libris.ro

Prințesa și clovnul

de Dan Apostol

Eram chiar înainte-i, însă femeia nu şi-a ridicat ochii de pe revistă. Numai felul în care îşi trecuse degetele prin păr, dând din umeri….

M-am aşezat mai încolo, pe o bancă de unde puteam s-o pândesc. Nu eram singurul. În dreptul femeii în rochie verde, toţi încetineau paşii. Un bătrân şi-a curmat ciocănitul bastonului, o grăsană a rămas clipe nesfârşite cu capul răsucit într-o parte, apoi, ca trezită din somn, a împins cu atâta putere căruciorul încât roţile au scrâşnit. Iar ea citea, nepăsătoare. Nu-i luase în seamă pe ceilalţi, nu i-a văzut nici pe adolescenţii ce păşeau mână în mână, fata cu buzele strânse, trăgându-l pe băiatul care privea mereu în urmă, ca vrăjit.

Căci femeia aceea era altfel decât miile de care ne izbeam zilnic, în vânzoleala mulţimii. Nu era unul să n-o priceapă; o simţiseră până şi copiii ce s-au furişat prin spatele băncilor, uitând de mingea pe care şi-o azvârliseră până atunci.

Femeia a mai întors o pagină – amalgam de culori stridente – şi foşnetul a răsunat nefiresc de tare. Rămăsesem numai noi pe alee, doi străini împărţind amiaza, tăcerea. Din când în când o aţinteam, fugar – nu se clintise. Umerii drepţi, buclele arămii răsfirate în vânt, brăţara cu smaralde de la gleznă… Siguranţa arogantă a celei deprinse să găsească în ochii altora doar invidie, dorinţă.

Iată una care a reuşit. Gândul mi se-nvârtejea asurzitor în minte, iar ea îl auzise, fiindcă un zâmbet i-a arcuit buzele sângerii. Nu zâmbea nimănui anume – însă am înţeles. Uitaţi-vă, spunea, uitaţi-vă bine la ce n-o să aveţi vreodată.

Şi m-am uitat. La picioarele lungi, dezgolite de mătasea mulată ca o piele de şarpe. La decolteul prea adânc, strivind sânii ce năzuiau să scape… Aşa reuşise?!

Am privit la umbra care se ghemuia sub mine, asemeni unui câine de pripas. La hainele vechi, lustruite de-atâta purtat, la pantofii colbuiţi, cu pingelele rupte. Cândva fusesem unul din mulţime. Întotdeauna grăbit, cu ochii la ceas, dând din coate să-mi fac loc: în metrou sau în viaţă. Apoi, fără motiv, fără veste, a început coborâşul. La patruzeci de ani eram bătrân, nu îndeajuns de ticălos, şi mă schimbam prea încet, prea puţin, fără tragere de inimă. Mi-o spuseseră cu toţii, îmbrâncindu-mă în jos, mereu mai jos… Pierdusem slujbă după slujbă, soţia, prietenii; până ce m-am pomenit la fund, îngropat sub avalanşă. Singur, uitat, de prisos.

Acum îi pândeam pe cei din jur cu neostenită răbdare, încercând să ghicesc când şi cum va veni clipa în care pământul o să le fugă de sub tălpi, clipa când o să se rostogolească. Unii lunecau deja, fără să o ştie; dar mulţi se agăţau încă de firul putred al norocului. Zadarnică trudă! Într-un târziu vor ajunge aici, încremeniţi pe o bancă, în ger, în ploaie ori în amiezele toropite de vipie…

Ţipătul m-a făcut să tresar. Femeia lovea văzduhul, ramurile unei tufe. Lovea… ce? Apoi am văzut: urzeala cleioasă pe care o sfâşia cu unghiile-i verzi, păianjenul fugind printre zdrenţele plasei. Era nefiresc de mare, cu trupul şi labele păroase, dungate în portocaliu şi negru. O tarantulă în ţara oilor devenite muze şi blazon?! De ce nu? Văzusem şi altele în dughenele puţind pestilenţial, ce-i îmbiau cu pitoni, iguane şi maimuţe pe snobii sătui de bietele, anostele pisici. Atotputernicii cu şofer şi girofar, care-şi ridicau vile-palat într-un an, umplându-le cu tablouri, icoane, târfe de lux şi papagali, pentru ca pe urmă, plictisiţi, să le arunce pe toate la canal ori la gunoi.

