libris.ro

Sfârşitul care începe

de Mihai-Andrei Aldea

Una dintre cele mai grele sarcini pe care mi le-am asumat a fost aceea de a scrie despre romanul … Și la sfârşit a mai rămas coşmarul. De ce? Cred că se va putea înţelege din rândurile următoare!

Originalitatea este o ţintă aproape de la sine înţeleasă. Fără o dimensiune real originală, opera artistică se pierde, chiar foarte frumoasă fiind, printre creaţiile asemănătoare. Dimpotrivă, o originalitate stridentă poate însemna o scoatere în evidenţă în sens negativ, prăbuşind opera în categoriile negative.

Abilitatea de a uni originalitatea cu firescul este un dar destul de rar. Adesea nici nu poate fi folosit, chiar dacă există, din cauza lipsei de pregătire a posesorului, a unor împrejurări exterioare etc. El devine foarte greu de manifestat mai ales acolo unde există un anume uniformism sau conformism intrinsec. Iar într-un teritoriu ca acela al gothic-ului contemporan, acest uniformism sau conformism are o dominaţie extinsă. Nu negăm aici existenţa unor opere originale, dar ele sunt ca nişte insule – minunate, dar mici prin comparaţie – într-un ocean uriaş. Este de ajuns să spunem „vampiri, zombi, vârcolaci, demoni, frumoasa sau frumoasele victime, crime, sânge, groază”. Pot fi sau nu şi eroii, pozitivi, gri sau negativi. Folosind aceste elemente, mii – sau poate zeci de mii – de scriitori au produs şi produc nenumărate nuvele, romane şi alte producţii literare; cu deosebiri de nume şi, eventual, de locaţie, cu aşezări temporale diferite. Realizate uneori la un nivel amatoristic în cel mai rău sens al cuvântului, alteori cu o fidelă sau chiar iscusită respectare a principiilor uneia sau alteia din şcolile literare sau scriitoriceşti. Dar, în esenţă, de un schematism funciar. Asemănătoare până la plictis. Previzibile. Captivante pentru cel care nu a mai citit alte cinci-şase cărţi ale genului. Adesea parcurse într-o speranţă, la sfârşit înşelată, de a fi altceva.

… Și la sfârşit a mai rămas coşmarul începe cu o evidentă îndemânare a mânuirii instrumentelor literare. Ceea ce nu promite, totuşi, nimic spectaculos. Nimic mai mult decât, aşa cum am exprimat mai sus, un schematism bine realizat literar. Unele dintre mijloacele folosite de autor, ca acele „reamintiri din viitor” (faţă de timpul naraţiunii), pentru un cititor obişnuit cu genul gothic nu fac decât să pară a se circumscrie schemei. Pas cu pas, Oliviu Crâznic îşi atrage „victima” într-o capcană subtilă: obişnuinţa. Deşi există o serie de elemente originale – inclusiv în extraordinara lume în acelaşi timp low şi high fantasy (imposibil? iată că nu!) creată de autor –, ele par cumva să nu depăşească variaţiunile personale des întâlnite în literatura de gen. Se simte o boare de excepţional, apoi lucrurile se reaşează în comun. Aştepţi clipa despărţirii de linia obişnuită, trecerea în „original”, în „extraordinar”; nu se întâmplă… dar ceea ce este, totuşi, în carte, este oricum prea captivant, prea bine scris, ca să o laşi din mână. Citeşti mai departe, pagină după pagină. Şi te opreşti, deodată, mirat: deja s-a trecut, de mult, de acea linie! Eşti de mult în „extraordinar”, şi nici nu ţi-ai dat seama! Nimic nu se întâmplă aşa cum este „normal” – după schemele gothice clasice. Şi, mai mult, ceea ce ai citit până atunci apare, deodată, cu totul altfel. Este atât de surprinzător încât îţi vine să reiei cartea – eu am reluat-o! – spre a încerca şi să înţelegi unde s-a trecut hotarul, dar şi să revezi ceea ce s-a întâmplat în noua lumină.

Totuşi nu vei găsi un punct de trecere, o poartă, o linie de demarcaţie.

O calitate fantastică a romanului „… Și la sfârşit a mai rămas coşmarul” este îmbinarea stupefiantă între firesc şi original. Autorul nu urmăreşte doar practica devenită clasică a desenării unei lumi atât de reale încât extraordinarul să devină credibil. Mult mai mult decât atât, el desenează şi un traseu ce pare a ţine de un gothic tipic, schematic, şi se dezvăluie abia ulterior – într-un moment ce ţine exclusiv de structura unică a cititorului – a duce către o altă lume. O lume în care toate sunt altfel, atât faţă de realitatea comună, cât şi faţă de tiparul gothic obişnuit.

*

De aici ar putea începe o analiză vastă. Ca folclorist, nu pot să nu fiu încântat de ancorarea în tradiţie a cărţii. Surpriza de după finalul romanului, O saga în negru, transformă sfârşitul într-un început. Încă o lovitură dată de autor! După ce l-a dus pe cititor dincolo de linia „locului comun” – atât faţă de realitate, cât şi faţă de producţiile comune ale genului gothic – Oliviu Crâznic face o voltă incredibilă şi… aduce gothicul în realitate! De fapt, nu! Nu aduce gothicul în realitate, ci îl face pe cititor să înţeleagă faptul că gothicul era şi înainte în realitate, doar că a fost – din varii motive – ignorat! De către cititor!

Surpriză de proporţii, de parcă romanul nu era îndeajuns de uimitor şi cuceritor: deschiderea pe care o face finalul cărţii este, ea însăși, de-a dreptul uluitoare.

Nu doar că romanul te lasă într-un prag, într-un loc din care multe se schimbă – inclusiv tu, cititorul! – dar, paradoxal, deschide o fereastră largă spre părţi ale lumii despre care nu ştiai sau nu te gândeai că există. Nu că dă dimensiuni reale unor coşmaruri sau vise, ci chiar le arată ca părţi foarte concrete ale realităţii – chiar dacă rar întâlnite şi adesea evitate chiar şi la nivel ideatic. Şi iarăşi spun, le arată. Tulburând şi mai mult, completând într-un fel cu totul neaşteptat pe cel deja atins de roman. Trecând romanul într-o altă categorie, de la aceea a fanteziei pure la aceea a probabilului. Ceea ce, desigur, îl face şi mai „de groază” decât ar fi fost altfel.

