fost atacată noaptea. Nu cred că o voi mai putea vedea vreodată cu ochi buni. Colţurile salonului sunt deja invizibile din cauza întunericului. Întrerupătorul care aprinde neonul de culoare albă este la îndemână, însă lumina mă face să mă simt expusă. Prefer sa fie întuneric, poate să dorm. Închid ochii şi alunec într-un somn zbuciumat în care visez iar şi iar ceea ce s-a întâmplat în ziua fatidică. Se spune că un om care doreşte să ucidă este nebun. Eu nu mă simt nebună, mă simt chiar foarte lucidă, calculată. Și vreau să-l ucid, măcar în vis. Vreau să vad cum sângele lui curge în timp ce îl lovesc iar și iar. Şi apoi toată durerea să se oprească.

2.

Sar din somn de parcă ar fi ultimul lucru pe care îl pot face ca să scap de imaginile violente. Văd totul în jur în umbre de roşu şi constat că acest lucru nu e nici pe departe normal. Vederea mi se limpezeşte şi observ că mă aflu în salon, în întuneric. Nimeni nu mă atacă şi nu este niciun fel de sânge pe mâinile mele şi nici întunericul nu are culoarea stacojie. Stau liniştită în întuneric şi mă gândesc la vis. Încerc să-l uit dar ştiu că va reveni imediat ce adorm din nou.

Uşa salonului tronează în faţa patului meu. Stau îndreptată cu picioarele spre ea, atâta vreme cât stau întinsă, ca şi când uşa m-ar aştepta să ies pe ea cu picioarele înainte, ca orice alt decedat din această clădire. Acum ştiu de ce feng-shui-ul condamnă aşezarea patului în raport cu uşa în acest mod. Până şi mie mi se pare sinistru. Deodată încep să simt o senzaţie de teroare extremă. O simt din toate părţile şi încerc să mă calmez dând vina pe un atac de panică, poate cauzat de stres. Apoi teroarea are o direcţie. Îmi ţiuie urechile, parcă. Încremenesc în pat paralizată de frică. Sentimentul năvăleşte peste mine ca apa învolburată a unui râu, vine dinspre uşă şi mă lovește în plin. Nu îmi pot da seama ce poate fi în acea direcţie de îmi poate transmite atâta frică. Văd podeaua în timp ce stau în şezut şi văd perfect şi uşa. Nu îmi este frică de salon sau de ce ar putea fi în întunericul din colţuri. Nimic nu poate fi mai teribil decât frica ce este canalizată către mine. Groaza este aproape palpabilă.

Îmi aud inima cum bate ca o tobă şi deja simt o gheară în piept. Viteza inimii cauzează această senzaţie nedorită. Deja nu mai respir decât foarte rar. Aud o zgârietură care pare a veni din spatele uşii, ca şi când cineva ar trage o unghie pe suprafaţa acesteia. Zgomotul nu este intens, ci foarte slab, dar îmi face tot părul de pe corp să se ridice ca şi când ar lua contact cu electricitatea statică. Simt frica lovindu-mă ca niște bolovani, din partea stângă de jos a uşii. Dacă aş putea vedea prin ea probabil aş şti ce cauzează zgomotul. Dar nu vreau să văd, nu vreau să știu, vreau doar să plece. Aproape paralizată întind mâna către întrerupătorul de la capul patului şi aprind lumina. Cele două tuburi de neon din tavan se aprind, apoi se sting din nou pentru ca într-un final să rămână aprinse. Urăsc neoanele. Niciodată nu ştii daca după faza de pâlpâit vor rămâne aprinse sau nu.

Nu mai aud niciun zgomot, doar activitatea de pe holul salonului. Uşa se deschide uşor şi sar speriată lovindu-mă cu coloana vertebrală de cadrul metalic de la capul patului. Icnesc de durere şi mă uit la asistenta tânără din uşa salonului.

-Sunteţi ok? Mă întreabă.

