David Grossman la Bucureşti – despre cărţi, politică şi apatie 

de Adrian Grauenfels
fotografii: Paulina Selaru

 

 

La Muzeul Ţăranului Român (clubul Ţăranului), ticsit de oameni şi fum gros de ţigară, l-am întâlnit pe scriitorul israelian David Grossman, invitat la o discuţie despre literatură şi politică, de fapt un fascinant maraton confesional. Am consemnat cu fidelitate discursul d-lui Grossman în speranţa că vom cunoaşte o parte din gândurile acestui scriitor de limbă ebraică tradus în circa 30 de limbi diferite.

 


Noiembrie 2015 la Bucureşti

Grossman începe cu relatarea recentei tragedii teroriste de la Paris. Scriitorul şi soţia sa se aflau acolo, şocaţi. E trist să vezi Parisul la câteva ore după atentat. Parizienii au încercat să revină la normal, la firescul marelui oraş. Dar ei nu înţelegeau ce se întâmplă, ce se petrece. Cât de profundă este schimbarea care a venit. Teroarea striveşte esenţa libertăţii şi a egalităţii. Teroarea te face suspicios, atent în jur. O astfel de experienţă teroristă te constrânge să-i categoriseşti pe cei din jur, pe toţi, după piele, culoare, vorbă, maniere. Preşedintele Holland a spus “Franţa este în război”. Francezul nu înţelege ce înseamnă să trăieşti în război. În astfel de situaţii cuvintele uzuale sunt primele victime. Eşti tentat să manipulezi limba ca tu să fii protejat. Limbajul nu mai reflectă realitatea. Guvernele folosesc un limbaj care să descrie situaţia nou creată după cum cer interesele politice. Este ca un tampon între individ şi situaţie. El îi separă pe cei răi de cei buni. Devii blocat în această situaţie şi după un timp apare un dicţionar al limbii, care te protejează. Este o limbă care te calmează sau te asmute contra inamicului. Literatura are nevoie de o anumită precizie. În cărţile mele invit oamenii să accepte o multitudine de condiţii şi o cale de expunere a lor. Indivizii sunt surprinşi în situaţii extreme. Striviţi de violenţă sau de o cruzime extremă. Ei încearcă să-şi reclame individualitatea: de pildă când este vorba de evrei în Holocaust, oameni obişnuiţi, ca noi, care au fost expuşi la vederea unor corpuri de cadavre mutilate. Sau cei aflaţi sub ocupaţie militară, paralizaţi de frica de a-i pierde pe cei dragi. Am învăţat ce mult afectează această expunere viaţa şi cum prin cuvinte se schimbă ceva în tine, ca scriitor. Schimbările se produc şi în alte situaţii. Cartea mea “Un cal intră într-un bar”, recent lansată în limba română, explică de de ce nu sunt un adept al stand-up comediilor. Când textul este bun, e grozav, dar ce vedem la TV este patetic şi nu mă distrează. Totul este ridiculizat. Este o situaţie neplăcută, defectivă. Nu sepoate face băşcălie din orice, cu orice preţ. În cartea pomenită există un personaj, Dovale, de 57 de ani, care pe scenă este brutal şi îşi chinuie audienţa. E agresiv cu publicul. Îşi bate joc de cei din sală. Iată o scenă cheie: În Natania, într-un bar, o doamnă de statura mică şi cu o fire copilăroasă asistă la show. Dovale o cunoaşte personal, femeia este şocată de glumele sale vulgare, nu le înţelege, crede că e vorba de o trădare, o înşelătorie, cât sunt spusele de dureroase. Dovale nu o recunoaşte în public, dar simte acolo un element care i se opune. Ea îi zice: “Tu erai un băiat bun.”. Brusc Dovale trece la altă poveste, una nouă, diferită de cele de dinainte. Noua poveste este tristă, adevărată, a unui copil de 14 ani. Părinţii lui nu se înţeleg, sunt certuri mereu între ei şi copilul este trimis în Neghev. Este speriat, derutat, se simte abandonat. După 3 zile de cantonament într-o tabără de antrenament militar un soldat îi cere lui Dovale să vină imediat la comandant. În fugă! cere soldatul, dar de ce această grabă? Soldatul îi spune că la ora 16 trebuie să fie la o înmormântare. Un command car îi este pus la dispoziţie şi timp de 4 ore de drum copilul nu ştie nimic. Cine a murit, mama sau tata? Era un copil timid, cum să întrebe aşa ceva un străin. Morala acestei poveşti este atitudinea de indiferenţă, ignorarea celuilalt, o formă gravă a cruzimii la care suntem supuşi. Grossman când scrie nu vrea să jignească. Scrisul este un proces lung, autorul se gândeşte la cititor, la rase, la politicieni, pe cine ar putea jigni. O poveste bine scrisă este dictată de melodie, de vocea ei, de ritm. Nu se poate scrie decât urmând precis linia poveştii, este o necesitate irezistibilă. Eu nu scriu cărţi de bucate, spune Grossman. Cărţile îi sunt cuiva importante. E nevoie de dulceaţă în lumea grosolană de afară. Prin anii 60 eram un tânăr oarecare, trăiam în Ierusalim. Prima mea carte am dat-o înainte de publicare tatei, s-o citească. Tata a zis: e drăguţ, dar cine din afara familiei te va înţelege? Cartea a fost tradusă în 15 limbi. I-am zis tatei vezi ?cineva a înţeles.