Trebuie să spun aici că una din marile probleme ale omului – şi cu atât mai mult ale omului de ştiinţă – o constituie prejudecăţile.

Atunci când contele de Altamira a descoperit accidental – la propriu – peştera care îi poartă astăzi numele, oamenii de ştiinţă aflaţi la mică depărtare au refuzat să vină, chiar şi pe spezele contelui. De ce? „Picturi rupestre nu există!” au declarat ei. Atât!

Azi milioane de turişti vizitează picturile rupestre care nu există…

Atunci când Traian Vuia îşi prezintă proiectul de avion Academiei Franceze aceasta îl respinge, declarând că „zborul cu un aparat mai greu decât aerul este o imposibilitate ştiinţifică”. Traian Vuia îşi brevetează totuşi aparatul, chiar la Paris (brevetul 332.106/15.05.1903) şi, după un an şi jumătate, avionul este gata, zburând pentru prima oară pe 18 martie 1906. Fără catapultele fraţilor Wright, cu şase luni înainte de Santos-Dumont, în ciuda rezoluţiei Academiei Franceze.

Existenţa unicornilor, sirenelor, vampirilor etc. se află de asemenea sub zodia prejudecăţilor. „O saga în negru” serveşte cititorului obişnuit informaţiile necesare pentru a ieşi din această zodie nefastă. Am fi spus „le oferă”, dar nu ştim dacă un termen atât de blând este potrivit. Preferăm „le serveşte” pentru că informaţiile sunt, în acelaşi timp, ospăţ cognitiv şi lovituri pentru prejudecăţi şi afecte. Nu vom comenta mai mult aici, pentru a nu răpi celor care nu au citit romanul emoţiile – de la bucurie la teamă – pe care merită să le guste direct în urma (şi în timpul) schimbării opticii asupra lumii. De care categoric vor avea parte cei mai mulţi. Nu includem aici, evident, pe cei puţini fie deja informaţi pe temă, fie prea obtuzi pentru a asimila ceva nou.

O să adaug însă, la cele prezentate de Oliviu Crâznic, o mică observaţie despre inorogi, cai cu (un) corn în frunte. Făpturi mitice, ireale, de basm… sau nu.

Despre care se ştie prea puţin astăzi. Sunt, adesea, situaţi în zona fantasticului pentru copii mici. În vechime erau însă cunoscuţi drept animale foarte puternice şi, totodată, sfioase, imposibil de ucis cu arme obişnuite – precum săgeţile –, rapide şi extrem de primejdioase atunci când erau provocate. Aproape totdeauna uciderea lor se face prin viclenie, preferabil folosindu-se diferite capcane sau otrăvuri. Cornul lor are puteri deosebite – vindecătoare, afrodisiace sau chiar magice. Pielea, sângele, carnea lor, chiar şi vinele şi tendoanele sunt excepţionale, fiind folosite pentru scuturi unice, pentru poţiuni miraculoase, pentru arcuri foarte puternice etc. Au existat cu adevărat asemenea animale?

Concluzia este oarecum întristătoare şi, totodată, şocantă: au existat, există, sunt pe cale de dispariţie şi binecunoscute!

Este vorba despre animalele cunoscute astăzi drept rinoceri. Dezamăgitor?

Şi totuşi, cum ar fi putut un om din secolul I să explice compatrioţilor săi animalul pe care l-a văzut în Africa sau Asia? „Un fel de cal mare, cu (un) corn în frunte. Aleargă foarte iute, se fereşte de oameni, dacă este încolţit se apără formidabil, săgeţile îi alunecă pe corp, cele mai mari fiare carnivore se tem de el, trăieşte în grupuri, este temut şi venerat de localnici care spun că are puteri magice, că poate fi ucis doar prins în capcane, că din pielea lui se fac scuturi ce nu pot fi străpunse, că venele lui sunt cele mai bune corzi de arc ori că din cornul lui se pot obţine leacuri, prafuri afrodisiace, poţiuni magice etc.”. Aceste ultime opinii despre rinocer stau şi astăzi la baza braconării lui pe scară largă! Şi au determinat autorităţile din unele locuri să taie cornul rinocerilor spre a înlătura motivaţia uciderii lor!

Da, inorogul nu este făptura graţioasă şi drăgălaşă din filmele de animaţie, dar este în foarte mare parte făptura din vechile legende sau basme europene.

Acest demers de reaşezare a unicornului în real are consecinţe complexe. Pe de-o parte, ne descoperă că multe din elementele legendare corespund realităţii. Pe de alta, ne învaţă că, spre a le regăsi, trebuie să păşim cu multă prudenţă, fără a ne grăbi să înlăturăm o informaţie sau alta, oricât de ireală ni s-ar părea (prejudecăţi, prejudecăţi!). Obiectiv pe deplin atins în cartea pe care o prezentăm.

Un alt exemplu al unor făpturi socotite îndeobşte fantastice sunt Ielele. În privinţa acestora voi da, pe scurt, o mărturie personală, din perioada 2005-2010, în care, printre altele, am efectuat unele culegeri de material etnologic şi folcloric în Carpaţi. În Munţii Buzăului trăia – încă trăieşte – „Nea Vasile Stemate”. Om care, în ciuda unei şcoli tehnice de sondor, a trăit mai toată viaţa pe munte. Om care la 70 de ani şi mai bine încă ţinea stână pe Măciuca, uneori având puterea de a şi ierna acolo, alături de soţia sa, Ana. Om care călăreşte la bătrâneţe prin munţi şi care ştie să se descurce şi cu autorităţile. Şi care, într-o seară, mi-a povestit la stână, sub un cer de miez de galaxie, atât de plin de stele era, despre vieţuitoarele Pădurii. Printre care erau şi… Iele. „Sfintele”, cum le mai numea. „Ce sunt Ielele?”, l-am întrebat. „Cum ce sunt?” s-a mirat el, puţin bănuitor, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l pun la încercare cu ceva ştiut de toată lumea. „Sunt îngeri. Îngeri ai pădurii, care coboară din cer şi dansează în pădure să o binecuvânteze.” Printre altele, l-am întrebat dacă le-a văzut vreodată. „Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!” Şi a adăugat „Au un cerc, aici, pe culme, înspre Piatra Roşie, unde joacă uneori. Eu nu pot să intru în luminiş, că sunt om păcătos, dar dacă un preot vrea, poate…” Mă privea cu teamă, dar şi cu o anume încredere în statutul meu sacru, ce m-ar fi apărat acolo unde el ar fi fost distrus.

