Gomes Leal și semnul misterului

de Oliviu Crâznic

Surgite mortui?

În literatură, „misterul” (gr. „mysterion”: „învățătură secretă”; „misteriile” greco-romane erau școli religioase destinate inițiaților) desemnează, în primul rând, specia literară a dramei religioase medievale.

Odată cu preromantismul, termenul ajunge să fie atribuit speciei literare a „goticului” („ficțiunea de mistere”), acest sens răspândindu-se iute pe o arie culturală vastă prin proliferarea romantismului european (în special a romantismului negru european), a romantismului întunecat american, a ultraromantismului latin, a decadentismului ș.a.m.d. De altfel, „goticul” este un continuator direct al „misterului”, „gotic” fiind, în literatură, sinonim cu „medieval”.  

Ambele specii literare menționate mai sus au în comun ideea de bază a existenței unui adevăr (încă) inaccesibil rațiunii, spre deosebire de un al treilea sens al termenului „mister”, utilizat, impropriu, în cultura populară anglo-saxonă, începând cu prima decadă a secolului al XX-lea – și preluat, de curând, fără discernământ, în cultura populară românească, „via Internet” – pentru a desemna, prin „mystery fiction”, „ficțiunea criminalistică” (incluzând, aici, „ficțiunea detectivistică”, „ficțiunea judiciară”, „ficțiunea interlopă”) – oferindu-se, astfel, o alternativă (prea puțin fericită și nu de puține ori generatoare de supărătoare confuzii) pentru termenul adecvat „crime fiction”. Existența acestui „al treilea sens” (impropriu) se datorează unei insuficiente cunoașteri a teoriei literare și popularizării unei erori: în perioada istorică la care se face referire mai sus, mare parte dintre ficțiunile criminalistice conțineau și un element gotic (supranatural, pseudosupranatural etc.), ceea ce justifica „eticheta” în cazurile respective, fără a justifica, desigur, aplicarea acesteia și acelor ficțiuni criminalistice lipsite de asemenea element.

Ca și literatura fantastică (de altfel, ariile de cuprindere ale celor două specii literare se întrepătrund într-o oarecare măsură, după cum vom vedea cu altă ocazie), literatura misterelor a oferit istoriei literare capodopere de necontestat, atât pe tărâmul prozei, cât și pe acela al poeziei.

În cele care urmează, ne vom îndrepta atenția asupra unui reprezentant de seamă al poeziei lusitane a misterelor (prea puțin cunoscut, din păcate, în țara noastră) și asupra moștenirii pe care acesta a lăsat-o culturii universale.

[António Duarte] Gomes Leal (1848-1921) a fost un autodidact, poet și critic literar, figură misterioasă și emblematică, un „geniu pustiu” în tinerețe, promotor al titanismului, convertit la catolicism după moartea mamei sale, căzut în sărăcie datorită incapacității de a depune efort constant, ajuns vagabond, în adevăratul înțeles al cuvântului, spre finalul vieții. Opera sa poetică se înscrie în curente precum parnasianismul, simbolismul, estetismul, și, mai cu seamă, ultraromantismul și decadentismul, fiind, în general, bine primită de critica literară și constituind un model artistic pentru generațiile ulterioare. Satanismul byronian, identificabil, de asemenea, în creațiile lui Leal, i-a adus și reputația de „satanist”; cum, însă, nu am reușit să descoperim în materialele dedicate biografiei sale nici un fapt concret care să susțină ideea devianței religioase (nici măcar în ceea ce privește perioada „teribilistă” a tinereții poetului, cu atât mai puțin referitor la etapa „catolică” din viața acestuia), considerăm, până la proba contrarie, că aserțiunea în cauză este una nejustificată, cauzată, probabil, de confundarea „satanismului” byronian, de natură artistică (reprezentând utilizarea în artă a conceptelor satanice în scopul obținerii unui efect estetic; îngemănat cu titanismul, de multe ori o formă de revoltă socială), cu satanismul de natură „religioasă”.