Femeia s-a lăsat să cadă pe bancă, luând revista. Dar n-a deschis-o. Zăcea, cu obrazul boţit de tremurul spasmodic, cu mâinile încleştate una de alta, cu ochii în gol.

M-a pufnit râsul. Păianjenul acela era atât de străin, de grotesc în parcul umil, în Bucureştiul jefuit până şi de speranţă prin grija veşnicilor Aleşi ai Soartei… Cei care nu i se ridicaseră vreodată împotrivă – o minţeau, îi furau darurile, o linguşeau aşternându-i înainte covoare de trupuri şi suflete strivite… Baronii comisionului, conquistadorii junglelor balcanice, corsarii neînfricaţi ai mlaştinei de relaţii şi cabale duhnitoare. Atotprezenţi, mereu biruitori: mândria Naţiei.

Iar femeia cu aere de prinţesă era de-a lor. Poate ajunsese să bâiguie prostii la vreo televiziune de mahala; poate îşi unduia şalele, lălăind în falset ca să smulgă urlete gloatei în delir, dezvelindu-şi nurii pe scenă, la nunţi, în vreo faimoasă cârciumă; ori poate se agăţa, seară de seară, de pulpana fracului cu burtă al unui gestionar de băcănie proaspăt numit ministru… Orice-ar fi fost, doar pe sandalele-i cu tocuri şi lanţuri-curele din argint dăduse mai mult decât primea unul ca mine în trei ani de slugăreală!

Însă nu izbuteam să mă înfurii cu adevărat. Era prea cald, zăduful amorţea totul, până şi copiii se potoliseră undeva, departe… Femeia îşi coborâse pleoapele, revista i-a lunecat dintre degete, dar nu-i păsa. S-a răsucit alene, oftând; capul i s-a lăsat pe un umăr, pletele s-au scurs spre sânul ce izbutise să iasă aproape cu totul din menghina lucitoare. Mi-am şters sudoarea de pe frunte, am răsuflat adânc şi am clipit să alung somnul; o dată, încă, de o sută de ori.

… Când m-am trezit se însera. Pe banca ei nu mai stătea nimeni – firesc, femeia plecase, doar avea unde să se ducă! Apoi, am zărit scânteierea de pe asfalt.

Brăţara! Într-o clipă eram acolo, înşfăcând şiragul de smaralde. Asta n-a fost o zi ca altele, mi-am spus, vârând comoara în buzunar, fără să cred că norocul îmi surâdea, în sfârşit. Cum să piardă aşa ceva?

Nu ţineam cu adevărat să aflu şi, văzând sandaua în iarbă m-am oprit, nehotărât. Perechea ei se ivea de sub rochia îngrămădită îndărătul băncii. Am ridicat ţesătura fină, parfumată, încălţările, holbându-mă la ele fără să le văd. Deodată, le-am scăpat dintre degetele înţepenite dureros. Mai încolo, între tufe se desluşea… o păpuşă, cu bucle arămii şi trupul alb, cu unghiile vopsite în verde. Păpuşă?! Abia când am atins-o, când am simţit-o caldă, vie, abia atunci…

Era ea! Am tresărit, încercând să pricep ce mintea nu izbutea să cuprindă. Dar femeia nu mi-a dat răgaz. Ochii i s-au deschis, m-au aţintit cu mirare şi mâinile mele au strâns, instinctiv.

„ Lasă-mă! “

Glasul subţire, poruncitor, m-a smuls din împietrire. Femeia se răstea, obrajii i se înroşiseră de efort, dădea din picioare. Era adevărată, era a mea… Unde s-o duc? Dacă… aş lua-o acasă? În mansarda mizeră, să ne târâm zilele împreună. O să-i fac culcuş într-o cutie de carton, o să-i dau o coajă de pîine, şi o zdreanţă, ca să-şi acopere ruşinea. O să fie djinul gata să-mi ghicească dorinţele, taina cea mai de preţ a celui ce nu avea nimic. O să…