Pe scurt, am fost acolo şi am văzut, în iarba poienii, un cerc. Un cerc perfect, pe care nu creştea iarba obişnuită, ci doar un fel de plantă măruntă, cu frunze rotunde. Un cerc ivit într-un loc unde nu fusese mai înainte, fără să existe o explicaţie comună a apariţiei lui. Un cerc de care se ferea aproape cu groază un om trecut prin multe, un om care se luptase corp la corp cu ursul[1], un om care cunoştea şi oraşul şi muntele, care avea televizor – îşi numise iapa preferată Steluţa, după actriţa Stela Popescu… – şi care nu era străin de cele ale lumii contemporane. Cercul acela nu intra pentru el – un om pentru care pădurea era „acasă” din copilărie – în nimic din cele ale lumii civilizate, ale oamenilor, ale animalelor, plantelor sau fenomenelor geologice ori atmosferice. El văzuse, de departe, umbrele luminoase ale Ielelor dansând în locul acela. El văzuse ziua, din marginea pădurii, că luminişul, pe care îl ştia de mic, se schimbase, inclusiv prin cercul Sfintelor. A avut încredere să îmi povestească aceste lucruri pentru că, spre deosebire de orăşenii cu care era obişnuit, nu a găsit la mine vreo umbră de dispreţ sau prejudecată faţă de spusele lui.

I-am ascultat mărturia, alături de multe alte mărturii. Despre trupele germane sau sovietice venite în munţi, despre fetele martir care au dat numele Pietrii Roşii – care s-au aruncat de pe acea stâncă spre a nu fi violate de „eliberatorii” sovietici –, despre prezenţa comunismului – şi anti-comunismului – în Munţii Buzăului, despre extragerea petrolului sau a gazelor naturale, despre petrecerile la care a fost şi întâlnirea sa cu marele cântăreţ Liviu Vasilică…

A dovedit în toate umor şi seriozitate în acelaşi timp. Gluma era glumă, vorba serioasă era vorbă serioasă. Avea mintea limpede şi discernământ. Nu am nici un motiv să cred că nu a văzut ceea ce spune că a văzut. E drept, nu mi-am petrecut nopţile aşteptând apariţia Ielelor, deşi mi-aş fi dorit să pot face asta. Am avut însă – aşa cum am şi acum – alte obligaţii. De aceea nu pot spune sigur „există Iele şi sunt asta”. Dar nici nu pot spune că nu există: am auzit mărturii directe (căci Ana, soţia, a confirmat, independent, spusele lui Vasile Stemate) şi am văzut urme inexplicabile altfel. Desigur, faptul că nu avem o explicaţie nu confirmă existenţa Ielelor. Dar nici nu o infirmă.

*

Faţă de asemenea exemple, ca inorogul regăsit în rinocer, ca ielele regăsite în mărturii şi dovezi palpabile etc., hotarul cu lumea basmelor se preschimbă într-un ţinut de trecere. Iar exemplele amintite sunt doar un început. Pentru că, într-o formă sau în alta, în toate culturile mai vechi, prezenţa unor forme de vampirism şi licantropie, precum şi a altora, este incontestabilă. Dar înainte de câteva scurte prezentări – în directă legătură cu romanul amintit – merită amintită o dimensiune a lumii care, în civilizaţiile profund materialiste, precum aceea contemporană, este de obicei ignorată. Vorbim despre legislaţia morală a lumii!

Fiecare om ştie, de obicei, că există o serie de legi universale, ce lucrează indiferent dacă dorim sau nu. Printre acestea sunt foarte cunoscute legi incluse de om în categorii numite fizică sau chimie sau biologie. Faptul că există legi universale morale este însă inacceptabil pentru o societate materialistă, în care moralitatea şi etica sunt domenii ale ambiguităţii profunde – şi chiar ale contradicţiilor funciare. Însă, în alte culturi şi civilizaţii, lucrurile stau foarte diferit.

Un funcţionar şi militar materialist rus, V.K. Arseniev, în amintirile călătoriei făcute în „Ţinutul Ussuri” (Manciuria) pe la 1907, consemnează întâlnirea şi legătura sa cu un om al tribului golzilor, Dersu, care îi devine călăuză în sălbăticie. Neamul din care face parte acest Dersu este – era – lipit de natură într-un fel greu de înţeles pentru omul modernităţii. Întreaga viaţă şi-o petrecea într-o lume a copacilor şi ierburilor, a vietăţilor sălbatice. Atât de profundă era această comuniune, încât reprezentantul imperiului rus constată că Dersu este în stare să comunice real cu natura, să stea de vorbă până şi cu un tigru sau un corb. Iarăşi, avem de-a face cu fapte pe care materialismul crunt ar tinde să le respingă, dar care sunt constatate şi consemnate chiar de un materialist. Bunătatea goldului îl impresionează profund pe Arseniev, poate chiar mai mult decât priceperea acestuia în citirea urmelor şi a cărţii naturii. Dar, constată el, Dersu este apăsat de o mare durere: după ce a convins un tigru să nu îl atace, într-un imbold neaşteptat, a tras totuşi în el. Peste vreo patru zile, văzând trei corbi într-un copac, îşi dă seama că a ucis tigrul (o conexiune cauzală ce poate părea logică odată explicată, dar pe care un om modern nu ar fi putut-o face).

Abia trecuse de partea cealaltă a dealului, că a şi dat de fiara moartă. Dersu se înspăimântă. Doar tigrul plecase până la urmă, de ce a mai tras în el? Părăsise locul degrabă şi de-atunci gândul că împuşcase pe nedrept un tigru nu-i dădea pace. Devenise o obsesie. I se părea că mai devreme sau mai târziu avea să plătească pentru fapta asta şi va trebui să dea seama chiar dincolo de moarte.” (V.K. Arseniev, Prin taigaua extremului orient, II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 79)

Observăm că pentru omul modern spaima călăuzei pare o „obsesie”. Şi asta cu toate că, altfel, Dersu se dovedeşte, mereu, un om de o mare inteligenţă, cu o capacitate de observaţie excepţională, deosebit de echilibrat. Arseniev nu poate, totuşi, să asimileze şi dimensiunea morală a lui Dersu, atitudinea lui grijulie faţă de natură, dependenţa lui de libertate şi bunătate. Ceea ce este de înţeles, dacă facem o paralelă cu purtarea tiranică şi distructivă a omului modern faţă de mediu. Totuşi, după cum se aştepta, Dersu este, până la urmă, ucis. Aşa cum, în cazul tigrului, vinovatul scăpase de o pedeapsă de moment – sau venită de la om –, nici ucigaşii lui Dersu nu sunt găsiţi. Şi, după cum locul morţii tigrului rămâne uitat, la fel şi mormântul lui Dersu. Ceea ce, paradoxal, corespunde viziunii pe care o are în vis materialistul V.K. Arseniev, înainte de îngroparea goldului.

