Supradoza de (ieftin) senzațional

 #traiestefantastic

de Andreea Sterea

„Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi…”

Discursul programatic al lui T. Arghezi, de o indubitabilă valoare, aşază astăzi problema „esteticii urâtului” într-o nouă lumină: ce se întâmplă atunci când noroiul nu mai produce frumusețe, ci rămâne, simplu, noroi? Ce se întâmplă când devenim martorii unui revers valoric, când „arta de dragul artei” se transformă în „bube de dragul bubelor”?

Într-o lume în care totul pare din ce în ce mai dezbrăcat, mai sclipitor și mai şocant, fără însă a mai fi „incredibil”, este dificil să nu te gândești la Testamentul lui Arghezi și la moștenirea lăsată. Dezbrăcarea de false pudori într-o contemporaneitate pe care nimic nu mai pare să o indigneze, discursul ce promovează „realismul” vieții de zi cu zi, cel brut, murdar, josnic, profund viciat, pornografic și violent, și propensiunea individului către „sinceritate” în artă, în cultură și în mass-media, ne lasă la finalul zilei cu câteva titluri de tabloid și cu fireasca mirare o omului de rând: Mai există un fond dincolo de formă? Mai există idei după ce ecoul senzaționalului se pierde în eter?

Revenind la estetica urâtului, în lumea contemporană se discută din ce în ce mai mult de valoarea „teribilului” ce pare să ne conducă viețile. Fără îndoială, nevoia artistului de a zgudui din temelii mentalități, orientări, valori și sisteme are o valoare progresistă. Fără „șoc” nu i-am fi avut pe Dali, Miller sau Palahniuk, pe Michelangelo, Baudelaire sau Bradbury și nu am fi avut parte de romane interzise și de filme anulate în cinematografe, care acum sunt pietre de hotar în istoria artelor pe care le reprezintă. Fără șocuri, nu am mai avea scriitori, regizori, dramaturgi sau pictori „vizionari”, „originali”, „emblematici”. Fiecare epocă are partea ei de șoc cultural, din care învață şi evoluează. Dar către ce „evoluăm” noi acum?

Ca director de editură, m-am confruntat și cu decizia de a publica ceva ce „sigur vinde”: sex, droguri, violență, melanj pigmentat cu „realism românesc”, cu scabrosul vieții cotidiene, cu murdăria sufletului uman și mai ales cu limbajul „străzii”. Am considerat că drumul nu era unul demn și am preferat autori care au înțeles că literatura de avertisment rămâne cu noi pentru totdeauna, în timp ce literatura de divertisment moare odată cu următorul scandal în lumea celebrităților, înecată într-un noian de știri proaspete despre alte lucruri „senzaționale”, crime, violuri și „sincerități” de zi cu zi. Am ales autori care înțeleg că este nevoie de o reîntoarcere la principiile estetice clasice și la spectaculosul ornat, al cărui rol exclusiv instrumental susţine şi întăreşte mesajele și adevărurile de dincolo de cuvinte. Reacţia noastră la incultura promovată zilnic pe diverse canale de comunicare este totodată o soluţie a problemei: întoarcerea la valori și la literatura de idei, la lucrurile care rămân, în comparație cu lucrurile-val (amintiţi-vă de Glosă!).

Când totul este nud, alternativa este să re-îmbrăcăm ideile frumoase în veșminte frumoase, cu riscul de a ofensa publicul ce susține senzaționalismul, și de a suporta reproșul pudibonderiei și al conservatorismului de secol trecut – în fapt, împărtăşite de noi doar în ceea ce priveşte partea bună a acestora, şi îmbinate graţios cu partea bună a modernismului. De aceea am decis să oferim culturii contemporane o literatură a extraordinarului – science fiction și fantasy, horror și ficțiune transgresivă – ambalată în limbaj înalt artistic, poetic, am putea spune, în care epitetul și metafora, sinestezia și hipalaga își găsesc locul și rostul natural, încadrându-se perfect în lumi fantastice sau suprarealiste populate de personaje ieșite din comun, servind ca exemple sau ca avertismente. Scriitori de renume publicați de Crux Publishing, precum Oliviu Crâznic și Șerban Andrei Mazilu, printre alții, s-au distins în lumea literară contemporană prin scrierile de înaltă valoare stilistică. Mai mult, ne-am străduit să aducem în atenția publicului opere clasice semnate de scriitori străini, care au pus bazele literaturii extraordinarului și care ne-au lăsat în urmă nu numai povești memorabile, ci și o atmosferă captivantă creată prin limbaj artistic – ce a devenit ulterior un fundament pentru literatura fantastică din zilele noastre. Primul exemplu care îmi vine în minte este scriitorul Robert E. Howard și influența lui asupra scrierilor lui George R. R. Martin, influență îmbrățișată și promovată cu tărie de acesta.

Cea mai mare provocare de când ne-am început activitatea a fost să răspundem la dilema dacă în lumea modernă, în care totul este la vedere, de la lenjerie la emoții, mai putem vinde opere literare care nu au titluri de tabloid și care nu prezintă între coperte un exces de organe și funcții anatomice, chiar dacă vorbim de ficțiune transgresivă sau povestiri horror. Mai pot fi vânduți autori care folosesc procedee stilistice complexe sau li se va reproșa prețiozitatea limbajului? În ce măsură mai vinde stilul beletristic, când suntem bombardați zilnic de stilul jurnalistic și de cel colocvial, de la ziare, la articole de blog, și până la romane, într-o țară în care nimeni nu mai face diferența dintre limbaj de mahala (sau de cartier) și limbaj literar? În ce măsură mai este înţeles un limbaj literar? Într-un vid cultural în care se confundă o metaforă cu o greșeală de exprimare, soluția nu este să fugim, ci să oferim informații, soluții și o viziune diferită asupra artei.

Problema reală este că nici spectaculosul cotidian nu mai este original. La vremea lor, Michelangelo, Baudelaire, Miller, Picasso au experimentat imposibilul și au creat un șoc cu valoare de explozie nucleară. Dar astăzi, același senzaționalism se repetă cu obstinație, din ziar la televizor și de acolo în vitrina unei librării, la cinema și pe scena de teatru, redundant, enervant, ca o mașinărie uzată. Aceleași rețete, aceleași glume răsuflate, aceleași articole lipsite de conținut, aceleași povești fără perdele, clişee şi exhibiționism ce nu mai incită, pentru că le-am văzut deja pe toate (ba chiar prezentate mai frumos!), și care nu creează nici una dintre frumusețile profesate de Arghezi. Atât timp cât mucegaiul nu este capabil să își justifice existența prin consecințe, prezentarea lui devine o insultă estetică.

Credem, încă, în faptul că senzaţionalismul artificial şi teribilismul nu pot rezista cu adevărat în faţa senzaționalului ideatic. Expunerea la manifestări culturale reale poate duce treptat la revitalizarea și la reeducarea gusturilor și a valorilor unui public ce nu pare să aibă de ales. Când ești hrănit cu un singur fel de mâncare, este puțin probabil să cunoști sau să savurezi altceva. Când citești și vezi aceleași lucruri, nu poți să zăreşti nimic dincolo de un orizont „ordinar”. Asta e tot ce se produce, asta e tot ce ai de consumat. Pe de altă parte, supradoza de artificial şi de ieftin conduce, inevitabil, la suprasaturație. Suntem deja, poate, în faza de habituare, când nimic nu ne mai șochează, pozitiv sau negativ, pentru că ne șochează totul în egală măsură. Sătulă de aceeași mâncare, și iritată de meniul fix, plictisitor, banalizant, care nu oferă evoluţie ci reversul acesteia, generația actuală va căuta în cele din urmă și altceva, și pe altcineva, prilej să descopere, cu adevărat, ARTA.

Cum faci publicul să afle și să înțeleagă că există și altceva? Cum îl scoți dintre atâtea ambalaje colorate cu aer prețios, promovate ca adevăruri absolute și ca realități firești? Printr-un efort comun, sperăm noi, și prin propunerea unui nou meniu. Cuvântul „șoc” vinde de unul singur, dar ca să vindem și altceva decât sclipici și zurgălăi, este nevoie de o unitate în valori și în atitudini, iar creatorii de artă, împreună cu susținătorii lor, trebuie să fie primii care să schimbe registrul.

#

(articol publicat inițial în revista Cronica Veche)