de Adrian Ioniță
În cele trei mandate de când este șef al statului, aceasta este a 11-a conferință de presă pe care o are preşedintele Putin cu jurnaliști ruşi și din străinătate. Aceste întâlniri de presă, au loc o dată pe an, de obicei pentru câteva ore.
Nu aştept până la sfârşitul acestei conferinţe pentru a începe comentariul meu. Mă întreb cât de pregătit poate fi preşedintele pentru a răspunde cu exactitate unor întrebări cum sunt de exemplu cele legate de adopţia copiilor sau de procentul de creştere al traficului aerian. Este evident pentru mine că o parte din întrebările puse au trecut printr-o pre-selecție. Există desigur o spontaneitate indiscutabilă în acest dialog şi ea poate fi citită în detalii. Sigur că anumite situaţii nu pot fi prevenite, dar se pare că ruşii sunt mai bine organizaţi decât americanii şi nu am văzut nici un pantof zburând spre președinte aşa cum s-a întâmplat în 14 decembrie 2008, când un jurnalist irakian şi-a aruncat pantofii spre preşedintele american George W. Bush.
Potrivit Kremlinului, aproape 1.400 de jurnaliști au primit acreditare pentru evenimentul din acest an. Întrebările s-au centrat în jurul economiei Rusiei, bazată foarte mult pe preţul internaţional al petrolului, și pe modul în care ea va face față declinului continuu al prețurilor la nivel mondial. De asemenea, întrebările s-au axat pe drepturile sociale ale cetățenilor, dar și pe corupție și probleme internaţionale, cum ar fi relațiile Rusia-Vest, criza ucraineană, situația din Siria și relațiile Rusiei cu Turcia.
Puţin a introdus tradiția de a ține conferințe anuale de presă în 2001. Cea mai lungă conferinţă de acest fel a avut loc în decembrie 2008, când președintele rus a răspuns la 106 întrebări timp de patru ore și 40 de minute. Dacă mă uit la ceas acum, se pare că această conferinţă a ţinut 3 ore şi 11 minute.
Anul trecut, Putin a răspuns la 53 întrebări puse de 38 de jurnaliști din Rusia și alte țări. Cele mai multe dintre ele au fost legate de problemele economice din țară. Unele se învârteau în jurul crizei din Ucraina și a vieții personale a președintelui.
Astăzi, prima întrebare pusă președintelui a fost legată de situația economică complicată din lume şi de previziunile de dezvoltare a situației economice din Rusia. Economia rusă a trecut de apogeul crizei şi se află în revenire, a răspuns președintele Putin. Greu de susținut acest lucru pe fondul pe care recunoaşte că PIB-ul a scăzut cu 3,5% şi venitul real al populației cu peste 5%.
Această afirmaţie a stârnit întrebări despre pensii şi ajutoare sociale şi răspunsurile sale au fost neconvingătoare din punctul meu de vedere. Inflaţia reală este un termen abstract a cărui ajustare o înţelegi mai greu dacă pensia se măreşte cu 11,5% şi tot nu simţi că îţi poţi plăti întreţinerea. Șomajul fluctuează în jurul valorii de 5,6%, care este destul de bună în opinia sa. Sunt curios câte procente au fost adăugate aici prin crearea de locuri de muncă în industria armamentului care trece prin cea mai mare transformare de după cel de-al doilea război mondial.
Întrebarea firească care decurge de aici este despre relațiile cu Turcia. Va rupe Russia toate legăturile cu Ankara, care va fi soarta președintelui Assad? Președintele Putin spune că incidentul cu doborârea bombardierui rusesc nu este doar un act neprietenos, ci unul ostil. Mai mult decât atât, Turcia a fugit să se plângă la NATO în loc de să soluționeze situaţia. “Dacă ar fi fost un accident cum au pretins, cel puţin ar fi putut să-și ceară scuze. Este scandalos. Autoritățile turce au refuzat să coopereze cu noi. Le-am oferit să coopereze prin canalele care erau în vigoare. Nimeni nu ne-a avertizat cu privire la turkmeni. N-au spus nimic. Nu am avut apărare aeriană atunci. Avem bateriile S-400 acum. Poate că guvernul turc a jucat jocul americanilor, nu știm, oricum, ei s-au pus într-o situație gravă”. În ce priveşte soarta preşedintelui Assad, Vladimir Putin a reafirmat poziţia Moscovei de a nu permite interferenţe externe.
Personal cred că evenimentul, deşi un display rar în alte ţări, nu s-a ridicat la nivelul pe care îl aşteptam şi nu a adus nimic nou. Practic, cu excepţia faptului că a admis pentru prima dată că în Ucraina se află personal militar rusesc, președintele Putin a răspuns unor întrebări al căror răspuns era previzibil. Îl admir pe Putin pentru faptul că poate trece cu candoare prin evenimente de acest gen care pot să îl expună în mod neplăcut sau neaşteptat. Dar s-a descurcat bine, a părut sincer şi încrezător și a vorbit elocvent şi relaxat deşi din repeziciunea cu care a răspuns întrebărilor se citea un automatism exersat în zecile de întâlniri şi conferinţe prin care trece.
Ceea ce m-a şocat de când urmăresc evenimentele declanşate de la criza ucraineană încoace este metabolismul ridicat cu care se schimbă lumea din jurul nostru şi repeziciunea cu care ruşii au răspuns încercărilor prin care au trecut.
În mod ironic ceea ce se întâmplă astăzi cu Rusia este un replay american care mă duce cu gândul la miliardele de dolari investiţi de USA în infrastructura din Orientul Mijlociu. Ca şi ruşii, ei au investit din greu în conducte, transport, rafinării etc, pentru ca în momentul în care Saddam a schimbat moneda de schimb commercial din tranzacţii şi a atentat la interesele lor să ajungă la război. Nu ştiu dacă Putin îşi dă seama de această coincidenţă atunci când vorbeşte de intervenţiile americane în zonă ca de o formă imperialistă de interferenţă în interesele altor state.
Russia reiterează de fapt un exerciţiu prin care au trecut americanii. Una dintre diferenţe, un detaliu ce-i drept, este aceea că americanii acţionează ca importatori pe când Rusia este un exportator. Ambele situaţii implică o startegie de apărare a unor interese economice. Legislaţiile necesare în aceste proiecte mamut sunt foarte complexe şi au determinat în multe situaţii ca americanii să ia decizii unilaterale, să treacă peste deciziile ONU sau alte altor foruri şi, de multe ori, să recurgă la un război propagandistic care să le salveze faţa. Se pare însă că astăzi totul este atât de transparent încât toată lumea ştie că ştie şi ce știe şi, ca să trag o linie în nisip, nu vede altă rezolvare decât cea a urmării intereselor proprii. Ca dovadă nu mai are sens să vorbim nici măcar de tercicomunism când vedem că a explodat mămăliga.