Toată această istorie constituie doar un mic, foarte mic exemplu al mecanismului moral în care, cândva, credeau toţi oamenii. Prezentarea nu are vreun rol apologetic, ci doar pe acela de a ne introduce într-o gândire pe care actuala civilizaţie euro-americană o trece adesea în secundar. Şi care în cultura profundă română poate fi sintetizată prin expresia după faptă, şi răsplată.

O zicală ce ni se poate părea departe de realitate, dacă ne limităm la dimensiunile materiale. Şi care, pentru foarte multe culturi şi civilizaţii, este deplin confirmată de faptele situate în dimensiunile spirituale, mult mai largi.

Or, „… Și la sfârşit a mai rămas coşmarul” se aşază – şi îl aşază pe cititor – în zona dimensiunilor spirituale. Elementele teologice – oscilând cumva între cele catolice, ortodoxe şi animiste – sunt pregnante. Desigur, aceasta este o caracteristică a romanului gothic, astfel încât prezenţa lor nu poate fi privită ca neaşteptată. Ceea ce devine specific este nu doar autenticitatea pe care ele o primesc în roman, practică literară des întâlnită, ci felul în care capătă un statut de „chiar ar putea să fie real”. Este o graniţă între construirea unei lumi autentice, dar evident fantastice, şi construirea unei lumi literare, în care cele mai îngrozitoare elemente sunt sau pot fi reale. Oliviu Crâznic trece în romanul său această graniţă prin folosirea unor structuri şi elemente teologice adevărate.

Demersul realizat de Oliviu Crâznic prin prezentarea finală – „O saga în negru” –, desigur mult mai complex şi mai bogat decât micul nostru exemplu, păstrează în el o frumoasă dimensiune literară prin calitatea exprimării, prin setea cu care informaţia este (sau poate fi) absorbită de cititor. Apar o serie de afirmaţii interesante, intrigante, şocante chiar, care pot fi acceptate sau respinse, dar nu fără a pune în discuţie la modul cel mai serios numeroase idei comune, de obicei bine înrădăcinate. (Şi care, ne repetăm, trec partea literară, din zona fundamental ireală, în aceea a posibilului. Accentuând fiorii pe care îi poate produce unui cititor.)

Unde se termină închipuirea scriitorului şi unde începe aşezarea în dimensiuni „discrete” ale realităţii?

*

Să menţionăm că, în a sa lucrare Vampiri şi vampirism. Autopsia unui mit[2], Claude Lecouteux amintea, în treacăt, de un aspect de fapt extrem de important pentru vampiri şi vampirism: „credinţa [românilor] că diavolul este cel care posedă cadavrul şi îl animă” (p. 88)?

Şi că, de aici, devin foarte credibile legăturile între bine şi rău, între spiritual şi material, între diavol şi făpturile transformate din romanul lui Oliviu Crâznic?

Desigur, vorbind la modul general, legătura dintre vampirism şi demonic este evidentă.

Însă felul în care ea se articulează apare diferit în catolicism, ortodoxie şi, respectiv, animism.

Este de observat că relaţia dintre om şi demon poate merge, în catolicism, extrem de departe în plan material. Nu doar că diavolii pot avea relaţii intime cu oamenii! Acestea, până la urmă, pot fi simulate energetic, pot fi halucinaţie sau pot fi reale – atunci când anumite contexte permit o materializare foarte puternică a demonilor. Şi deja fac – aceste împreunări – să apară forme umane profund alterate demonic, în conformitate cu folclorul catolic (şi chiar cu unele ramuri teologice catolice oficiale). Dar, punct de maximă distanţare de ortodoxie (şi de multe religii şamanice), în catolicism se admite posibilitatea procreerii prin unirea trupească dintre om şi demon! Progeniturile, jumătate om, jumătate diavol, prezintă o varietate de caracteristici care deschide calea unui bestiariu umano-demonic foarte larg, necontrolabil, insaţiabil şi instabil.

De aici rezultă şi ratările, extrem de des întâlnite, ale exorcizărilor catolice – de la cele din „Exorcistul”, până la cele amintite de „O saga în negru” sau chiar în paginile romanului creat de Oliviu Crâznic. Pentru că, pe măsură ce diavolul este tot mai real prezent, tot mai materializat, dispunând de tot mai multe mijloace practice de manifestare, de a lucra, omul rămâne tot mai slab prin comparaţie. Capacitatea omului de a se înălţa spiritual este, evident, mult mai mică decât capacitatea lui de a coborî spiritual. Atât calitativ, cât şi cantitativ. Iar iscusinţa demonilor îl atrage pe om, chiar pe cel care vrea să urce spiritual, pe căi care îl duc, de fapt, în direcţii contrare. Asigurându-i astfel înfrângerea. Mecanism pe care îl regăsim din plin în „… Și la sfârşit a mai rămas coşmarul”, folosit ca o scară psihologică ce îl coboară pe cititor, pas cu pas, către o situaţie mereu mai rea, către o groază tot mai adâncă.

De cele mai multe ori, singura salvare pe care catolicismul o găseşte este jertfa supremă.

Fie că este vorba despre un preot sau un călugăr, despre o fată nevinovată – ca în „… Și la sfârşit a mai rămas coşmarul” – sau despre un îndrăgostit curajos şi curat. Ceea ce face ca preţul plătit pentru a opri invazia demonică să fie mereu extrem de mare, mai mare decât cel plătit pentru a o începe sau provoca. Şi, ca urmare, şi groaza faţă de Întuneric şi slujitorii lui să fie pe măsură.

În ortodoxie există o altă viziune, chiar dacă până la un punct – foarte important, de altfel – folclorul este comun.

Da, există un bestiariu ortodox în care găsim strigoi, vârcolaci şi alte făpturi asemănătoare. Însă explicaţia apariţiei lor este, de obicei, diferită.