Răspund stins:

-Da, sigur.

Sting lumina şi mă aşez la loc în pat urmărind partea de jos a uşii. Nu mai aud zgârieturi. Senzaţia de teroare pare a se fi scurs ajutată de lumina puternică. Sper să nu mai trăiesc niciodată așa ceva.

3.

Sunt fericită că şi această zi infernală a luat sfârşit. Vizite peste vizite peste vizite, familie şi rude şi prieteni. Atâţia oameni de văzut într-o singură zi în acelaşi moment în care tot ce vrei este să rămâi singură. Deși au trecut luni de la evenimentul nefericit, încă îl simt în mine. Nu va pleca niciodată şi odată cu el nici amintirile şi nici rănile adânci. Toate vor rămâne acolo ca nişte larve dăunătoare închistate într-un petic de piele sănătoasă. Şi în fiecare zi vor mânca şi mai mult, şi mai mult, până când vor ajunge la primul strat dureros de suflet.

Am descoperit că seara este cel mai bun prieten al meu. Venirea ei mă linişteşte şi mă scapă de vizitatori şi doctori, dar şi de întrebările terapeutului. Aceasta vine la fiecare două zile la spital pentru a sta de vorbă cu mine aproximativ o oră. Apoi, după ce sufletul îmi este disecat şi întors pe dos, femeia pleacă acasă liniștită şi probabil uită tot ce a auzit în acea zi. Cred că aşa fac toți terapeuţii, altfel ar ajunge primii oameni care se sinucid cu succes. Noaptea se lasă ca o pătură moale sub care se află doar întuneric plăcut. Îmi aduc vag aminte de sperietura de aseară. Am visat că cineva zgâria la uşă, iar când am aprins lumina din reflex, coșmarul s-a spulberat imediat. Sper ca toate coşmarurile să rămână în lumea lor în seara asta. Sper mai ales să scap măcar pentru un timp de rememorarea evenimentele din timpul asaltului. Toţi spun că orice lucru se întâmplă cu un scop. Întâmplarea mea cu care dracu’ scop s-ar fi putut întâmpla? Dacă voi auzi vreodată că Universul, soarta, karma au vrut să mă facă să mă maturizez sau să mă întărească, atunci persoana care va emite această afirmaţie va avea nevoie urgentă de un dentist şi de un chirurg plastician. Predestinarea şi soarta sunt o porcărie crasă inventate de oameni pentru a-şi scuza greşelile, lipsa de iniţiativă sau pura prostie.

Stau în şezut pe marginea patului în timp ce salonul îmi apare din nou întunecat. Mă întind în pat şi trag pătura subţire de spital peste mine. Cearceaful în care aceasta este introdusă este rece şi îmi dă o stare de bine. Fără să îmi dau seama, adorm. Nu am coşmaruri sau vise, nu retrăiesc violul şi nu mă deranjează nimic. Toate acestea până când… nu-mi vine să cred ce aud!! Hârjâitul se repetă din nou în spatele uşii şi aproape că îmi este frică să deschid ochii. Sper că totul este un vis care va dispărea. Întind mâna după întrerupător şi îl apăs cu furie. Neoanele se aprind orbindu-mă iar zgâriatul la uşă încetează subit.

Oftez adânc şi mă aşez la loc în pat după ce sting luminile. Nu vreau să deranjez pe toată lumea doar pentru niște coşmaruri stupide.

Dar odată ce capul meu atinge perna moale aud din nou, parcă, ceva. Speriată dar şi enervată ascult cum zgâriatul la uşă se repetă. Cu furie dau pătura la o parte şi ating podeaua cu picioarele goale. Gresia este foarte rece. În întuneric încerc să-mi găsesc papucii pe care calc cu năduf în timp ce pornesc spre uşa salonului. Dacă cineva are chef de farse atunci o va păţi rău de tot.