Printre capodoperele semnate de Gomes Leal, dorim a evidenția poemul Doamna de Brabant (publicat, în 1875, în volumul Claridades do Sul), adevărat Luceafăr lusitan, cu mențiunea, însă, că problematica brabantină o întrece pe aceea eminesciană: dincolo de talentul poetic comun și de imaginea artistică a „demonului frumos” (marmorean, livid, „acvatic”, strălucitor etc.– în ambele poeme), Leal nu se oprește, ca Eminescu, asupra transpunerii alegorice, în versuri, a unei (melo)drame personale (reamintim aici faptul că Luceafărul reflectă, într-o destul de mare măsură, drama trăită de poetul nostru național ca urmare a descoperirii relației intime dintre Veronica Micle și I.L. Caragiale) și, în cele din urmă, domestice – abordând, în schimb, o temă general-umană: tema iubirii materne, tragismul fiind intensificat atât prin exploatarea concomitentă a motivului păcatului de neiertat (sancționat pe măsură!), cât și prin ancorarea în fascinantele legende ale zburătorului și ale cambionului (asupra cărora vom reveni, mai jos).

Astfel, Doamna de Brabant pătrunde direct în galeria capodoperelor gotice europene, alături de Lenore (G.A. Bürger, 1774), Mireasa din Corint (J.W. von Goethe, 1797), Vampirul (J. Stagg, 1810), Christabel (S.T. Coleridge, 1816), Frumoasa fără milă (J. Keats, 1819), Zburătorul (I.H. Rădulescu, 1844), Metamorfozele vampirului (Ch. Baudelaire, 1857) ș.a.m.d.

Trama poemului urmărește cumplitul destin al însinguratei și nobilei doamne de Brabant care, sedusă de un Satan îndrăgostit, dă naștere unui monstru. Moartea neașteptată a creaturii, văzută ca o binecuvântare dumnezeiască, este prilej de sălbatică și smintită bucurie pentru întregul domeniu –populația sărbătorește minunea, de la țăran și călugăr, până la soțul care se crezuse tată. Doar mama rămâne pe veci pradă disperării negre, prăbușită peste mormântul micuței, groteștii și, până la urmă, inocentei făpturi. Una dintre moralele evidente: un moment de slăbiciune în fața forțelor Răului nu poate aduce decât ruina, atât vinovatului cât și celor care îi sunt acestuia dragi – căci, izvorâtă din inima Răului, nici dragostea sinceră (sau atât de sinceră pe cât ar putea să fie aceasta, în atari condiții) nu poartă nimic bun…

Menționam, mai sus, legendele zburătorului și ale cambionului. Spre deosebire de basm, care este o născocire moralizatoare, și de mit, care este o alegorie sacro-explicativă, legenda are un caracter istoric ori pseudoistoric, de multe ori țesându-se în jurul unui sâmbure de adevăr. Din nou remarcăm faptul că – Leal întemeindu-și povestea pe respectivul sâmbure de adevăr – Doamna de Brabant întrece Luceafărul în intensitate, cititorii care nu exclud cu totul și „ab initio” existența forțelor suprafirești urmând a simți, în timpul și în urma lecturii, o înfiorare gotică pe care Hyperion nu le-o va putea niciodată transmite.

Cunoscut şi drept „incub” (lat. „incubare”: „a se culca peste”) sau … „crâsnic” (sl. „krasinu”: „frumos” sau „kristu”: „cruce”, cu sufixul „-nic”, probabil de la teama acestuia de crucea creștină, acest ultim etimon explicând și sensul mai larg de „demon” în general, inclusiv de „cambion” – a se vedea și mai jos), zburătorul este un demon erotic, majoritatea literaturii actuale confundându-l cu vampirii şi atribuindu-le acestora însuşirile lui (frumuseţe nepământeană, romantism etc.). Diferenţa însă dintre cele două creaturi este foarte mare. Fascinaţia exercitată de vampir asupra prăzii constă în amestecul de repulsie, groază şi atracţie pe care îl exercită şi şarpele asupra victimei, fără nici un fel de sentimente romantice. De altfel, vampirii sunt… urâţi, cronicile atestându-i, îndeobște, ca pe simple cadavre posedate de diavol. În schimb, zburătorul este tânăr, frumos, efeminat (bisexual în unele relatări), cu un trup rece ca gheaţa şi cu organ sexual supradimensionat, fiind o creatură capabilă de sentimente de (relativă) dragoste, dar nu şi de controlul acestor sentimente, chiar dacă este conştient că interacţiunea repetată cu victima va duce la epuizarea, la deteriorarea sănătăţii şi, în final, la moartea acesteia. Diavolescul zburătorului constă tocmai în ipocrizia sa: el pretinde şi faţă de sine că ar fi îndrăgostit, deşi ştie prea bine, în fond, ce se va întâmpla în continuare cu „aleasa”. Uneori, fenomenul zburătorului este asociat și cu fenomenul numit „ignis fatuus”, demonul pătrunzând în încăperea victimelor sub forma unei flăcări vii ori a unei strălucitoare lumini (în aceste cazuri îndeosebi, interesantă este similitudinea senzaţiilor trăite de victime cu senzațiile prezente în relatările moderne ale persoanelor care pretind că ar fi fost răpite de către ființe extraterestre). Cu toate că, în Doamna de Brabant, rolul seducătorului este atribuit lui Satan însuși, modul în care Leal ni-l descrie pe necurat nu lasă dubii cu privire la faptul că poetul îl identifică pe acesta cu zburătorul.