În vreme ce, în catolicism, diavolii ies din adâncuri mai ales fie prin propria lor putere, fie anume chemaţi de ritualuri vrăjitoreşti, în ortodoxie păcatul omenesc este cauza principală. Vedem aici o concepţie similară cu cea a goldului Dersu din adâncurile Manciuriei: după faptă, şi răsplată! Desigur, concepţia ortodoxă nu exclude posibilitatea ritualurilor vrăjitoreşti şi a consecinţelor lor demonice, dimpotrivă. Doar că molimele vampirice sau, altfel spus, atacurile „în masă” ale strigoilor, ca şi molimele „clasice”, de altfel, au o altă cauză: generalizarea păcatului.

Concepţia este, la prima vedere, simplă: generalizarea păcatelor declanşează consecinţe morale tot mai grave, mergând până la molimi, catastrofe sau intervenţii demonice.

Văzând păcatul ca pe un gol, ca pe o sfâşiere a ţesăturii Creaţiei, mistica ortodoxă îi atribuie inclusiv un caracter de atractivitate pentru demoni, ca şi unul de permeabilizare a hotarului dintre lumea acestora, Iadul, şi lumea materială – Universul locuit de om. Prezenţa tot mai puternică a Răului, atât atras de păcat, cât şi împuternicit de acesta spre a se apropia, determină o alterare suplimentară a realităţii. De unde se ivesc şi bolile, inclusiv înspăimântătoarea turbare, aflată în concepţia populară la hotarul dinspre demonizare (posesie demonică) şi alte materializări ale „răului din adâncuri”.

Există, se spune în gândirea ortodoxă, făpturi care au o anume înclinaţie către umbre şi întuneric, spre răutate în general. Unele dintre acestea sunt pisicile sau muştele – să nu uităm că unul din numele lui Satan este „Baal-zebul”, „Domnul Muştelor”, devenit Belzebut în vorbirea curentă. Fără a dezvolta tema, de altfel foarte interesantă, menţionăm şi raportul dintre moarte, în general, şi prezenţa muştelor, dar şi suspiciunile pe care le trezeşte apropierea pisicilor de morţi. Această ultimă nuanţă are o motivaţie etologică evidentă, pisicile de casă (felis catus) hrănindu-se de obicei cu hrană proaspătă şi ferindu-se de ceea ce omul numeşte „stricat” (carne veche etc.), preferată de câine („animal spurcat”). Ca urmare, simţind izul de stricăciune al morţii, este de aşteptat ca pisica să se îndepărteze de cel decedat, ceea ce adesea se şi întâmplă. Atracţia pisicii pentru mort, neaşteptată etologic, determină credinţa populară că animalul a simţit acolo o umbră, o prezenţă a răului, de care a fost atrasă. Ba poate, se mai crede uneori, pisica prin care se manifestă – insinuant, dar tot ameninţător – diavolul se apropie de mort pentru a-l revendica. Într-un fel sau altul, concluzia trasă de folclor este simplă: apropierea pisicii de cel decedat este o dovadă a prezenţei răului în el, a ameninţării ca el să devină strigoi, sau chiar o cauză a acestei căderi sub puterea demonilor.

Şi dacă diavolii se pot exprima, se pot manifesta, pot deveni prezenţi prin mijlocirea bolilor, dezastrelor sau animalelor, la un nivel superior – al păcatului, al răului… – pot face acelaşi lucru şi prin intermediul omului. Fie direct – ca în cazul vrăjitorilor, vrăjitoarelor, demonizaţilor etc. –, fie indirect.

De aici începe şi amintita credinţă a faptului că trupurile morţilor sunt animate de către diavoli, atât în cazul strigoilor, cât şi al moroilor sau vârcolacilor (atunci când aceştia din urmă sunt văzuţi ca manifestări ale unor decedaţi).

Şi aici avem, în ortodoxie, o concepţie clară: trupul şi sufletele sunt legate fiinţial. Moartea desface această legătură, însă nu la toate nivelurile!

În sens pozitiv, legătura dintre suflet şi trup după moarte se manifestă în moaştele sfinţilor. Acestea vindecă, au miros plăcut, fac minuni şi au multe alte manifestări benefice. De ce? Pentru că sfinţenia sufletului, foarte puternică, se transmite şi trupului sfântului, în diferite grade, până la acela al moaştelor.

În sens negativ, legătura dintre suflet şi trup după moarte se manifestă printr-o serie de caracteristici anormale ale cadavrului. Caracteristici strâns legate de starea de păcat a omului, de gradul în care sufletul s-a supus răului.

În Comuna Bogaţi, Judeţul Argeş, a existat în anii ’60, conform unor mărturii locale, o întâmplare tipică acestei legături negative între sufletul păcătos şi trup(ul păcătos): o femeie care făcuse şapte copii s-a hotărât să nu mai facă şi alţii, recurgând la o moaşă pentru avort. Ca urmare, a murit şi, evident, a fost îngropată. După o vreme, o serie de vise urâte – coşmaruri – a început să tulbure pe apropiaţi. Făcându-se la un an deshumarea – care se făcea, obişnuit, la 7 ani –, s-a constatat, de către gropari, că sicriul era putred, aşa cum era de aşteptat. Însă, dând scândurile la o parte, au găsit cu groază pe femeia moartă neputrezită, umflată şi vânătă, dar întreagă, cu câte un şarpe cu colţii înfipţi în fiecare sân (după mărturia localnicilor, „sugeau de la sânii ei”). Au fugit şi au chemat preotul. S-a adunat „tot satul” să vadă scena îngrozitoare, cu cei doi şerpi agăţaţi de pieptul femeii şi aspectul ei cumplit, nefiresc. Amintim aici că oamenii erau familiarizaţi cu moartea, deshumările etc., iar ceea ce li se înfăţişa era unic pentru ei. Preotul a venit şi a început să-i facă rugăciunile de dezlegare, însă fără folos, fără nici un semn de schimbare sau îndreptare a lucrurilor. În atare situaţie, slujitorul Domnului a cerut oamenilor să spună dacă ştiu despre vreun păcat greu al răposatei, un blestem sau altceva asemănător, care ar fi rămas nespovedit şi ar apăsa-o. Înlăcrimată, moaşa aflată printre femeile adunate a mărturisit păcatul comun al pruncuciderii. Dezlegările făcute după această mărturisire au avut efect: şerpii s-au desprins de pieptul femeii şi s-au vârât sub sicriu, iar moarta s-a schimbat la faţă, devenind din vânătă, pământie, şi desfăcându-se în ţărână şi oase înaintea celor adunaţi. Odată ce aceasta şi-a căpătat aspectul obişnuit pentru un mort de un an, groparii au avut curajul să ridice sicriul. Sub el, în pământ, nu s-a găsit nici o urmă de şarpe sau de vizuină în care aceştia să fi fugit.