În 2006 familia Grossman l-a pierdut pe Uri, fiul lor, în războiul cu Hizbullah. L-am piedut pe Uri în Liban în ultimele ore de război. Nu pot discuta în public ce am simţit atunci, dar aş vorbi despre întoarcerea la scris. Cam 3 ani înainte de incident am scris cartea “Până la capătul pământului”. O femeie de 50 de ani îşi duce copilul la război. Ea ştie că fiul ei nu se va întoarce viu. Ea stă acasă şi aşteaptă vestea morţii sale. Realizează că este nevoie de 2 persoane: cel care transmite şi cel care primeşte vestea. Are ideea nebună că dacă nu va fi acasă, mecanismul morţii neanunţate va fi amânat sau poate chiar inversat. Chiar şi războiul acesta monstruos să fie anulat. Într-o secundă ea fuge de acasă evadând vestitorilor. Pleacă pe jos, dar nu singură, ci îl ia cu ea pe Avram, iubitul ei de la 16 ani.

Avram la 21 de ani (cât avea în războiul din 1973) fusese făcut prizoner în Egipt, el nu înţelege de ce l-au lăsat în viaţă. Femeia (pe nume Ora ) îi povesteşte lui Avram povestea vieţii lui Ofer (fiul Orei) de la început, cu toate detaliile, precise, obsesiv expuse. Avem aici un antipod teribil: familie-război; viaţă-distrugere; război-copil.

Grossman se gândeşte: de ce detaliile povestite de Ora sunt importante? Când avem un copil vrem pentru el ce e mai bun, e în natura noastră. Noi cerem destinului: Cruţă copilul meu! Ora încearcă să-l apere pe Ofer prin călătoria ei şi prin povestirea detaliilor. 3 ani şi 3 luni mai târziu Uri, fiul lui Grossman, cade pe front. Grossman hotărăşte să refacă povestea imediat la ieşirea din Shiva (cele 7 zile de doliu la evrei). Grossman rescrie treptat cartea adăugând instinctiv viaţă personajelor sale. “Am pus în carte glume, veselie, anecdote, pasiuni şi slăbiciuni ca să fac naraţiunea să pară reală. Am ales viaţa şi să mă întorc la viaţă”.

despre ISRAEL

Democraţia Israeliană se află în pericol. Să ne uităm înapoi acum 68 de ani. Evreii veneau în ţara promisă, după grozăvia Holocaustului care a ucis milioane.

Veneau cu sutele de mii. În ciuda tuturor dificultăţilor s-a creat un stat solid. Erau războaie, o economie problematică, lipsuri şi totuşi s-a creat o viaţă promiţătoare, o cultură, o industrie şi o agricultură, iar în final marea izbândă: o democraţie. Este un miracol pentru că majoritatea veneau din ţări care nu erau democraţii. Azi suntem lipsiţi de speranţa de a soluţiona raporturile cu cei din jur. Nu militar, nici politic. Trăim în apatie, vacuum între oameni, sistem şi celelate ţări. Dar natura nu permite vacuum. Sunt forţe care dictează extremism, forţe rasiste care umplu acest vid. Pentru Grossman este vital să trăim în pace, prosperitate, axaţi pe viitor. 2000 de ani evreii nu au avut o ţară. Acum o avem, este Israelul şi noi trebuie să corectăm starea de permanentă ameninţare.


Noiembrie 2015 la Bucureşti

**

A doua zi am vizitat târgul de carte Gaudeamus 2015. Am găsit printre milioane de tituri şi cărţile lui David Grossman traduse în limba română. Puse la loc de cinste, prezente, vibrante şi vizibile. Noaptea, în avionul de Tel Aviv l-am zărit aşezat lângă soţie, înapoi spre casă. Deşi târziu, era cufundat în lectură, poate în construcţia unui nou roman. Un intelectual adevărat nu-şi permite luxul odihnei. El modelează conştiinţe şi idei, somnul raţiunii va fi amânat cât timp realitatea nu o permite.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.