„Ia-ţi labele murdare de pe mine!“

Nu tăcuse o clipă, nu voia să tacă… Am privit-o cu luare aminte, întrebându-mă care dintre noi şi-a pierdut minţile; şi cum o să îndur glasul acela strident zi după zi, noapte de noapte…

Femeia încerca să muşte. Am apucat-o de plete, dar nici atârnând în văzduh nu înceta să se zbuciume. I-am prins gleznele, am tras, am întins. Însă chiar în vreme ce descopeream cele mai ferite unghere ale trupului fără cusur, beţia puterii coclea în amăreala fricii. Strigătele îmi zgâriau fruntea şi tâmplele pe dinăuntru, cineva putea să le audă, să vină… Plasa! Păianjenul o ţesuse din nou, mai mare, mai deasă. Şi, brusc, am ştiut ce să fac.

Întâi n-a fost decât frământarea disperată, frenetică: ea căuta să se smulgă, izbutind doar să se încurce mai rău. Nu se oprea totuşi, gâfâind, scăldată în sudoare. Apoi a ţipat scurt, gâtuit. Păianjenul! Îl văzusem şi eu: un clovn sinistru, în pijama păroasă, depănându-şi fără grabă firul dintre fălcile-foarfeci.

Femeia s-a răsucit spre mine cu un torent de rugăminţi, de îmbieri. S-o scot din capcană, s-o izbăvesc… – cu labele mele murdare?! O să facă orice, orice! O clipă, tentaţia a fost prea puternică şi am şovăit: era atât de ispititoare, de altfel…

Însă chiar atunci amintirile m-au izbit, năucitor. Orele nesfârşite de aşteptare la ghişeul de unde un funcţionar plictisit vărsa grămăjoare de mărunţiş fiecărei umbre umile, ostenite, ce îşi târşâia picioarele pe cimentul murdar… Dispreţul buticarilor arabi sau turci, repezindu-i cu vorbe guturale pe obidiţii unui pământ care răbdase prea mulţi venetici… Rânjetul securiştilor deveniţi patroni, al politrucilor ajunşi parlamentari şi patrioţi, slugărnicia greţoasă a înţelepţilor fără şira spinării, făcând temenele oricărui Nimeni născut cu paşaport ce n-avea nevoie de viză… Trufia femeilor cu trupuri de statui şi capete în care nu se rătăcise niciodată vreun gând, a păpuşilor gonflabile înveşmântate în blănuri şi diamante, fard şi parfum, ferindu-se să coboare din Cadillac-uri, să dea cu ochii de bătrâni scheletici, de copii desculţi, nebuni de foame, de frig, de spaimă…

M-am dezmeticit anevoie, cu inima bubuind, cu gura uscată.

Nu, prinţeso! Nici eu nu vreau să mă mai pun cu Soarta!

Şi m-am uitat fără să clipesc, fără să tresar, cum păianjenul o târa, o încâlcea în mijlocul plasei, nepăsător la zbateri, la ţipete… Până ce, într-un târziu a lăsat-o, răstignită, neputincioasă, să-şi azvârle capul dintr-o parte în alta, într-un vârtej de plete jilave.

„Roagă-te de el“, am rostit, netezindu-i obrajii brăzdaţi de lacrimi. „Poate o să se-ndure, poate că o să reuşeşti…“

Dar femeia amuţise. Şi n-a scos un sunet când fălcile chitinoase s-au înfipt, crestând, scormonind, când au prins să sugă. Gâfâitul iuţit nebuneşte, sânii scânteindu-şi conurile arămii în lumina limpede a apusului, pântecul pulsând ca o inimă… Pe urmă, păianjenul în veşminte de clovn s-a depărtat, sătul. Dintre buzele însângerate a scăpat un geamăt sau, poate, un horcăit. Prinţesa avea ochii ieşiţi din orbite, trupul încleiat de bale gălbui, pântecul căzut între oasele şoldurilor. Însă trăia.

Îi mai rămăseseră destule de învăţat. Nu pricepuse îndeajuns, întrutotul; dar mâine, păianjenul va veni din nou, s-o ajute. Şi eu o să fiu aici, s-o privesc zbuciumându-se în strânsoarea labelor bălţate, siluită de fălcile care o goleau de trufie, de noroc, arătându-şi zadarnic nurii în arena circului pustiu.

Singură, uitată, de prisos.

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *