Despre inadecvare și stele

[Mircea Cărtărescu, Solenoid, Humanitas, 2015]

de Cătălin Badea-Gheracostea

Strivit sub mega-posterul de la lansarea romanului Solenoid al lui Mircea Cărtărescu, mega-poster prezent în toate imaginile de ansamblu ale ultimului tîrg de carte Gaudeamus, nu mi-am putut reprima o malițiozitate de rozător cînd, blocat în fluviul de oameni oprit din curgere la standul Humanitas, trimiteam unui prieten sms-ul: „Crezi că, dacă l-ar fi publicat în anii ’60, l-ar fi numit Bobina?“ Această secvență conține prima inadecvare din multele pe care le voi conștientiza spre eliminare în rîndurile de mai jos: este foarte greu, în 2016, să nu ai o raportare personală, extra-literară, la ce înseamnă prezența și amprenta lui Mircea Cărtărescu în spațiul literar. Pentru a-mi scrie cronica literară la Solenoid trebuia să scap de inadecvarea extraliterară; am început chiar după sms-ul răutăcios, înotînd către malul altor standuri, după începutul ditirambilor de lansare, renunțînd la a-mi cumpăra cartea acolo, „la cald“, încercînd o revenire la forma umană a unui cititor în căutarea „altei“ cărți. La Gaudeamus, chiar am găsit…

Săptămîni au trecut, dar inadecvarea nu, căci în spațiul nostru literar hipersensibil la orice gest, fie el de amplitudinea unui click pe facebook, am fost bombardat cu informație politică, de politică literară, de fapt, despre Solenoid. Nu este locul aici să fac listele pro și contra Solenoid, de fapt, pro și contra Mircea Cărtărescu, din primele săptămîni de după Gaudeamus, știu sigur că nu le am numai eu. Și, din aproape în aproape, este „normal“ să fie așa în spațiul nostru literar în care predomină critica normativă și nu cea descriptivă. Cum ar mai putea cineva să scrie astăzi o cronică doar la cartea lui Mircea Cărtărescu, fără să-și formuleze nețărmurita dragoste pentru cel mai mare scriitor român în viață, ori, la cealaltă extremă, fără să nu-i dea sfaturi cum să-și salveze ce i-a mai rămas din scrieri, salvîndu-se pe sine în același timp?! Cum ar putea cineva să scrie o cronică „după“ ce cutare și cutare s-au exprimat deja, știind că respectivii fac legea în spațiul nostru literar? Din această inadecvare nu se poate ieși, am zis!

„Ha?!“ a fost răspunsul prietenului meu literat la sms-ul meu eliptic. Și aceeași exclamație ar putea fi și semnalul ieșirii din starea de inadecvare la obiectul muncii: nu ești critic dacă nu îți păstrezi independența opiniilor, deci nu trebuie să te lași influențat de interesele de moment, de regulamentul intern, nescris, de funcționare a spațiului nostru literar. Ce, parcă „dincolo“ e altfel?!

Astfel că am cumpărat Solenoid de la taraba librarului meu favorit, Bebe din Obor, pe gerul acela din ianuarie, care îl învinețise fără să-l facă să renunțe la a vinde cărți. Astfel că am refuzat să mai citesc cronicile și însemnările de blog sau facebook despre ultima „producție Mircea Cărtărescu“. Astfel că am început exercițiul lecturii forțîndu-mă să uit că Solenoid este semnat de Mircea Cărtărescu, transpunîndu-mă în artificiul lecturii scoase din context, încă folosit la examenele filologiilor din România, și am eliminat întrebarea de perversitate academică „recunoașteți autorul“, cîteodată prezentă în grila evaluării.

Solenoid este un roman de peste 800 de pagini, în patru părți și 51 de capitole. Este scris la persoana întîi de către un personaj-narator masculin care își poveștește viața pînă la un anumit moment al maturității, definit prin dragoste conjugală și iubire paternă sau, tot atît de bine, își caută momentul maturității care poate fi definit de înțelegerea realității și acceptarea ei prin dragoste și iubire. Personajul-narator este deci un bărbat român, născut, domiciliat, educat pînă la nivel de studii superioare și apoi încadrat în muncă în municipiul București. Personajul-narator este marcat pe viață de pierderea unui frate geamăn la un an de la naștere, pierdere care este reconstituită și interpretată cu ajutorul unor amintiri de la vîrste ulterioare. Prezentarea domiciliilor succesive, între 1956 – anul nașterii – și unul dintre anii deceniului nouă, îi dau prilejul personajului-narator să cartografieze și să descrie Bucureștiul, fapt care îi va folosi și în excursiile, evadările sau explorările onirice care au nevoie de puncte de plecare bine definite.  Educația personajului-narator este literaturo-centrică și este neîntreruptă pe tot parcursul cărții: se poate spune că, după terminarea Filologiei și angajarea ca profesor de română la școala 86, personajul-narator rămîne un autodidact în geografie urbană, matematici speciale, istorie, ocultism, psihologie și psihanaliză, studii pe care și le codifică narativ în povestea vieții proprii, într-un pseudo-jurnal care este, pînă la urmă, chiar romanul Solenoid. Încadrarea în muncă a personajului-narator, ca profesor de română, urmează obișnuitul sau inevitabilul din cadrul unei societăți socialiste, dar este și rezultatul renunțării la vocația scriitoricească, survenită în urma unui eșec literar – căderea poemului Căderea la lectura din Cenaclul Lunii – pe care personajul-narator îl resimte ca total și iremediabil. Între naștere și momentul adecvării la propria existență, personajul-narator se dezvăluie mai degrabă ca un interiorizat, cu puține interacțiuni cu alte persoane, indiferent de vîrsta biologică și psihologică. Totuși, structura psedo-jurnalului este de fapt o întrețesere de portrete, un album fotografic, în care personajul-narator așază și păstrează pentru sine, pe rînd, alte personaje. Ies în evidență portretele de cancelarie, mai ales cele ale colegelor, cu un contrapunct puternic în personajul portarului școlii, Ispas, important în economia cărții ca nod al firelor narative, după cum se va vedea. De asemenea, evocările personajelor secundare din istoria culturii care devin personaje principale în drama efortului exploratoriu pentru edificarea sinelui personajului-narator, sunt, de asemenea, importante. Se poate spune că personajul-narator învață ceva sau înțelege ceva doar dacă urmărește o poveste a unui inventator sau scriitor/scriitoare din trecut. Două caracteristici ale construcției de lume pe care personajul-narator o face pe mai multe planuri – amintiri, vise, întîlniri cu personajele din galeria de portrete – sunt soliditatea și ritmul acestei construcții, amîndouă sunt necesare și suficiente pentru a trece peste incertitudinile memoriei, peste fluiditatea onirică, peste surprizele inerente relațiilor inter-umane. Stilul de pseudo-jurnal – de fapt, o literaturizare a unor însemnări niciodată destinate publicării, cu un efect de lectură paradoxal fiindcă Solenoid este publicat! – îi permite personajului-narator să intercaleze considerații filozofice între episoade dintre cele mai diverse, în combinații ale întrebărilor grele – de unde venim/vin?, ce facem/fac aici?, încotro ne îndreptăm/de ce trăiesc așa/de ce scriu? – cu secvențe onirice, cu fragmente poetice, cu desfășurări erotice și cu descrieri în macro sau micro a tandemului artificial-natural.

Propun mai multe trasee de lectură, după ce cheie de lectură este preferată de către fiecare cititor în parte. Primul traseu ar fi cel al romanului de personaj. „Eu“, personajul-narator, își vindecă în peste 800 de pagini, de la nașterea proprie și imediat după nașterea copilului său – o fetiță cu același nume ca al genitoarei ei: Irina – un suprem complex de inadecvare la… viață. Pentru personajul-narator, viața este o boală, un chin, un șir de înfrîngeri, o strivire inevitabilă. Vindecarea este asceza acceptării cotidianului,  este refuzul luptei prin evadarea în literatură, vis și dragoste, este levitația – indiferent cum și unde și de ce este produsă.  Al doilea traseu ar fi al romanului psihologic. Nimic din ce poate fi experimentat, învățat și citit –  într-un cuvînt, „trăit“ – nu îi este străin personajului-narator. La întrebările esențiale din fiecare vîrstă și moment, personajul-narator răspunde prin cunoaștere momentană și, la final, prin înțelegere și acceptare. Chiar în secvențele onirice, în modul în care sunt scrise, există o raționalitate, o stare de trezie. Capitolul dedicat explorării viselor, cu istoria personală a lui Vaschide (interesant nume: va des- sau va în-chide?) exemplifică tocmai această raționalitate a onirismului în Solenoid. Un contrafort al romanului psihologic se află, evident, în galeria de portrete, mai ales feminine. Al treilea traseu de lectură propus este întrucîtva neortodox: Solenoid este un roman science-fiction. Ar fi o greșeală să se pună excesiv accentul pe prezența artefactelor și spațiilor tehnologice: solenoidele, laboratoarele, halele industriale, indiferent de gradul lor de funcționalitate sau de integrare în realitatea imediată ori în cea onirică a cărții, nu acestea dau cheia science- fiction. De asemenea, nici folosirea echilibrată a temei contactului cu extratereștrii cu motivul răpirii (din nou, personajul portarului Ispas), nici cea a temei savantului nebun (inventatorul solenoidului sau inventatorul cuburilor pentru vizualizarea hipercubului), ori cea a temei manuscrisului indescifrabil, ori cea a sfîrșitului lumii (apocalipsa Bucureștiului ridicat de solenoizi la cer)  nu sunt suficiente pentru a transforma Solenoid într-un roman sf. Peste tot, însă, se găsește dorința personajului-narator de a explica rațional, de a înțelege, de a lăsa un semn al acestei înțelegeri (chiar dacă își distruge manuscrisul la sfîrșit). Oricît de halucinante sunt anumite secvențe, motivate de vis sau suferință, niciodată nu se ajunge la delir, nici măcar la întoarcerea lui Ispas, fără niciun răspuns la întrebările sale și ale omenirii. Cele 10 pagini de „ajutor!“ nu ajung pentru a distruge cum s-a ajuns la ele.

Al patrulea și ultimul traseu de lectură propus este cel mai discontinuu, dacă se poate spune așa: Solenoid este un roman de dragoste. Pe lîngă motivul omniprezent al echivalenței între trup și semn (tatuajul/scrierea) și al antinomiei între trup și conștiință, dublată de cea între comunicabil și incomunicabil, motivul simplificării prin iubire este punct de reper. Cheia se află de-abia în ultimele pagini, ba, mai mult, în ultima frază. Adecvarea acestui traseu de lectură este, îndrăznesc să o spun, totală. Nimic nu pare să conducă la această interpretare, nici episoadele erotice, nici combinarea acestora cu oniricul, nici portretele feminine și nici incursiunile istorice.

Cele patru trasee de lectură propuse se împletesc și, cred, ar putea fi ușor demonstrat modelul țesăturii prin distribuția statistică în volum, dar nu este cazul aici. Din punctul de vedere al unei poetici unificatoare, tind să numesc Solenoid ca fiind un exponent al unui modernism tîrziu, preocupat, în accepția lui Liviu Petrescu, de un „efort explicativ cu precădere asupra totalităților“ care operează nu „cu categoriile gîndirii logice, ci cu acelea ale translogicului“. Ordinea, inclusiv cronologică, din Solenoid, îl păstrează în modernism. Nu există suficientă ironie (nu există deloc!), intertextualitate (citatele și sau autoreferințele nu ajung), nu există modularitate pentru a intra în postmodernism. Ceea ce, la 2016, este odihnitor. Eventual discutarea vecinătăților romanului Solenoid și discutarea faptului că urmează unor scrieri evident postmoderniste ar putea fi mai complicată, dar cele patru trasee de lectură pe care le-am propus simplifică punerea în context, mai ales în absența autorului!

În acest moment, pentru mine, Solenoid este cartea unui om care scrie pentru a levita, adică a unui om care nu acceptă să fie strivit: „Vom rămîne acolo pentru totdeauna, la adăpost de înspăimîntătoarele stele“.

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #45 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.