Desigur, în acest caz nu avem manifestări vampirice, nu putem vorbi despre strigoi sau moroi în sensul obişnuit al cuvântului. Totuşi, dincolo de aspectul aparent pasiv al decedatei şi osândei de care avea parte, există coşmarurile pe care le-au experimentat cei din familie până la reuşita dezlegărilor. Şi care au încetat după aceea.

Cultura profundă românească explică o asemenea întâmplare prin felul în care se aşază cumpăna faptelor. Deoarece femeia născuse deja şapte copii, avea fapte bune, dar uciderea celui de-al optulea copil era un păcat uriaş, pentru care căzuse sub osândă. Fiind o alunecare, femeia nu a căzut cu totul sub puterea răului. De aceea, acesta nu s-a putut manifesta prin ea asupra altora. Mărturisirea făcută de moaşă, pe de-o parte, ca şi groaza privitorilor faţă de osândirea directă şi extremă a păcatului respectiv, au aplecat cumpăna înspre bine, îngăduind rugăciunilor de dezlegare să aibă puterea necesară spre a rupe influenţa răului asupra răposatei.

Dar ce se întâmplă când nu există asemenea fapte bune care să permită harului să încline cumpăna judecăţii înspre bine? Ce se întâmplă atunci când blesteme grele apasă pe cel decedat fără a exista posibilitatea spovedirii? Ce se întâmplă când cel mort a slujit diavolului voluntar, ca vrăjitor sau ucigaş plătit, cămătar (ocupaţie osândită puternic de folclorul românesc) sau altceva asemănător?

Atunci răutatea se poate manifesta mult mai puternic. Şi apar acele forme cunoscute sub nume ca strigoi, moroi sau vârcolaci. Ori, după termeni contemporani, de vampiri sau zombi sau oameni-lupi sau semi-demoni etc.

La o primă vedere avem de-a face – şi, alături de Jean Markale, Renato Agazzi şi alţii, constată acest fapt şi Claude Lecouteux, în opera citată – cu o mare ambiguitate a termenilor.

În cultura profundă a popoarelor catolice, ortodoxe, ortodox-animiste etc., denumirile par a fi incerte (mai ales prin comparaţie cu categoriile mult mai clare ale culturii livreşti, ale filmelor cu vampiri, vârcolaci etc.).

Mărturiile sârbilor, de exemplu, atestă cazuri de vampirism în care morţii sug pur şi simplu energia vitală a victimelor – preferabil din familie – direct din mormânt, fără a ieşi vreodată afară. În alte cazuri însă, apar manifestări de sugrumare sau de atac fizic, direct. Sau, altă variantă, extragerea energiei vitale se face prin contact fizic. Etc., etc.

Asemenea variaţiuni se găsesc şi la români, fie ei de la nord sau de la sud de Dunăre, la albanezi, bulgari, unguri, slovaci etc.

Explicaţia ortodoxă a acestei ambiguităţi este simplă: diavolul se manifestă diferit, după câtă putere are asupra morţilor şi cât i se îngăduie de la Dumnezeu.

Intrăm din nou în acea terra incognita a Legii Morale, fundamentală pentru vechile culturi şi civilizaţii, foarte adesea total ignorată astăzi (şi chiar dispreţuită violent).

Este de subliniat aici faptul că ortodoxia nu acceptă posibilitatea împerecherii reale, şi, cu atât mai mult, a procreerii între om şi demoni. Demonii sunt duhuri, nu au trup, „nu au sămânţă”, cum se exprima un ţăran, deci nu pot face copii cu omul. Nu sunt nici bărbaţi, nici femei, nici hermafrodiţi, fiind în mod real în afara oricărei manifestări de gen. Ca urmare nu pot, sub nici o formă, să aibă copii.

De aici apare, spune folclorul ortodox, şi obsesia demonilor pentru trupul uman.

Încercările lor de a-l poseda sunt doar o latură a încercării diavolilor de a cuceri lumea.

Pentru că prezenţa lor aici este limitată chiar de starea lor de duhuri, Universul uman fiind făcut pentru făpturile materiale – ca plantele, cristalele, animalele – sau pentru cele spiritual-materiale – omul.

Prin urmare, singura soluţie pentru o „ancorare” puternică în această lume este, pentru demoni, realizarea unei legături cât mai puternice, preferabil totale, cu ceva material. Obiect, animal sau om. Preferabil ultimul şi, de asemenea, preferabil fără suflet. Pentru că sufletul, ca unul ce este nemuritor, se poate întoarce împotriva demonului şi poate, chiar şi în cele mai neaşteptate cazuri, să îl izgonească.

Faptul că Dumnezeu s-a Întrupat a deschis în imaginaţia demonilor un nou front pentru cucerirea oamenilor. Demonizarea sau posesiunea demonică existau dinainte. Însă reprezentau, dacă se poate spune aşa, o „locuire în gazdă”, un „stat în chirie”. Din secolul I al erei creştine încoace s-au dezvoltat, în felurite laturi ale magiei circum-mediteraneene, încercări felurite de a produce trupuri care să fie animate de către demoni. Principalele variante sunt homunculii şi golemii. Desigur, în toate cazurile, vrăjitorii îşi închipuie că vor putea controla produsele magiei. Desigur, cel mai adesea le scapă de sub control (asta în cazul în care izbutesc să le realizeze). Paradigma „ucenicului vrăjitor” se repetă chiar şi la cei care se cred maeştri.

Multe din aceste concepţii şi fapte apar, într-o formă sau alta, şi în romanul analizat. Inclusiv paradigma „ucenicului vrăjitor” care se crede maestru, şi care ajunge în cele din urmă bătaia de joc a diavolului.

Totuşi, asemenea linii şi manifestări nu sunt tipice doar unor culturi de tip catolic sau ortodox. Fără a mai aminti de linii islamice – în care djinii, adică demonii, sunt extrem de prezenţi în tot felul de forme de magie, inclusiv necromante –, putem să mergem direct către culturile animiste.

