Însângerată, luna

de Oliviu Crâznic

 Când noaptea fâlfâie greoaie pe codru şi strigile încep să vâneze şobolanii vâscoşi, mă trezesc ca din amorţeală şi ies la plimbare. Mă mişc greu sprijinindu-mă de copaci, şi deşi anii au trecut ca şi viaţa şi visul, îmi e totul proaspăt în amintire. Trec pe lângă heleşteul mâlos în care a intrat pentru ultima oară, pe lângă luminişul rotund ca un ochi de la marginea pădurii unde se ivea să ne cheme, şi privesc din depărtare clădirea părăginită şi urât mirositoare a fortului părăsit, pe care cresc iedera şi buruienile bolnave. Uneori mă avânt într-acolo şovăitor, dar renunţ de obicei la jumătatea drumului. Ca beat şi bolnav mă întorc spre răcoarea pădurii şi a apei, şi de cele mai multe ori mă aşez pe o piatră. Sper (mă tem?…) că într-una din nopţi am să o întâlnesc pe fata care mi-a luat inima, sper, mă tem, că am să o întâlnesc pe ea.

 

Acum foarte multă vreme, venisem în Transilvania cu afaceri. Călătorisem de la Bistriţa cu trăsura, şi planul iniţial era să cumpăr un cal de la Fortul Omului Mort, dincolo de pasul Vâlcan, unde aveam scrisori de acreditare pentru căpitanul Morphis. Românii opuseseră o rezistenţă sălbatică, dar regiunea era acum în mâinile trupelor imperiale, şi tensiunea dintre localnici şi ocupatori făcea călătoria deosebit de periculoasă. Mă înarmasem cât de bine putusem şi încercasem să găsesc un tovarăş de călătorie, din nefericire tot ce putusem obţine era să mă întâlnesc la Fort cu un asociat de-al meu din Cluj, un oarecare maghiar pe nume Ganaz. Împreună urma să trecem Valea Lupului şi să ridicăm o sumă de la evrei, după care, din nou, trebuia să mă întorc singur.

Neimplicat în politica Imperiului şi venind des în Transilvania şi Valahia cu diverse treburi financiare, aveam relaţii destul de bune cu locuitorii acestor meleaguri, cărora le vorbeam, destul de bine, limba. Dar se putea întâmpla oricând să nimeresc într-o ciocnire, şi la mânie, localnicii nu mai ştiau de nimic. Uneori pârjoleau totul pe distanţe uriaşe şi calul murea de foame sub tine, iar fântânile erau otrăvite şi nu puteai decât să speri că Domnul va trimite o ploaie ca să scapi.

Nu trimitea întotdeauna.

Iar pe marginile drumurilor imperiale, găseai de multe ori cadavre eviscerate atârnate în pari, şi erau de bărbaţi majoritatea, dar nu toate.

Am ajuns la Fortul Omului Mort într-o seară răcoroasă de iulie, răcoroasă din cauza muntelui şi a râurilor care curgeau în apropiere cu şopot straniu şi trist. Pe drum, tovarăşii mei din trăsură vorbeau de atacuri organizate de localnici şi de represiunea austriacă, şi toţi erau supăraţi şi îngrijoraţi şi nemulţumiţi. Nu mai primisem nici o veste de la Ganaz, aşa că dacă nu îl găseam la fort, trebuia să îl aştept acolo.

Clădirea fusese ridicată la distanţă de marginea pădurii, atât cât o permitea relieful. Meterezele erau groase şi se înălţau maiestuoase şi ameninţătoare în beznă, iar luna nu răzbătea prin norii groşi şi negri care acopereau orizontul. Fortul, neobişnuit de tăcut, nu dădea deloc senzaţia unei aşezări pline de viaţă, fie ea chiar şi una aflată în aşteptare atentă. Dimpotrivă, aş fi putut crede că era pustie. Au trecut minute bune de lovit regulat în lemnul de frasin al porţii, şi o undă de teamă că aş fi singur pe meleagurile acelea cumplite îmi străbătu mintea şi şira spinării până când uşa cea grea se deschise, şi feţe întunecate şi neprietenoase mă priviră fără o vorbă, făcându-mi un semn să intru şi conducându-mă la căpitan.

Figura lui Morphis era una aspră de ofiţer, acoperită de cicatrici şi de riduri. Uniforma îi era neîngrijită. Sabia lungă o ţinea pe masă, dar am văzut rugină pe lamă şi m-am mirat. Nimic nu amintea de ordinea imperială. Nu a scos vreun cuvânt cât mi-a citit scrisorile de recomandare, apoi mi le-a înapoiat cu o grimasă şi mi-a spus că sunt liber să rămân dacă vreau. Ganaz nu venise şi nici nu avea să vină. Transilvănenii colcăiau în pădure, ucigând toţi călătorii străini. Mai mult ca sigur tovarăşii mei de drum ospătau deja corbii.

Înfiorat, l-am întrebat dacă nu poate trimite oameni să îi ajute, şi a ridicat din umeri. Nu am mai zis nimic. Mi-a dat o cameră murdară şi neîntreţinută şi m-am aruncat pe un pat de lemn cu armele la îndemână şi zăvorând uşa cu grijă, întrebându-mă în gând ce aş avea de făcut.

De oboseală, am adormit.

Somnul mi-a fost greu şi fără de vise, ca somnul de mort, dar undeva după miezul nopţii m-am trezit dintr-odată, şi pe fereastra zăbrelită a camerei am văzut luna palidă ivită din nouri, şi ca o dungă de sânge pe suprafaţa ei alburie.

M-am ridicat în picioare.

Greu de explicat ce s-a petrecut pe urmă, căci mă simţeam pe jumătate adormit. Ceva ca o atracţie puternică şi fluidă curgea prin mine, şi am deschis uşa dintr-un impuls irezistibil, urcând alene pe meterez. Îmi spuneam că ieşisem la aer sau poate să văd ce e cu luna mai de aproape, dar de fapt era ceva peste puterile mele, şi cumva simţeam că e ceva diabolic şi rău.

Pe metereze nu eram singur. Doi servitori români se aflau acolo. Priveau cerul şi şuşoteau, şi când m-au văzut m-au privit cu îngrijorare. Dar eu nu le-am dat atenţie şi nu mă mai uitam la lună sau la ei, ci doar la fata care se ivise la marginea pădurii.

Nicicând nu mai văzusem sau visasem o asemenea frumuseţe, o atât de perfectă îmbinare a trăsăturilor ei zeieşti. Era ca şi cum Afrodita coborâse din mituri. Părul îi era o cascadă strălucitoare şi blondă, iar ochii ca smaraldul lichid. Trupul îi era numai unduire şi forme. Purta doar o mantie de purpură catifelată şi podoabe străvechi şi minuţios lucrate, dar cumva nu părea necuviincioasă. Îi vedeam de la distanţă buzele roşii şi pline şi brăţara de aur de pe glezna delicată, vedeam chiar genele tremurând irezistibil peste adâncul ochilor mari, unghiile lungi şi vopsite cu aceeaşi culoare purpurie care semăna cu nuanţa observată ceva mai devreme pe astrul cadaveric al nopţii. Pielea îi era albă ca marmura şi corpul – un templu.

Fascinaţia mă copleşea.

Am privit-o minute cum stătea nemişcată între verdele întunecat al copacilor, cu mintea, sufletul şi inima amestecate de beţia simţurilor bolnave şi trupul tremurând de dorinţă ca şi de friguri. Nu mă puteam gândi decât să o iau în braţe şi să o cer în căsătorie. În clipa aceea mi-aş fi dat viaţa ca să îi pun inelul pe deget, şi nu îmi păsa dacă era o localnică sau cineva de la fort. Voiam doar să fie a mea şi să o duc de acolo.

Cei doi localnici se uitau la mine cu spaimă.

– Cine este?… am întrebat, arătând cu mâna tremurândă spre lizieră.

Feţele românilor erau albe.

– O vedeţi?… întrebă unul din ei.

L-am privit cu mare nedumerire.

– E Fiica Lunii, spuse celălalt. Nu vă uitaţi la ea… altfel o să vă fure inima.

Ştiam destul de bine limba valahă, dar felul în care a pronunţat ea mi s-a părut ciudat, încât aproape că nu am recunoscut cuvântul. Şi amândoi erau îngroziţi.

– Ce vreţi să spuneţi?… am întrebat încruntat. Cum adică, dacă o văd?… Şi ce e aia, Fiica Lunii?…

– Noi nu o vedem, spuse încet unul dintre localnici.

L-am privit buimăcit. Ce era asta?… Oare îşi băteau joc de mine?…

Dar feţele lor arătau rău.

– E chiar acolo, am spus indicând spre pădure, dar într-adevăr nu mai era nimeni. Dispăruse când întorsesem capul, dispăruse şi nuanţa sângerie din lună, iar eu mă uitam prosteşte spre copacii verde-închis între care văzusem zeiţa. Şi cei doi transilvăneni priveau către mine cu frică.

M-am întors furios pe călcâie şi am coborât meterezul, decis să lămuresc problema cât voi putea de devreme dimineaţă. De fapt, aş fi vrut să o fac chiar atunci, dar nu puteam să îl trezesc la ora aceea pe căpitanul Morphis.

M-am plimbat cu frenezie pe ziduri, în speranţa că fata se va ivi din nou, dar nu mai era nicăieri, iar luna arăta normală. Pe măsură ce orele reci ale nopţii treceau şi zorii erau aproape, m-am gândit la absurdul vedeniei, la ce şanse ar fi fost ca o fată frumoasă şi goală să se afle în pădure singură noaptea, şi m-am întrebat dacă eram nebun.

Dar localnicii nu negaseră că era acolo. Spuseseră doar că nu puteau să o vadă.

Căpitanul mă primi fără entuziasm chiar în zori, şi un bătrân cu părul scurt şi albit se afla cu el în încăpere. Mi-a fost prezentat ca fiind doctorul Klaus. Mă ascultară cu atenţie, căpitanul strângând din dinţi, doctorul clătinând îngrijorat capul. Spre finalul relatării, ştiam deja că mă vor crede dement, aşa că am fost întru totul surprins când l-am auzit pe ofiţer rostind cuvintele:

– Ştiam că a fost aici. A dispărut străjerul azi-noapte.

Parcă mă lovise puternic în creştet.

– Fiica Lunii?… am bâiguit.

Doctorul Klaus ridică din umeri.

– Vine aproape întotdeauna. Stă la lizieră şi cheamă cu mişcările corpului, uneori şi şopteşte. Mulţi merg. Câţiva rezistă. Oricum ar fi, ia din noi.

Nu-mi venea să îmi cred urechilor.

– Vreţi să spuneţi că e o localnică?… Atrage oameni, pentru ca tovarăşii ei să îi ucidă?…

Ipoteza era absurdă. Era atât de frumoasă!…

– Nu, spuse Morphis. Atrage şi localnici.

Eram complet năucit.

– Căpitane…, am şoptit. Ce Dumnezeu se întâmplă?…

Ofiţerul îşi feri privirea.

– Încă nu ştim. Ştim doar că vine acolo, şi unii bărbaţi se duc după ea. Nu se mai întoarce nici unul, desigur.

– Am încercat să o vânăm, zise Klaus. Nu reuşim să o găsim niciodată. Dar câte unul din grup dispare, sau găsim pe cineva lipsă când ne întoarcem la fort. Într-un fel sau altul… îi ucide. Într-un fel sau altul… ne va ucide pe toţi.

– Doamne Dumnezeule mare, am spus şoptit.

– Vom abandona fortul, adăugă Morphis. Dar acum este imposibil. Suntem încercuiţi. Aşa că nu putem decât să aşteptăm… şi să privim cum ne ia oamenii.

– Dar dacă ştiu ce îi aşteaptă… de ce se duc?…

– Şi tu ştii ce te aşteaptă. Tu nu te-ai duce?…

Am refuzat să răspund. Am refuzat şi să gândesc răspunsul.

– Tot ce putem face e să stăm departe de zid şi să nu privim afară. De asemenea, stăm grupaţi, pentru a ne feri unii pe alţii. Dar nu putem sta toţi la un loc… căci ne e frică să o lăsăm nesupravegheată cu totul. Ne temem că ar putea încerca să intre.

Mi se zbârlise părul în cap şi inima îmi tremura de groază.

– Dar dacă… am încercat, dacă localnicii dispăruţi sunt de fapt oamenii ei, fugiţi de aici şi rămaşi alături de complici?… Toată treaba asta cu Fiica Lunii… poate nu voiau decât să bage groaza în voi!…

– Au reuşit, spuse mohorât Klaus. Dar dacă e o fată ca toate celelalte, de ce o văd doar unii?…

Nu aveam nici un răspuns. Întrebarea rămase în aer.

– Nu putem decât să lăsăm multe gărzi treze în curte, care să vegheze ca ea să rămână acolo, şi ca nici unul dintre noi să nu plece cumva. Dormim puţin. Suntem la capătul puterilor. Şi oricât ne străduim, tot mai e câte unul care pleacă.

– Şi nu aveţi nici o soluţie?…

– Doar ne rugăm.

M-am rugat şi eu în ziua aceea şi m-am ferit de ziduri şi nopţile au trecut, iar oamenii continuau să dispară. Aşteptam sosirea trupelor imperiale care să ne despresoare, şi între timp i-am pierdut pe cei doi localnici care mă avertizaseră, şi într-o noapte cu lună însângerată l-am pierdut şi pe doctorul Klaus.

Şi, când mai eram numai trei oameni, l-am pierdut şi pe căpitanul Morphis.

Trecuseră săptămâni de când o văzusem dar încă o mai purtam în carne, cu dulceaţa trupului ei revenindu-mi noapte de noapte în vis. Însă mă simţeam mai puternic. Şi în dimineaţa acelei zile, am hotărât să îmi încerc norocul de unul singur căci ceilalţi refuzaseră să plece, şi am decis să trec de împresurare sau să mor încercând.

Am plecat în zori şi am lăsat la fort un om singur.

Nu aveam cal şi m-am grăbit cât am putut, dar eram obosit şi nu cunoşteam regiunea. Am dat de două ori peste pâlcuri răzleţe de localnici înarmaţi, şi am reuşit să mă ascund cu spada în mână şi să îi urmăresc din ochi cum trec cu ochii aprinşi, spionând de la depărtare fortul. Nu păreau fericiţi ci bolnavi, şi ceva lăuntric îmi spunea că şi ei pierdeau oameni.

Apoi seara a fost aproape.

Mă îndepărtasem destul de mult, şi puteam spera că Fiica Lunii rămăsese în urmă. Dar nu şi în gândurile şi dorinţele mele. Fără să vreau, parcă încetinisem pasul, parcă ceva mă împiedica să înaintez, mă îndemna să adorm şi să aştept luna, şi numai cu mari eforturi reuşeam să continui să merg.

Reuşeam totuşi.

Apoi luna s-a ivit pe cer cu aceeaşi nuanţă de roşu şi eu eram lângă un heleşteu, şi mă oprisem şi priveam în gol şi ea era desigur acolo.

Era scufundată până la genunchi în apă, deşi apa părea mai adâncă, şi imaginea ei era ca de înger ceresc. Vântul blând şi răcoros al pădurii îi făcea mantia să tremure în jurul trupului fermecător, şi buzele şi genele mă chemau să intru în apă.

Am scos pumnalul şi am intrat.

Pe măsură ce păşeam şi mă apropiam de ea, de picioarele mele tremurânde se loveau trupurile moi ale celor care dispăruseră şi al căror sânge colora apa, în vreme ce se rostogoleau cu ochii holbaţi şi pieptul desfăcut şi gol, împinşi de colo-colo de valuri. Şi tot cu pieptul desfăcut şi gol se lovi de picioarele mele cadavrul căpitanului Morphis.

Nu vă uitaţi la ia… altfel o să vă fure inima.

Ia. Nu ea. Asta spusese localnicul. Şi, într-adevăr, fata lua inimi.

Am ridicat pumnalul şi mantia îi alunecă de pe umeri şi am scăpat arma când zeiţa mă îmbrăţişă caldă şi goală şi îmi şopti vorbe vrăjite la ureche. Şocul veni totuşi abia simţit, şi când se trase în spate zâmbind eu am rămas clătinat pe picioare, cu cadavrele putrezite şi moi lovindu-mi-se lin de genunchi.

În mâna cu unghiile delicate şi lungi, ia ţinea o inimă însângerată şi roşie care bătea încă.

#

Prezenta povestire face parte din volumul de colecție “Ceasul fantasmelor” [Ed. Crux Publishing, 2015]