poeme de Oana Hemen

bloody mary

în dragoste, n-avem nevoie de telefon, de tv. nu spălăm vase, nu curățăm cartofi. ne corectăm în sângele nostru roșu, pur. geo bogza ne-mparte rudele. luați-vă copiii. ăsta e tatăl tău, mama. ăsta e secolul tău. secolul sinelui. fiecare e un vers, iar versul nu-i decât un umăr.

suntem sănătoși, pe mese și sub mese. în umărul meu e o servitoare. și-n orice servitoare e un cusur, un terorist care îți știe tabieturile. îmi amintesc cât ploua de mult. din aburi, febril, mâna ta îmi cuprindea creștetul ca pe o roșie uscată, necoaptă. în hotel nu mai visa nimeni. nici măcar lucille.

pandora

ea îngână, timidă, un șarpe. sssssssssss, sssssssssssss, sssssssssss. cu magneți pe limbă alungă zgomotul. e căsuța lui vocală, sistemul lui de operare. ”mi-a crescut googlemaps pe limbă, dragule”, îi spune. și îi repetă în sâsâiala ei de dandana, îi repetă silitoare, cu zel, cântecul, în timp ce se plimbă cu streetview prin intestinele lui. construiește zgârie-nori, îi revoluționează flora. ai spune că îl iubește. ai spune că mino e spitalul din biserica din școala din marele, aglomeratul ei oraș. îi numără papilele gustative, îi încetinește viciile, le doboară. ”e prea multă limbă în visul ăsta”, ”e prea mult vârf de munte pe umerii mei albi”. ea nu înțelege liniile roșii, voluminoase ale gurii sale de metrou. lumina fâlfâie într-o unică, mare iubire de ecou neobosit, îngrozit de coloanele ei.