„Existența” zburătorului a fost atestată încă din epoca bronzului, în Lista regilor sumerieni (cca. 2000 î.Hr.), unde este menționat „Lilu”, tatăl-demon al faimosului Ghilgameș.

Facerea, atribuită în mod tradițional lui Moise (cca. 1400-1201 î.Hr.), ne atrage atenția asupra „nefilimilor” („uriași”, în majoritatea traducerilor, deși există destule controverse asupra adevăratului sens al termenului), aparent descendenți ai „fiilor lui Dumnezeu” și ai „fiicelor oamenilor”.

În De Civitate Dei (sec. al V-lea d.Hr.), Sf. Augustin scrie că există prea multe atacuri ale incubilor, relatate de prea mulţi martori demni de încredere şi de persoane care le-au trăit pe pielea lor, pentru a se putea ignora existenţa acestor demoni ticăloşi.

Nici Sf. Toma d’Aquino (Summa Theologica, sec. al XIII-lea d.Hr.) nu se îndoieşte că incubii ar fi reali. El consideră însă că, ţinând cont de faptul bine ştiut că demonii sunt incapabili de a zămisli progenituri (teza „diavolul nu poate crea”), incubul şi sucubul (demonul erotic feminin) sunt, în fapt, acelaşi demon. Astfel, sucubul fură sămânţa bărbaţilor, pentru ca apoi, luând formă masculină, să însămânțeze (utilizând, în acest scop, secreția colectată) victimele de sex feminin. Rezultatul îngrozitorului act este naşterea unui „cambion” (a se vedea mai jos).

În tratatul inchizitorial Malleus Maleficarum (H. Kramer, 1487) sunt prezentate mijloace de combatere a incubilor, precum și cazuri documentate de agresiuni ale acestora, inclusiv o întâmplare petrecută în… ducatul Brabantului (să fi cunoscut Gomes Leal respectivul incident?), în secolul al XIII-lea: teologul Thomas de Cantimpré a ascultat mărturisirea unei tinere fecioare, conform căreia aceasta, coruptă de un incub, ajunsese să consimtă a se împreuna cu demonul, mărturisire coroborată cu declarațiile unei călugărițe care, luând asupra ei, pentru o noapte, pedeapsa păcatelor tinerei molestate, fusese victima unui atac supranatural deosebit de brutal.

Din același tratat aflăm că necesitatea biblică a purtării vălului de către femei ar putea reprezenta, în fapt, un mijloc de a le feri de incubi („îngeri căzuți”), care atacă, predilect, femei și fete cu păr frumos (Sfânta Scriptură – versiunea Anania – menționează „De aceea femeia este datoare să aibă văl pe capul său, DE DRAGUL ÎNGERILOR”; însă textul latin al Bibliei folosește expresia „PROPTER ANGELOS”, tradusă – corect, considerăm noi – în versiunea regelui Iacob I al Angliei drept „BECAUSE OF THE ANGELS” – „DIN CAUZA ÎNGERILOR”…).

Demonologia antemenționatului Iacob I (1597) reia și dezvoltă unele dintre ideile de mai sus.

Pe teritoriul țării noastre, probabil cea mai veche mențiune scrisă a zburătorului apare la D. Cantemir, în Descriptio Moldaviae (1716). Conform consemnării, deşi zburătorul nu poate fi văzut decât de către victimă, nu şi de către aceia care îl pândesc, au existat totuşi cazuri în care bărbaţi hotărâţi, nelăsându-se înşelaţi de siniştrii „zmei zburători” şi veghind la căpătâiul femeii amenințate, au reuşit să îi pedepsească pe supranaturalii agresori, dovedind astfel corporalitatea acestora.