Trag cu furie de uşă dar rămân fără cuvinte, paralizată de groază. Pe hol este întuneric şi toate luminile sunt stinse. Scot doar capul pe uşă şi mă uit in lungul coridorului flancat de alte uşi ale saloanelor vecine. În capătul acestuia se află o fereastră pătrată care la nevoie se poate întredeschide. Prin ea văd o lumină albă care se răspândeşte în raze pe podeaua holului. Mă întreb cum de poate lumina, în acest întuneric, să cadă în raze pe gresia de pe jos. Văd ceva în dreptul uneia din razele mai late. Deşi lumina este alburie şi difuză, pot distinge că acolo există ceva. Mă trec fiori reci în timp ce mă concentrez ca să văd mai bine. Pare un băţ în lumină şi estimez că are cam vreo 11, 12 centimetri. Băţul însă se miscă, parcă pulsează. Cu gura întredeschisă, pregătindu-mă sa eliberez un urlet animalic, mă uit cum forma se întoarce şi îmi dau seama că ceea ce vedeam era doar profilul. Faptul că lumina cade din spatele fiinţei, mă face să văd mica umbră umanoidă a acesteia proiectată pe gresia albă. Fiinţa de nici 15 centimetri seamănă foarte bine cu extratereştrii pe care i-am văzut la televizor, are membrele si corpul aproape fusiforme, iar capul este disproporțional, alungit si nepotrivit pentru corpul subţire. Nu pot urla şi nu mă pot mişca. Simt că îmi vine să urinez şi simt junghiuri in stomac, ambele nevoi fiziologice amenințând să se dezlănţuie. Nu pot să gândesc şi nici să înjur, nici să mă rog. Două lumini de un roşu pal apar pe capul creaturii, în locul unde ar trebui situaţi ochii. Luminile cresc în intensitate şi ajung la fel de luminoase ca două ţigări în întuneric. Rămân hipnotizată de ele de parcă pentru un scurt moment pot privi în adâncul Iadului. Simt senzaţia de vinovăţie în timp ce creatura începe să se apropie de mine cu paşi grei şi mici. Piciorul drept aproape că îmi zvâcneşte înapoi. Las liber urletul ancestral si fug înapoi în salon, trântesc uşa şi fug să aprind lumina. Mâna îmi alunecă de pe întrerupător şi las o pată de transpiraţie pe perete.

Nu ştiu dacă în spatele uşii voi avea parte de aceeaşi imagine așa că mă postez în mijlocul salonului si urlu, urlu de parcă sunt prinsă în capcană, urlu cu o spaimă de un milion de ori mai mare decât cea cauzată de viol, urlu pentru că frica pe care o simt depăşeşte orice altă frică. Deodată totul este negru împrejur şi parcă simt ceva rece pe obrazul drept. Uitare!!! Iad, Uitare!!!

4.

Îmi pipăi uşor obrazul drept cu mâna şi simt cum mă doare şi pulsează. Aud o voce calmă şi limpede cum mă strigă pe nume. Deschid puţin ochii şi lumina neonului aproape că îmi cauzează o durere temporară de cap. Pe marginea patului stă o femeie mică de statură şi îmbrăcată într-un halat alb. Asistenta îmi povesteşte cum am căzut pe gresia din salon şi cum am leşinat, aparent ca rezultat al unui atac de panică. Nu menţionează nimic cum că orice alt incident ar fi avut loc. Presupune că doar am încercat să ies din salon, m-am panicat, am urlat şi datorită şocului am leşinat. Mă doare gâtul în timp ce îi răspund că sunt bine. De fapt nu sunt, pentru că ştiu ce am văzut dar, mai ales, ce m-a văzut. Simt că din momentul în care am întâlnit ochii creaturii, am reuşit să creez între mine şi ea o legătură sinistră care simt că îmi va garanta şi alte întâlniri neplăcute.

Asistenta se ridică ușoară ca un fulg de pe patul meu şi, zâmbind, părăseşte salonul închizând uşor uşa şi urându-mi noapte bună. Consider că m-am răzgândit în ceea ce priveşte noaptea. Nu îmi mai este cel mai bun prieten, ci probabil cel mai mare duşman. Speriată încep să mă întreb dacă aici nu e implicată mânia divină. O aud pe mama spunându-mi la infinit ce păcat e să faci un avort. Mama a fost întotdeauna o femeie credincioasă. Sigur, nu a mai spus nimic atunci când chiar a trebuit să-l fac şi anume acum. Oricât de bisericoasă era, nu prea îi venea bine să accepte faptul că ar putea avea un nepot imobilizat pentru totdeauna într-un scaun cu rotile. Într-un fel eram fericită ca am şi alt motiv de a scăpa de acest copil în afară de repulsia intensă faţă de amintirile pe care mi le-ar fi trezit toată viaţa.

Imediat ce paşii asistentei nu se mai aud pe hol, sting cu ezitare lumina şi mă întind în pat. Estimez că am adormit aproximativ cinci minute, dar deschid ochii brusc şi observ că nu mă pot mișca. O lacrimă mi se prelinge din ochiul stâng odată ce văd tabloul din faţa mea. Uşa salonului si spătarul metalic al patului, cel de la picioarele mele, sunt la locul lor. Observ că nu mă pot mişca şi nu pot deschide gura ca să ţip. Pe colţul patului, ca o rană în însuşi ţesătura universului, se află o pată neagră, nu mai mare de 12 centimetri. Are formă umanoidă, fusiformă, pitică. Stă puţin aplecată parcă studiindu-mă. Mi-e groază să închid ochii, simt că îmi vrea răul, de fapt simt răul scurgându-se în valuri negre ca moartea dinspre silueta plăpândă. Probabil că răul respectiv mă paralizează. Ochii creaturii se aprind din nou ca un foc în care cineva suflă. Spre teroarea mea, în mijlocul tăciunilor roşiatici văd cum se formează două pupile care seamănă cu cele ale unei pisici care se uită la o sursă de lumină puternică. Cele două ace se mișcă şi mă fixează.

Creatura se deplasează ușor pe picioarele-i subţiri, spre mâna mea dreaptă, pe care nu o pot mişca. Trag de muşchi până la epuizare însă probabil creierul nu transmite niciun impuls nervos membrului aflat in pericol. În urma creaturii, pe cearceaf, rămâne o urmă umedă. Simt acelaşi miros din sala de operaţii, mirosul secreţiilor propriului corp. O legătură între două idei aproape că îmi scurtcircuitează creierul şi mă electrocutează. Demonul e al meu. Eu l-am adus.

Nu am timp să mă gândesc deoarece mâna dreaptă parcă îmi ia foc. Văd cum creatura se apropie, iar degetele ei subţiri iau contact cu pielea mea. Încet acestea se transformă în gheruţe ascuţite ca lamele. Umanoidul pitic ridică privirea către mine şi, cu o mişcare bruscă aplicată pe încheietura mea, face ca sângele să ţâşnească violent din toate venele secţionate. Simt cum mâna nu-mi mai răspunde nici unei comenzi, e umedă şi doare încet şi surd. Smucesc rapid braţul care într-un final se mişcă şi lovesc violent paharul cu apă de pe noptieră. Acesta se sparge de gresia din salon în timp ce eu sar din pat şi ţin mâna rănită departe de mine, nevenindu-mi să cred.

Lumina se aprinde şi o asistentă intră pe uşă alarmată, expresia acesteia schimbându-se treptat în una de surprindere şi apoi de resemnare. Încep să plâng şi o las pe femeie să mă conducă la pat. În timp ce aceasta fuge după bandaje, știu sigur că toată lumea va considera mâine dimineaţă că am încercat să-mi pun capăt zilelor…

5.

După cum am presupus, personalul medical și-a împărţit părerile privind întâmplarea de aseară. Unii au crezut că este o tentativă de suicid, iar restul au presupus că m-am tăiat în paharul spart. Desigur, absurdul situaţiei de a povesti exact ce s-a întâmplat ar fi fost prea mult pentru toată lumea. Un singur lucru ştiu, nu vreau să fiu transferată la secţia de psihiatrie, cu diagnostice variate care implică manifestări ciudate şi halucinaţii. Deşi am primit din nou un amalgam de vizite, mă simt ca şi când, după incident, groaza şi teroarea au fost înlocuite de liniște. Mă simt relaxată şi această relaxare are în ea o doză de resemnare. Resemnarea respectivă mă înspăimântă. Nu ştiu de ce aş putea fi resemnată, dar ziua de azi îmi apare ca una specială. Presupun că sunt într-o stare de şoc sau ceva similar. Mă uit în jurul meu şi încerc să reţin toate detaliile, paharul cu apă, gustul lichidului vital, doctorii şi feţele lor. Mă cuprinde un gând de moarte şi resemnare. Nu înseamnă că vreau să mă sinucid, acum că știu cum a ajuns creatura aici. Simt moartea ca pe ceva care pândeşte la orizont dar nu ştiu care va fi mesagerul ei. Este o senzaţie ciudată. Oare acel moment este aproape? Se spune că unii oameni supuşi la şocuri puternice se gândesc mai intens la cele de dincolo. Poate şi eu am aceeaşi stare. Sper ca aceasta va trece. Într-un fel, după întâmplarea de aseară, ştiu că nu mai vreau să mă sinucid, ştiu că există lucruri mult mai groaznice decât viaţa pe pământ dusă după o întâmplare traumatizantă.

Spectrul creaturii încă mă bântuie. Cred că a devenit noul meu coşmar constant. Faptul că am reuşit să creez aşa ceva este peste puterea mea de înţelegere. Nici măcar nu ştiu ce e, nu știu dacă este materială sau dacă este un spirit, poate un demon care a luat forma celei mai mari frici a mea. Majoritatea oamenilor nu dau atenţie unor astfel de lucruri, considerându-le nişte misticisme prea trase de păr, de-a lungul vieţii. Doar spre bătrâneţe, unii din ei sunt înclinaţi să facă legătura cu latura lor spirituală. Pe mine una, nu mă interesează din ce religie sau mit a apărut această reîncarnare malefică, dar aş vrea să dispară. Şi simt că acest lucru nu se va întâmpla doar pentru că vreau eu.

Privind către fereastră, simt un fior în tălpile picioarelor, un val de gheaţă lichidă, mentală. Am observat prima schimbare de nuanţă a cerului care descinde din nou spre înserare. Încep să mă rog, așa cum am auzit odată, de mult, la biserică, atunci când eram doar un copil. Religia si credinţa nu sunt punctele mele forte, nu au fost niciodată, însă acum as adopta orice credinţă care m-ar putea scăpa de o nouă întâlnire cu entitatea a cărei mamă am ajuns să fiu, fără voia mea.

Sinistru, un singur cuvânt care descrie totul. Spitalul se linişteşte pe timpul nopţii însă psihicul meu nu. Mă cuprinde groaza şi mă plimb prin salon. Dacă nu stau în pat, creatura nu mă va putea imobiliza. Las uşa întredeschisă sperând că declicul nu va avea loc, declicul care goleşte culoarele de viaţă şi de oameni cărora le pot cere ajutorul. În timpul întâlnirilor, când urlu, nimeni nu mă aude. Răguşesc, dar realitatea intervine prea târziu. Probabil Iadul are această caracteristică. Mă uit la mâna bandajată si trag puţin de bandaj cu degetul pentru a verifica dacă mai sunt rănită. Tăietura îmi confirmă că ultima întâlnire nu a fost un coşmar, că nu m-am rănit singură în somn, că toate tenebrele care au năvălit în viaţa mea insignifiantă sunt reale.