Ca o paranteză, amintim că multe din vechile triburi slave manifestau un politeism puternic animist, sau chiar un animism clasic, pe alocuri păstrat în ciuda creştinării şi revitalizat de contactul cu alte culturi animiste. Asemenea culturi animiste tipice au existat – şi există – la popoare europene nordice – precum prusii, laponii sau comi –, dar şi la tătari.

O formă paradigmatică a şamanismului – acesta fiind o manifestare implicită a animismului în majoritatea cazurilor – este cea a şamanismului tuvan, existent până în ziua de astăzi.

Importanţa culturii tuvane este uşor de subestimat. Astăzi Tuva este o republică autonomă în cadrul Federaţiei Ruse, un ţinut pentru mulţi neînsemnat.

Cu toate acestea, Tuva este în fapt un ţinut de hotar, în care s-au întâlnit – şi se întâlnesc – şi s-au suprapus – şi se suprapun – culturi majore şi minore foarte diferite. Este, de pildă, un loc în care s-au găsit uimitoare morminte scitice, ale căror caracteristici se oglindesc în situri arheologice din toată aria scitică – din marginile Tibetului, în Ardeal sau Dobrogea. Culturile altaice, mongole şi siberiene au partea lor în ceea ce a fost şi/sau este Tuva. Influenţe hune sau chinezeşti, tibetane, ruseşti, cazahe etc. pot fi de asemenea detectate. Cu toate că uneori poţi fi înclinat să te întrebi dacă nu cumva unele dintre ele sunt de fapt urme ale unor culturi (comune) şi mai vechi…

Oricum, şamanismul tuvan este unul care poate fi socotit „clasic”.

Iar acest şamanism se bazează pe forme de materializare a demonilor!

De la materializarea lor în obiecte – şi prin obiecte – până la materializarea lor în oameni şi prin oameni.

Nu o să descriem aici şamanismul tuvan (a se vedea, pentru doritori, excelenta lucrare a lui M.B. Kenin-Lopsan, Şamanii din Tuva. O cercetare asupra şamanismului siberian, Ed. Herald, Bucureşti, 2013).

Dar menţionăm aspectul foarte important al devorării şamanice!

Acesta este un proces prin care un om obişnuit sau chiar un şaman este devorat de către (alt) şaman.

Devorarea se poate face de la distanţă sau prin contact direct. Manifestările devorării sunt variate. Se merge de la apariţia unor animale agresive sau boli şi până la dureri cumplite, demoni care îl posedă, îl chinuiesc şi îl ucid pe cel vizat.

Este extrem de sugestiv faptul că, pe de-o parte, şamanii tuvani declară răspicat faptul că lucrează cu demonii, iar, pe de altă parte, manifestările devorării realizate cu ajutorul acestora sunt exact cele menţionate în ortodoxie ca rezultate ale prezenţei agresive a diavolilor. Până şi manifestările de devorare clară şi directă prin ritualuri şamanice sunt extrem de asemănătoare devorărilor realizate de către strigoi, moroi sau vârcolaci. Mai mult, şi într-o civilizaţie (cea tuvană), şi în celelalte (ortodoxe şi catolice), avem nenumărate mărturii date de persoane a căror credibilitate este, din toate punctele de vedere, greu de contestat. În plus, în amândouă cazurile avem şi dovezi pe care le putem numi obiective (documente, obiecte, trupuri, autopsii etc.). Chiar şi concepţia asupra magiei este similară în esenţă, cu toată diferenţa radicală de poziţie faţă de acceptarea sau respingerea ei: deşi la iacuţi magia este împărţită în magie albă şi magie neagră, şamanii alegând una din cele două pentru toată viaţa, la tuvani magia este privită ca una singură (exact ca în ortodoxie), doar ritualurile şi obiectele rituale fiind „albe” sau „negre” (după scopul benefic sau negativ pentru ţintă).

Spre a da, în afară de ceea ce am amintit deja, un singur exemplu de paralelism şocant, să observăm un blestem tipic dedicat devorării, aparţinând şamanului Şokar Oorjak:

Aa, fie ca pe blestemat să-l mănânce dracul.

Să-i mănânce şi copiii,

Să le sfâşie pieptul părinţilor săi. […]” (M.B. Kenin-Lopsan, op. cit., p. 244)

Este de observat aici faptul că lucrarea de devorare ţinteşte din start nu doar o persoană, ci şi familia acestuia. În ce măsură o asemenea atitudine ţine de şamanul agresor sau de demonul pe care îl trimite? Influenţa demonilor asupra şamanilor este recunoscută pretutindeni în şamanism, astfel încât de multe ori este greu de stabilit dacă ceva provine în mod real de la şaman sau dacă a fost sugestionat de demon. Oricum însă, aşa cum strigoiu-ntâi din neam mănâncă, la fel şi devorarea şamanică vizează adesea la tuvini şi familia persoanei ţintite iniţial.

Mai mult, chiar şi când nu există un asemenea blestem, ameninţarea devorării în familie şi chiar în trib este extrem de puternică!

Înmormântarea unui şaman se face cu mii de precauţii, prin care familia şi tribul se asigură că legătura dintre acesta şi demonii cu care a lucrat fie este ruptă, fie îl însoţeşte în mormânt, dar, oricum, nu trece în vreun fel asupra familiei şi tribului, ceea ce ar fi catastrofal[3].

*

Unde se termină adevărul, unde încep înfloriturile, superstiţiile, basnele?

Pentru un om ancorat în materialism, imediat ce vorbim despre vampiri sau demoni, licantropi ori şamanism.

Şi totuşi sunt multe fenomene încă inexplicabile, şi totuşi sunt multe mărturii – mai mult decât solide – care deschid porţi ce n-ar fi trebuit să existe. Materialist vorbind. Şi, de asemenea, oricât ar nega acest lucru, oricât s-ar teme să îl recunoască, fiecare om, oricât de materialist, a simţit în umbre mişcări, a văzut unduiri în noapte, a prins cu coada ochilor ceva ce totuşi nu era acolo.

Desigur, toate aceste relatări, paralele şi mărturii pot fi anulate printr-un simplu refuz. Oricine poate să spună „nu există aşa ceva”, „nu este adevărat” etc. Neaşteptat însă, cercetările ştiinţifice efectuate în anii 80-90 ai secolului trecut – şi care continuă încă – par a confirma puterea ritualurilor şamanice tuvine (şi nu numai)![4] S-a ajuns chiar la folosirea lor în medicină şi multe alte domenii, unele secrete (aparţinând armatei sau serviciilor secrete din Rusia, China, SUA etc.). Fantezie? Ştiinţă? Bani aruncaţi pe geam de incompetenţă sau corupţie? Aplicaţii reale ale unor puteri spirituale reale ignorate programatic de materialismul ultimelor secole?