Desigur, asemenea relatări aparţin unor epoci superstiţioase şi îndepărtate. Desigur?… Nu puțină vâlvă (concretizată inclusiv într-o ecranizare – The Entity, 1982) avea să producă, în mass-media secolului al… XX-lea (cu ecouri până în prezent, o nouă carte care tratează acest subiect fiind anunțată pentru toamna anului 2016), „cazul Doris Bither”, investigat de către dr Barry E. Taff, cercetător asociat UCLA, în 1974 (pentru scurta prezentare care urmează, vom folosi drept sursă articolul “The Entity” haunting: The true story of Doris Bither, semnat de X. Ortega pentru www.ghosttheory.com, care poartă mențiunea “The events and reports in this article were taken from written testimony of Dr. Barry Taff in his Real-life entity case”, precum și site-ul doctorului Taff, www.barrytaff.net). Investigația s-a concentrat asupra unei femei care pretindea că ar fi fost, în mod constant, violată cu brutalitate de către un atacator spectral, în vreme ce alte două ființe (de aceeași „natură”) o imobilizau. Ca dovadă, a prezentat vânătăile îngrozitoare care o acopereau pe tot trupul, mărturiile copiilor ei cu privire la atacuri și mărturiile mai multor persoane din afara familiei, cu privire la fenomene stranii şi apariţii în jurul casei. Punctul culminant al investigației a fost reprezentat de o manifestare demonică văzută de douăzeci și cinci de martori (dintre care unul, înspăimântat, a leșinat), constând în apariţia unei figuri vag umane, musculoase, învăluite într-o ceaţă verde. În fotografiile efectuate cu această ocazie nu apare, însă, decât un straniu arc luminos, deasupra Dorisei. Mutarea familiei în altă locaţie a redus amploarea fenomenului, fără însă ca acesta să dispară cu totul. Astfel, Doris Bither şi-a început strategia mutărilor permanente, în speranţa (deșartă) că, în cele din urmă, atacurile aveau să înceteze, demonul rămânând undeva, în urmă… A murit, neizbăvită, în 1995.

În ceea ce privește cambionul (lat. „cambiare”: „a schimba”), acesta este fie copilul născut de un sucub după împreunarea cu un bărbat, fie copilul născut de o femeie „vizitată” de un incub (această din urmă „posibilitate” fiind exploatată, de către Gomes Leal, în Doamna de Brabant). Poate fi un copil deformat, sau un monstru („E-un fiu hidos cum nu s-a pomenit!/Ghebos, pocit, rahitic, anormal,/E tot diform, ciudat și nedorit,/Cu păr de fiară, urlet de-animal!”, ne avertizează poetul).

Credinţa în cambioni a fost alimentată de-a lungul vremurilor de numeroase rapoarte privind naşteri stranii.

De pildă, în capitolul Exemple de l`ire de Dieu din lucrarea Des Monstres et prodiges (sec. al XVI-lea d.Hr.), faimosul chirurg Ambroise Paré menționează nașterea „Monstrului din Ravenna”, un hermafrodit cu un corn în frunte, cu aripi, cu trup serpentiform și cu un singur picior ca de pasăre. În legătură cu aceeași ființă, reputatele cercetătoare L. Daston (Max Planck Institute for the History of Science) și K. Park (Harvard University), în Wonders and the Order of Nature, 1150-1750 (1998), atrag atenția asupra unei tipărituri germane datând din anul 1506, care precizează că monstrul a fost lăsat să moară de foame, la porunca papei Iulius al II-lea (nu putem să nu remarcăm similitudinea dintre destinul făpturii în cauză și cel al copilului doamnei de Brabant din poezia lui Leal…).

În 1726, a fost supus atenției medicului casei regale a Marii Britanii, N. St. André, de către un confrate oarecare (dar cu bună reputație), pe nume J. Howard, cazul tinerei Mary Toft, aceasta pretinzând că născuse, de față cu martori și asistată de respectivul Howard, ceea ce păreau a fi… părți anatomice ale unor iepuri și ale altor varii animale mici (animale care se zvârcoliseră violent, ore în șir, în uterul femeii, înainte de nașteri). Sosit la fața locului pentru a investiga situația, St. André a asistat noi parturiții și, examinând „iepurii” rezultați, a concluzionat că aceștia nu sunt „firești”, neprezentând semne că ar fi trăit vreodată în afara uterului tinerei (de pildă, dinții acestora nu păreau a fi fost vreodată folosiți pentru masticație). Un alt anchetator, chirurgul regal C. Ahlers, asistând la nașterea unui al șaisprezecelea (!) iepure (și acesta îmbucătățit), a suspectat, însă, că era vorba despre o șarlatanie pusă la cale de Toft (care nu prezenta simptome corespunzătoare sarcinii) și de Howard; examinând rămășițele iepurelui, a ajuns la concluzia că acestea fuseseră tăiate de mâna omului, cu un instrument ascuțit. La porunca regelui George I, St. André a reluat investigațiile, fiind, de data aceasta, însoțit de cavalerul Sir R. Manningham, obstetrician reputat. Examinând femeia, Manningham a simțit într-adevăr ceva mișcând, puternic chiar, în corpul acesteia, dar nașterea care a urmat i-a ridicat cavalerului numeroase suspiciuni, determinându-l să își exprime dubii cu privire la proveniența porțiunii anatomice rezultate: în opinia sa, aceasta fusese extrasă din vagin, dar nu se aflase niciodată în uter. Adusă la Londra sub supraveghere medicală, Mary Toft a părut a intra, de mai multe ori, în travaliu, „mișcările fetale”, însoțite de convulsii, fiind consemnate constant; fără a înceta să suspecteze înșelătoria, Manningham a ajuns la concluzia că, totuși, „ceva” se afla în uterul femeii. Printre medicii care au examinat pacienta, s-a numărat și doctorul scoțian J. Mowbray, care, în lucrarea The Female Physician (1724), menționase convingerea sa, susținută de experiențe personale (una dintre acestea fiind relatată în detaliu), că, în anumite situații, femeile pot naşte animale nefirești, de mici dimensiuni. Între timp, autoritățile au fost sesizate cu un denunț, potrivit căruia sora „însărcinatei” aranjase, prin mijloace ilegale (mită), ca un iepure să îi fie livrat acesteia din urmă, pe ascuns de ochii investigatorilor. Amenințând-o pe Mary Toft cu efectuarea unei operații extrem de dureroase în vederea extragerii iepurilor din pântecele ei, cavalerul Manningham a reușit să obțină mult dorita mărturisire: pierderea unei sarcini reale permisese, inițial, introducerea mai multor părți anatomice, aparținând unor varii animale, în uterul tinerei, alte asemenea rămășițe fiind introduse, ulterior, în vagin. În ceea ce privește „mișcările fetale”, acestea fuseseră parțial mimate, parțial cauzate de inflamațiile și de leziunile interne, normale în asemenea circumstanțe… (C. Ahlers, Some observations concerning the woman of Godlyman in Surrey, 1726; Sir R. Manningham, An exact diary of what was observ`d during a close attendance upon Mary Toft, the pretended rabbet-breeder of Godalming in Surrey, 1726; N. St. André, J. Howard, A short narrative of an extraordinary delivery of rabbets,: perform`d by Mr John Howard, Surgeon at Guilford, 1727; și, cu referire la J. Mowbray: J. Douglas, The Sooterkin Dissected, 1726).

Exemplele de mai sus, nici pe departe exhaustive, demonstrează faptul că exploatarea măiastră, într-o operă literară, a legendelor menționate îl poate determina pe cititorul mai puțin sceptic să perceapă, dincolo de alegorie, și o oarecare (reală) temere, îndreptățită de întrebarea „Dar dacă?…” și menită a îl face să privească opera în cauză nu ca pe „simplă” literatură, ci ca pe o poveste pe care ar putea-o trăi chiar el, cu variațiunile de rigoare… De aici, triumful poetului lusitan: nu doar îl citim, ci, dacă suntem suficient de culți, măcar la nivelul subconștientului ori al atavismului, îl și credem. El nu se adresează doar intelectului, ci unei forțe mai vechi: el se adresează direct firii.

