de Ioana Alexandra Antone
Câștigător al Premiului Galileo 2011 pentru Cel mai bun volum al anului 2010, al Premiului Societății Europene de Science Fiction – Encouragement Award Eurocon 2012 și comparat deseori (pe bună dreptate !) cu Edgar Allan Poe, OLIVIU CRÂZNIC este scriitor de literatură fantastică, publicist și consilier juridic, născut în Transilvania.
Cea mai recentă carte a lui Oliviu Crâznic, Ceasul fantasmelor, lansată la sfârșitul lui martie 2015, de către editura Crux Publishing, în cadrul târgului de carte „Final Frontier”, ce a avut loc în Nexus Club și la care am avut plăcerea să particip, este o colecție de povestiri scrise cu măiestrie, putând mulțumi cu ușurință nu doar o singură categorie de cititori, deoarece îmbină mai multe specii literare – dintre care amintim fantasy, SF și gothic. Așadar, o carte complexă, pentru toate vârstele și gusturile, în care suspansul, misterul și neprevăzutul te înconjoară la fiecare pas, pagină cu pagină, în timp ce pătrunzi tot mai adânc într-o lume uimitoare, cum numai în operele lui Baudelaire, Sir Arthur Conan Doyle și Edgar Allan Poe mai găsești.
Pe parcursul celor patru părți, prin poveștile create de autor, veți trăi situații neprevăzute, veți avea ocazia să cunoașteți personaje noi – „un răzbunător rănit și o fată cu trandafiri în păr, care își doarme somnul de veci sub gheață”, „o seducătoare stranie vizitând un fort izolat, din care soldații dispar unul câte unul”, „trei adolescenți care întâlnesc un Rău ocult în drumul lor spre maturitate” etc. –, și să vă reîntâlniți cu un personaj mai vechi, unic și foarte promițător, despre care vom mai auzi cu siguranță în viitorul apropiat: preafrumoasa Ermengaarde din Dinastia Eyes.
Chiar dacă inițial am vrut să povestesc, pe scurt, întâmplările imaginate de autor și să vă familiarizez puțin cu personajele create, am decis să nu dezvălui prea multe informații, pentru a vă putea bucura de o lectură cât mai surprinzătoare și pentru a păstra misterul la cote maxime.
Astfel, pentru cei care vor să petreacă câteva ore în compania unor personaje fascinante, realizate cu mult talent, dar și pentru cei care vor să se bucure de o carte de calitate, atât din punct de vedere scriitoricesc, cât și în ceea ce privește tiparul și grafica (pagini de o foarte bună calitate, coperta de o frumusețe deosebită – nu m-am putut abține să nu îi fac o poză, o puteți observa mai jos –, scriitura impecabilă. Felicitări editurii Crux Publishing pentru respectul arătat cititorilor!), recomand cu căldură Ceasul fantasmelor.
În plus, atât pentru cei care au citit deja cartea și vor ceva mai mult, cât și pentru cei care încă mai au dubii (nu știți ce pierdeți!), recomand romanul …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul, scris tot de către maestrul gothicului românesc, cum îmi place să-l numesc pe scriitorul Oliviu Crâznic.
Volum publicat la editura Vremea, în anul 2010, …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul este un roman desăvârșit, întunecat și plin de mister, care te transpune cu ușurință, încă de la primele pagini, într-o fascinantă și, în același timp, macabră poveste – nimeni nu este ceea ce pare, iar suspansul te însoțește nestingherit cu fiecare pagină, intensificându-ți simțurile și făcându-ți inima să bată mai puternic.
Acțiunea se petrece în mărețul și, pe alocuri, înfricoșătorul Castel al Ultimelor Turnuri, acolo unde are loc celebrarea căsătoriei dintre marchiza Josephine și puternicul, preadisputatul conte german Max Schwartz. Pe parcursul romanului invitații, cum nu se poate mai neobișnuiți și aleși cu un scop ascuns de către marchiză, se văd nevoiți să se confrunte cu o forță de neînțeles, malefică și tot mai puternică pe măsură ce se înfăptuiesc – nimeni nu știe de către cine – odioase crime. Invitații respectivi reprezintă, la rândul lor, forțe diferite – Religia, Autoritatea, Legea, Știința ș.a.m.d. – și au viziuni opuse, ce intră în conflict una cu cealaltă; cu cât încearcă să deconspire presupusele secrete pe care le ascunde fiecare, cu atât conflictele cresc, gradual, iar atmosfera devine deosebit de încărcată. Celebrarea nunții în sine devine o mare șaradă, o prefăcătorie ce se transformă, și ea, în ceva mai mult. În ceva Rău, malefic.
Bazată pe cronici medievale, cartea tratează diferite teme precum vampirismul originar, exorcismul, cărțile interzise, insignifianta distanță dintre Bine și Rău, iar sfârșitul romanului, prin multele cercetări întreprinse și nenumăratele surse studiate de către autor, ne aduce, în încercarea de a înțelege mai bine anumite fapte și acțiuni ale personajelor, o postfață în care cititorul este invitat să descopere miturile din spatele poveștilor legate de crimele înfăptuite în trecut în numele unor credințe păgâne, legendele ce vizează castelele blestemate, veridicitatea cronicilor ce îl menționează pe Vlad Țepeș, cât și explicațiile unor termeni și concepte mai puțin cunoscute sau nu tocmai corect înțelese de publicul larg, precum „revenant”, „manticoră”, „transmigrație”, „evolution backwards”, „decorporalizare”, „ectoplasmă”, „pentagramă” sau Sfânta Inchiziție”.
Parcurgând postfața, cititorul va fi pus față în față cu numeroase întâmplări a căror veridicitate este intens dezbătută, autorul ajutându-ne astfel să diferențiem simplele mituri de adevărurile șocante, toate menționate și analizate în rapoartele oficiale ale autorităților, rapoarte medicale sau cărți de specialitate.
Așadar, romanul nu reprezintă doar o simplă aventură închipuită, fiind inspirat din enigmele istoriei și având la bază numeroase surse și teme, ceea ce demonstrează efortul de cercetare și dedicarea scriitorului Oliviu Crâznic.
Dincolo de toate aceste considerente de natură supranaturală, cartea mai evidențiază și diferitele caractere ale oamenilor, atât de firavul prag dintre Bine și Rău, ușurința cu care acțiunile noastre și veșnica vulnerabilitate cu care noi ne luptăm (sau nu, cedându-i mult prea ușor) contribuie la anumite schimbări, de cele mai multe ori ireversibile.
În încheiere, am selectat câteva citate foarte dragi mie, care mi-au rămas întipărite în minte multă vreme după ce am terminat de citit aceste două cărți, și pe care, sunt sigură, le voi reciti cu plăcere de fiecare dată când voi vrea să lecturez ceva unic, diferit și memorabil.
CEASUL FANTASMELOR:
„Ermengaarde Eyes mă aștepta în picioare, sprijinită cu un aer visător de peretele rece. Privirea îi era pierdută undeva în gol, în direcția în care putea să privească în spațiu, dar expresia ei infirma ideea că se uita la ceva anume. Cârlionții blonzi îi scăldau ca o apă umerii albi, iar profilul aristocratic era cu atât mai evident, cu cât astfel de femei nu existaseră niciodată pe Marte.”
„Pentru cine nu a văzut până acum o terrană, e foarte greu să mă înțeleagă. Dar eu am să încerc să explic. Ochii, ochii erau fără îndoială o problemă; i-a întors către mine când intram și parcă sufletul mi s-a mișcat în trup, gata să îl părăsească. Erau adânci și amețitori, ca un iaz ce adăpostește înecații, caramel lichid umbrit de gene negre ce tremurau cu o siguranță dezarmantă – era ca și cum te lăsau dintr-odată complet dezbrăcat în fața ei, paralizat și vulnerabil.”
„Cât de greu vă imaginați că este să ucizi un bărbat care te iubește, un bărbat a cărui unică, oarbă dorință este aceea de a te salva?…”
„Dumnezeu a pus Binele și Răul în sufletul nostru când ne-a creat, odată cu capacitatea de a le recunoaște; dar în veacurile care s-au vălurit nătâng, demoralizator peste noi, ne-am ucis singuri învățămintele și conștiința.”
„Când vremea e rea și locul e rău, clipele trec toate deodată și seamănă teribil una cu alta. Astfel, nici măcar veșnicia nu durează mult.”
„Ermengaarde ne aștepta, cu același surâs melancolic pe buze. Nu ne întreba nimic, dar fețele noastre spuneau destule. Și fața ei spunea destule (….). Fără un cuvânt, i-am făcut semn să iasă pe coridor, și trupul fetei se undui ca o panteră aurie printre noi, lăsând o dâră de parfum amețitor în timp ce picioarele ei goale atingeau metalul de gheață al podelei culoarului.”
…ȘI LA SFÂRȘIT A MAI RĂMAS COȘMARUL
„Chipul angelic încadrat în bucle blonde și cârlionțate, prinse parțial pe spate cu o panglică de mătase roșie, fața fină și aristocratică, albă ca laptele, ochii căprui-aurii, genele lungi, buzele mari și roșii care schițau un surâs amuzat, dar deloc răutăcios, cerceii imenși de aur fin în urechiușele delicate, nasul puțin în vânt, de prințesă răsfățată, gâtul delicat încadrat cu un colier minunat de aur, toate ar fi făcut-o să arate ca o zeiță, dacă n-ar fi fost atât de copilă. Dar puritatea care emana din ea, ca o aură, schimba prima impresie și te deturna de la orice gânduri ți-ar fi venit, făcându-te să te simți intimidat și vinovat, căci era evident că stai de vorbă cu un înger.”
„Și o iubesc atât de mult încât dacă m-ar înșela n-aș putea s-o torturez înainte de a o ucide.”
„Dar omul este învățat să tragă concluzii din informațiile pe care le are, în vreme ce adevărul se află, de cele mai multe ori, în informațiile care lipsesc.”
One thought on “Ceasul minunilor, ceasul coșmarului”