poeme de Eliza Maria Voinea

Vânt şi pavaj

Mă aşezasem pe bancă cu capul în jos şi mi se părea că timpul se revarsă în pavaj, intră în scoarţa prăfuită şi reîncepe o explozie veche de secole. Inocenţa mi se scurgea de pe călcâie şi o înghiţeam. Părul se împletea cu asfaltul şi din ţărâna adusă de vânt se întindeau rădăcini ce ţi se legau de glezne. Te-au târât până la mine şi eram Meduza cu oamenii în corolă.

 

Vene de tencuială

Eram pe o stradă ce şerpuia aiurea într-o înfundătură, mergeam cu băgare de seamă pe pietrele gri, cele roşii ardeau talpa şi mi-ar fi ros piciorul până la genunchi. Prin tencuiala zgâriată şi pală respirau clădirile obosite de locatari. Ţevile de scurgere păreau nişte varice gata să pocnească. Nu mi-am mai putut lăsa privirea peste ce mă înconjura, am căutat o cheie pe jos, mi-am deschis pieptul şi m-am întors înapoi în mine unde m-a îmbrăţişat un miros de linişte. De nedistins, părea că tot ce era familiar îşi picurase esenţa şi mă legăna acum în curenţi aritmici. Toate leucocitele, trombocitele şi hematiile plănuiseră un atentat al nefericirii.

În semne, în păr

Hai să petrecem câteva clipe cu tălpile cufundate în iarbă. Hai să ne vârâm capul în emoţii şi să ne aşezăm pentru a vedea lumea drept ca pe o zeitate păgână. Ard de nerăbdare să-mi citesc inima ca pe un talisman cu vârful în sus. În păr, vântul îmi va şopti gânduri străine de mine.

Ultimul dans

Un prieten mi-a povestit cum a tranşat animalul. În aceste timp, pe podea bălteau limfa şi roşeaţa. Pe nări simţeam ură şi greaţă. Cu unghiile i-aş fi scrijelit faţa. L-am întrebat sfios dacă era viu animalul, din acela real, de respiră. Mi-a zis “nu, prostuţo, era de jucărie, aşa l-am tranşat”. Mi-era scârbă de răspunsul lui, dar m-a îmbunat. Mi-a îngheţat creştetul câteva secunde. Irealul meu îi pregătea un loc în abator printre lupi şi zăpadă.

Chiriaş pentru Mara

Mara se trezea când o orbea negura şi simţea că-i mişună un animal prin pântece până sus pe coaste. Era aproape să-l scuipe, dar i se oprea undeva în nodul din gât şi îi zgâria pieptul înapoi în întuneric. Mara avea o tenie sau un vierme mlăştinos, îi făcea gura pungă şi îi picura metale în sucul gastric. De la fiere i se ardea tot trupul, iar înăuntrul ei mocnea un foc ce ieşea afară în lacrimi roşii. Aşa se tot sufoca Mara de mâna unui chiriaş sezonier.

Cireşe în piept

Medalionul greu la gât atârna şi mă durea tot mai rău cervicala. M-am uitat în jos şi am văzut că mi se agăţase de pandantiv un muşchi roşu. L-am prins tocmai când să-mi cadă-n poală şi m-am deplasat să-l îndes înapoi în cavităţi sculptate. Mi-am aruncat o privire temătoare în vitraliul din interior şi acolo nişte supape mici se deschideau sufocate. M-am întors cu mâinile pătate, minţind că am mâncat din cireş.

De jos în sus

Îmi plimbam un gând pe ochiul stâng şi îmi lucea o lumină în minte. Văzusem că raţiunea mi se mutase în piept şi săpa o groapă în mine. Un muşchi mi se zbătea în carapacea astrală şi fierbea în violet cascada picurată din ochiul drept. Era o pulsaţie pe dos ce scurgea şuvoiul din aval spre amonte. Şi m-am închinat de jos în sus să-mi sar înapoi către sine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.