Inima mi se opreşte când din spatele uşii aud un plânset slab de copil. Instinctul uman mi se activează şi deschid uşor uşa ca să văd dacă s-a întâmplat ceva. Afară nu este încă întuneric. Seara abia se lasă şi, deşi simt că ceva nu este în regulă, merg pe holul salonului către fereastra din capăt. Observ că traficul îşi urmează liniștit cursul pe străzile orașului şi mă calmez ştiind că nu sunt din nou în lumea paralelă creată de întâlnirile cu entitatea.

Aud scâncit de copil şi descopăr o uşă întredeschisă, la dreapta mea. Pe unul din paturile metalice de spital se zăreşte un cocoloş alb. Cu un zâmbet, îmi dau seama că acolo este un copil înfăşat care se smiorcăie uşor. Probabil mama lui a plecat pentru puţin timp afară din salon. Unii oameni sunt ciudaţi. Nu este cel mai lipsit de riscuri lucru să laşi un copil în salon, într-un pat normal, chiar si pentru un minut. Mă apropii uşor de patul care are lângă el o noptieră la fel ca a mea. Nu identific niciun lucru personal al celei care ar putea fi internată aici. Probabil femeia si-a luat telefonul si toate celelalte lucruri care rămân de obicei la vedere.

Mă apropii încet de copil dar mă uit în jurul meu şi mi se pune un nod în gât. Într-un colţ din tavanul salonului văd o pată neagră. La început am considerat că poate este mucegai, dar mucegaiul palpita ca un fel de membrană întunecată. Sub el, în colţul de pe podea corespunzător celui din tavan este o pastă neagră care se scurge pe perete fix din pata ce pulsează.

Deodată, sar şi mă întorc brusc către uşă după ce simt o răsuflare fierbinte pe picioare şi aud un mârâit ca de câine. Pentru un moment am crezut că lângă picioarele mele descoperite era un câine, aproape că am simţit atingerea părului acestuia. Şi totuşi nu văd nimic. Fereastra din salon dă spre lumea de afară şi decid să mă apropii de ea, lăsând copilul din pat undeva în câmpul periferic al vederii. Acesta nu mai plânge, însă simt o emanaţie de panică din direcţia lui, un sentiment care îţi urlă în subconştient: „Fugi! Fugi! Nu eşti dorită aici! O să mori. Ceva rău se va întâmpla!”

Aud un hârjâit de pe hol de parcă ceva se freacă de tencuiala peretelui şi apoi acelaşi mârâit de câine. Paralizată în faţa ferestrei, știu că nu vreau să ies înapoi pe uşă. Ar fi trebuit să stau în salonul meu, am căzut în capcană. Dorind din tot sufletul un eveniment care să taie cursul realităţii în care coşmarurile prind viaţă, mă uit pe geam, însă în afară de cerul care seamănă cu cel real, nu văd nimic cunoscut. Ca o linie care anulează lumea reală, orizontul apare ca o pată neagră acolo unde ar trebui să văd oraşul şi maşinile, pată care se identifică apoi cu întregul cer. Încep să simt lacrimile cum îmi curg din ochi şi, brusc, mă uit spre pat.

Din scutece, o siluetă insectiformă se târăşte afară, neagră ca noaptea, ca cele mai abjecte coșmaruri ale umanităţii. Se uită la mine cu ochii de cărbune încins şi nu îmi dau seama dacă e cabrată ca o pisică ce se pregăteşte să vâneze, sau doar se contorsionează pe aşternutul alb. Pete de sânge negru, coagulat, rămân pe materialul alb in timp ce creatura se târăşte pe burtă spre marginea patului. Tavanul este acoperit acum de întuneric care pulsează ca un pântece al răului gata să scuipe toată mizeria Universului. Mă lipesc de geamul rece al ferestrei şi aud cum creatura cade pe ciment cu o buşitură surdă ca de cadavru.

Sub pat este întuneric, iar silueta creaturii abia se mai observă. Brusc, simt cum mă loveşte ceva în piept şi simt un membru osos şi rece pe gât. Urlu dar țipătul nu se aude în salonul care pare a fi transpus în altă lume. Rezemată de peretele de sub geam, mă uit pe pieptul meu ca să văd creatura ataşată acolo cu ghearele minuscule. Simt cum pielea de pe piept îmi este trasă de cleştii pe care aceasta pare a-i avea pe degete şi ochii de cărbune încins sunt la câţiva centimetri de ai mei. Transpir si mă ridic brusc, vreau sa folosesc uşa şi să fug, dar odată ce ignor creatura de pe piept şi ajung în picioare, simt că ceva nu este în regulă cu partea dreapta a abdomenului meu. Ajung la uşă dar acesta este înţepenită. Este întredeschisă îndeajuns de mult încât să vad afară din salon dar este ținută în loc de o forţă nevăzută. Duc mâna în zona ficatului, în partea dreaptă şi simt un lichid cald. Speriată văd cum sângele curge în jos din tăietura deschisă. Ceva din interior pară împinge rana în afară şi vederea unei alte culori de ţesut îmi confirmă că mă uit la corpul meu care în cazul unei tăieturi mai extinse ar fi fost eviscerat.

Îmi amintesc de filmele cu soldaţi care erau aproape evisceraţi de o grenadă şi apăs cu mâna rana care pulsează şi care aproape îmi paralizează piciorul. Conştientizez gravitatea rănii şi mă îngrozesc. Probabil entitatea doreşte să îmi aplice acelaşi tratament pe care, teoretic, mi l-am aplicat atât mie cât şi ei, atunci când am ajuns în acest spital. Gândul mă înspăimântă si mă lipesc cu spatele de peretele opus ferestrei, în timp ce mă uit la tavanul plin de întuneric pulsatil. O siluetă pare a se mişca rapid printre norişorii negri care acoperă tavanul, ca un păianjen. Simt cum mă ia ameţeala pe măsură ce sângele curge din rană. Prin uşa crăpată văd o siluetă masivă, neagră, care traversează holul rapid ducând cu ea un val intens de groază.

Îmi ţin picioarele întinse şi am impresia că voi muri aici, în acest salon. Sper să fiu nebună, sa am halucinaţii şi nişte medicamente să mă aducă la realitate. Dar acea realitate dezirabilă este probabil inexistentă.

Brusc văd ochii de jar ai creaturii venind spre mine ca printr-un tunel. În spatele acesteia tronează patul si camera care acum este cufundată în beznă. Până şi cerul pe care îl observ prin fereastră a devenit negru. Fiinţa fetală levitează la jumătate de metru de podea şi se apropie de mine emanând o lumină malefică gri-albăstruie care cade pe ciment si pe picioarele mele.

Simt un şoc ca un pumn în stomac şi lame subţiri tăind. Urlu cu mâinile paralizate şi sunt martor ocular la propria-mi dezintegrare. Întorc capul spre uşă ca să nu mai văd stropii de sânge care sar din propriul corp în timp ce entitatea sapă în carne, mușchi şi organe. Prin crăpătură văd un cap de câine negru, masiv. Balele lui curg ușor, parcă în expectativă. Simt că, într-un fel, câinele nu este aici pentru sânge. Pare un mesager.

Încep să-mi aud propriile urlete, dar deodată acestea încetează subit. Nu mai simt nici o durere în partea de jos a corpului si nu mai pot decât să privesc. Închid ochii cu silueta câinelui încă imprimată pe retină.

6.

Nu poţi să controlezi felul în care mori, sau felul în care eşti mort pentru societate, pentru oamenii normali. Pentru fiecare, aceste lucruri survin subit, de obicei având o pârghie care le activează. Ceea ce crezi că dispare într-un vid existenţial poate trăi în continuare în alt culoar al Universului. Şi câteodată, foarte rar, ceea ce crezi că a dispărut doreşte să îţi confirme contrariul.