Doamna de Brabant nu este, desigur, singura creație artistică de valoare lăsată nouă moștenire de către Gomes Leal. Într-un cimitir (ale cărui mottouri evocă lutheranismul – Invideo quia requiescunt – și Apocalipsa – Surgite, mortui!) este o meditație filosofică asupra morții, posibil fiind a i se găsi o corespondență, în spațiul literar românesc, în poezia Plumb a lui G. Bacovia. Tot în universul bacovian – mai exact, în Amurgurile acestuia – se oglindește și Adio, Soare!.

Eu sunt un vizionar, un înțelept hulit tratează condiția poetului de geniu, iar Culoarea nălucește! Și roza-i ca o Liră va fi, fără îndoială, apreciată de iubitorii rondelelor lui Al. Macedonski.

Vom continua, însă, acest studiu selectiv cu o succintă prezentare a trei sonete interconectate, care păstrează aceeași notă gotică (misterioasă) ca și Doamna de Brabant, amplificată de tematica biblică (a se revedea, mai sus, precizările referitoare la misterele medievale), și care sunt străbătute de filoanele titanismului și, respectiv, al satanismului byronian, dintru început menționate.

Astfel, Judecata lui Christos recreează un tablou tulburător și, totodată, tradițional: înfruntarea, la nivel ideatic, dintre Iisus și Satan (amintind cititorului român, din mai multe puncte de vedere, de capodopera lui V. Voiculescu, În grădina Ghetsemani, chiar dacă aceasta din urmă abordează tema dintr-o altă perspectivă, mai degrabă creștin-barocă). Satan („cel ostenit”), oratorul, ridică, în monologul său, problema mântuirii ratate, relevând răul care continuă să zacă (sau să crească?…) în sufletul omenirii, independent de acțiunile diavolești și de jertfa inutilă a Nazarineanului. Fiul Domnului varsă o singură lacrimă de sânge, drept unicul său răspuns…

În paralel, în Luther îl regăsim pe Satan, încă mai decrepit („cel veștejit și chel”), confruntat, de data aceasta, cu protestantul auster care dă numele poemului (influență importantă asupra lui Leal, se pare, după cum am văzut și mai sus, cu ocazia pomenirii mottoului de la Într-un cimitir), figură istorică a Reformei (și, deci, la rândul lui, personaj contestatar): în vreme ce mâniosul teolog îi aruncă în față învinuiri și dispreț, bătrânul diavol îi atrage acestuia, sfătos, atenția – asupra faptului că răul lumii are o sursă, în fapt, mai profundă, mai primejdioasă: toleranța nejustificată, căci „Dumnezeu lăsat-a lăncile să ruginească!”.

În sfârșit, Cain îl are drept (anti)erou pe „cel dintâi ateu”, în fapt, un alt avatar al Satanului rebel (și al anticlericalismului manifestat fățiș de Leal, în perioada în cauză).

Înainte de a ne opri puțin asupra moștenirii culturale datorate poetului lusitan, considerăm necesar să scoatem în evidență și meritele deosebite ale celor doi traducători (Dan Caragea și Cristina Petrescu) care au oferit versiunile românești ale creațiilor tratate aici, remarcabilul talent cu care au transpus în limba română un spirit artistic pe cât de măreț, pe atât de dificil, fără a îi altera, în vreun fel, mesajele ori valoarea.

Revenind la ideea de moștenire culturală, aminteam, în primele paragrafe dedicate lui Gomes Leal, rolul său de model artistic pentru generațiile ulterioare. Alegând un singur exemplu semnificativ, ne vom referi, pe scurt, la una dintre cele mai importante figuri literare ale secolului al XX-lea, universal recunoscute, și anume la Fernando Pessoa.

[Pessoa]

Fernando [António Nogueira] Pessoa (1888-1935) a fost (și el) un autodidact, poet, scriitor, traducător și critic literar prolific, faimos, printre altele, pentru că și-a publicat opera folosind peste optzeci de identități cunoscute („heteronime”), considerând că fiecare dintre acestea reprezenta o personalitate complet diferită, un „alter ego”. Pasionat de ocultism (teozofic, în special), Pessoa se declara medium (după cum rezultă din chiar corespondența sa), experimentând dicteul automat sub îndrumarea variilor spirite; observăm aici o posibilă diferență fundamentală între Leal și Pessoa, deoarece primul, după știința noastră și așa cum notam mai sus, pare a se fi limitat la un misticism artistic, fără a se cufunda în practici ezoterice propriu-zise. Este notorie și colaborarea lui Pessoa cu „antichristul” Aleister Crowley, pe care, în 1930, l-a ajutat (dominat, fără îndoială, de personalitatea puternică și cabotină a „celui mai rău om de pe lume”, căruia trebuie să nu i se fi părut dificilă subjugarea timidului, naivului său confrate lusitan), să își însceneze moartea, pe stâncile de la Boca do Inferno.

Pessoa a fost un mare admirator al precursorului său, Leal, despre geniul căruia a scris și un superb sonet, intitulat chiar Gomes Leal („Sângeră trist în unii astrul mat…” – vă recomandăm superba traducere efectuată de Dan Caragea, nu înainte, însă, de a trasa o inevitabilă comparație cu alt poem care tratează, într-o manieră oarecum similară, condiția poetului, și anume Noaptea de decemvrie, Al. Macedonski: „E moartă odaia, şi mort e poetul…”).

Sărim, apoi, peste generații – nu din lipsă de influență a lui Gomes Leal în istoria poeziei lusitane a misterelor, ci, mai degrabă, pentru a nu ne îndepărta de caracterul selectiv al studiului nostru (un studiu exhaustiv ar necesita, probabil, întregi volume, presupunând că un asemenea demers ar fi posibil).

Ajungem, astfel, în prezent, unde ne reîntâlnim, mai întâi, cu Pessoa – personaj principal într-un faimos scurt metraj muzical (de factură, bineînțeles, gotică): mai exact, în Opium (Moonspell), compoziția muzicală încheindu-se cu versurile aceluiași Pessoa, extrase din al său Opiário. Ceea ce nu trebuie să ne mire, deoarece Fernando [„Langsuyar”] Ribeiro (n. 1974), (la rândul lui) autodidact, muzician, traducător, prozator și poet important (nu doar datorită valoroaselor versuri scrise pentru formațiile muzicale Moonspell ori Daemonarch, ci și datorită celor patru volume de poezie publicate până în prezent: Como Escavar um Abismo – 2001, As Feridas Essenciais – 2004, Diálogo de Vultos – 2007 și Purgatorial – 2015), a confirmat, într-un interviu (www.litges.at, 2005), că se vede drept un continuator al tradiției decadentiste. Legătura dintre opera poetică a lui Ribeiro și aceea a lui Leal este, de altfel, evidentă – fie că această legătură este rezultatul unei influențe directe (puțin probabil ca un om de cultură de talia lui Ribeiro – familiarizat inclusiv cu opera lui E. Cioran – să nu fie, în schimb, familiarizat cu opera conaționalului și predecesorului său), fie că reprezintă „doar” urmarea intermedierii „efectuate” de Pessoa. Regăsim, astfel, în versurile scrise de contemporanul nostru, universul întunecat al secretelor medievale, bezna ocultă din care nu lipsesc demoni precum seducătorul zburător al Doamnei de Brabant („Incubus, succumb to me”… – Daemonarch, Incubus), dar și satanismul byronian, pur artistic, marcând o distanțare clară față de Pessoa (ori față de Crowley), nu, însă, și față de Leal: Ribeiro a declarat public, în mai multe rânduri, că nici el, nici colegii săi de la Moonspell nu sunt „sataniști care ard biserici”, fiind, doar, „artiști romantici visători și sensibili” (“I am not a Satanist. (…) I do not advocate killing of any kind. I believe in man only with all his faults and capacities. (…) Let us live our live, our fantasy, our metal” – răspuns la acuzațiile, bazate pe interpretarea muzicii Moonspell, că ar promova satanismul, sacrificiile umane ori animaliere – Moonspell Frontman: We Are No Satanists, www.blabbermouth.net, 2008; “We are not Satanists torching the churches, or violent goremongers. We’re quite a romantic, emotional, moody band” – Moonspell Q&A: Portuguese metallurgists never bathe in the same water twice, www.austinchronicle.com, 2015).

Să nu confundăm, așadar, arta cu viața, legenda cu zvonul, ori semnul misterului cu numărul fiarei. Să nu uităm că opinia personală nu reprezintă mijloc de probă; să nu dăm niciodată verdicte bazate pe argumente (mai mult sau mai puțin valide), ci numai verdicte bazate pe fapte. Să nu uităm nici de predecesorii noștri, care și-au dedicat viața unor creații menite să folosească nu atât lor, cât nouă.

[Gomes Leal]

Să nu uităm de Gomes Leal.