*

Oliviu Crâznic este, în calitatea sa de scriitor al unui roman gothic, deasupra unei asemenea discuţii. Pentru că nu-i poţi cere, evident, unui creator de literatură fantastică să respecte anumite percepte rigide, fie că ţin de ştiinţă obiectivă sau de prejudecăţi pretins ştiinţifice.

Totuşi, cu diplomaţie şi iscusinţă, autorul amintit incită la asemenea discuţii, deşi li se sustrage!

Pentru că încheierea cărţii, acea neaşteptată „saga în negru”, este o provocare aruncată cititorilor (şi criticilor, chiar!).

O provocare la care autorul însuşi nu răspunde… ceea ce este foarte bine.

Căci, până la urmă, o calitate foarte mare a acestei scrieri este, paradoxal, ambiguitatea.

Unde se termină binele, unde începe răul?

Unde se termină răul, unde începe binele?

Este – sau a fost – Inchiziţia exclusiv rea?

Există o lucrare a demonilor în lume, ori aceasta este doar fantezie şi isterie?

Este păcat doar să faci răul, sau şi să nu faci binele pe care îl poţi face?

Şi unde este hotarul binelui pe care îl poţi face?

Cât cântăreşte o clipă de şovăire?

Cât de greu atârnă vremea în care ne lenevim faţă de datoria de a ne dezvolta – fie şi în scrimă, ca eroul principal – într-o clipă critică?

Câtă grijă de sine şi câtă milă de sine este îngăduită înainte de a deveni izvor al răului?

Ce se află dincolo de ceea ce cunoaştem?

Sunt doar câteva din nenumăratele întrebări pe care, citind acest roman, nu poţi să nu ţi le pui. Şi cu atât mai mult după ce l-ai citit!

Autorul nu îţi răspunde categoric nici măcar atunci când pare că o face. O ceaţă de ambiguitate pluteşte peste cele mai hotărâte afirmaţii. Prin care se pun în discuţie, după cum am amintit, numeroase idei preconcepute. Dar concluzia nu se trage, ci este lăsată în aşteptare. Poate că cititorul l-ar dori pe autor călăuză în multe din aceste situaţii neclare, dar, categoric, Oliviu Crâznic refuză această postură. El este degetul care indică misterul, el este mâna ce dezvăluie noi întrebări, noi taine, dar nu acceptă să fie cel care tranşează dilemele, cel care oferă siguranţă sau certitudini.

Unde se termină romanul, unde începe discuţia serioasă?

În ce măsură se pot dezvolta micile indicaţii folcloristice, etnologice şi teologice redate de noi, pentru un studiu profund al lumii acestui roman?

Orice hotar am încerca să trasăm, este pur subiectiv.

Realitatea rămâne că la toate nivelurile fundamentale „… Și la sfârşit a mai rămas coşmarul” este un început, un teren de hotar, o deschidere.

Un început literar de excepţie, începutul unui univers literar, putem spune, un început gnoseologic, un început ideatic… Dar mai ales un început de căutări, în noi înşine şi în afară, pe multe planuri, în multe dimensiuni.

Şi, într-o lume care caută atât de mult, atât de ostentativ, şi cel mai adesea zadarnic, originalitatea, este o unitate între firesc şi original care va deveni exemplu de manual.

Dacă reuşita unei opere se măsoară după capacitatea ei de a marca omul, de a stârni întrebări şi schimbări, de a deschide drumuri, „… Și la sfârşit a mai rămas coşmarul” este, categoric, o capodoperă.

Şi totuşi, încercând să fiu pe linia acestui roman al lui Oliviu Crâznic, nu pot să nu rămân în ambiguitatea, în ceaţa gnoseologică pe care o impune atât de natural. Am spus la început că hotărându-mă se scriu despre această carte mi-am asumat una din cele mai grele sarcini. Pentru că, de fapt, nimic din ce am scris aici nu dezvăluie romanul, nu acoperă o suprafaţă semnificativă din teritoriul bogăţiei literare, gnoseologice, semiologice ale acestuia. Constat la sfârşit că tot ceea ce am spus poate să fie, cel mult, un început.

*

Despre autor:

 

MIHAI-ANDREI ALDEA (n. 1973) este teolog (specializarea „bizantinologie”, teza Romanitatea Românilor şi Imperiul Roman de Răsărit, 1999), doctor în filologie (specializarea „folcloristică”, teza Predestinare și liber-arbitru în basmul românesc propriu-zis. Motive narative: „călătoria inițiatică” și „frații gemeni”. Studiu de caz, 2013), doctorand în istorie, conferențiar, editor (suplimentul cultural al ziarului Flux din Chişinău, 2003-2004; Ed. Christiana, 2005-2010), publicist, poet (Zboruri, 2005; Zbor prin vâltoarea vremilor, 2007), romancier (Drumul spre Vozia. Vol. 1: Cei trei și Pădurea cea Mare, 2008; ed. a II-a, 2009; ed. a III-a, 2015; Vol. 2: Cei trei și luptele Deralei, 2015), autor de studii de specialitate, publicate în volum (Lumina Adevărului. Un studiu ortodox asupra adventismului și altor secte apropiate, 2007; Ortodoxia și artele marțiale, 2014), regizor și scenarist de filme de animație pentru copii (Prâslea cel Voinic și merele de aur, 2011; The Story of the Golden Apple, 2014), sportiv (a practicat, printre altele, atletism, judo și parașutism), filantrop.

[1] Şi care păstra pe trup urme cumplite ale rănilor căpătate în luptă, răni care fără îndelungă îngrijire medicală sigur l-ar fi ucis. Şi în ciuda acestui fapt stătea mai departe pe munte, în mijlocul împărăţiei urşilor…

[2] În limba română la Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002.

[3] Menţionăm o informaţie ce poate părea colaterală, dar nu lipsită de interes: în ritualul de înmormântare al şamanilor tuvini se regăsesc elemente scitice incontestabile, recunoscute ca atare de către specialişti.

[4] Dr. Marianna Artaşirovna Devlet, în Cuvânt de început la M.B. Kenin-Lopsan, op. cit., p. 15-18 ş.u.

libris.ro%20

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #44 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *