Un sfârșit apocaliptic

de   Dan Apostol

      Este cunoscut că în Atlantic există numeroşi vulcani care au fost şi, în unele cazuri, mai sunt încă activi; ei sunt plasaţi în Insulele Jan Mayen, Islanda, Azore, Capului Verde, Madeira, Sf. Helena, Tristan da Cunha, Diego Alvarez, Orkney de Sud, Antile şi se continuă pe cele două continente opuse, cu lanţul vulcanic din Spania şi, respectiv, cu uriaşii vulcani din America Centrală şi cu zona Charleston (Carolina), un important centru seismic de ori­gine tectonică. Majoritatea probelor colectate din aceste regiuni au prezentat urme de erupţii ce acoperă stratul corespunzător ultimei mari glaciaţiuni. Astfel se certifică una sau mai multe catastrofe vulcanice corespunzând (sau poate constituind motivul) sfârşitului Epocilor Glaciare, după cum au demonstrat cercetători reputaţi, ca Termier, Piggot, Pettersson şi Muck.

Ceea ce s-a întâmplat acum circa 10–12 000 de ani a fost o explozie în lanţ a majorităţii acestor vulcani din Inelul Atlanticului Central. Cauzată de o deplasare a plăcilor tectonice continentale (după Pettersson) ori de impactul unui gigantic aste­roid de 2×10¹¹ tone în largul actualei coaste americane din zona oraşului Charleston (impact de forţa unei explozii termonucleare de 30 000 de megatone – după Muck), catastrofa a schimbat nu doar aspectul Terrei pe suprafeţe enorme, ci şi istoria lumii vii, în special istoria umanităţii. Efectele ei sunt cunoscute: grăbirea dezgheţului calotelor glaciare, dispariţia a mii de specii de plante şi animale şi favorizarea dezvoltării altora, distrugerea protocivilizaţiilor originare, Atlantida şi Pacifida, şi răspândirea grupurilor de supravieţuitori în toate continentele, ca factori ce au stat la baza înfloririi civilizaţiilor „istorice“.

Cum a fost posibilă o erupţie de acest gen? Crusta solidă a Terrei are 40–50 km grosime medie. În zonele cu vulcani activi ea se subţiază considerabil (fiind doar de 15–20 km) şi o astfel de regiune este cea cuprinsă în „Inelul de Foc al Atlanticului“. Explozia simultană a mai multor vulcani din zonă, provocată în primul rând de ridicarea nivelului magmei, a deschis zeci de cratere prin care apele oceanului s-au revărsat peste lava cu temperaturi de mii de grade, ce ţâşnea din interiorul Pământului. Rezultatul: de la Jan Mayen în nord până la Tristan da Cunha în sud, inimaginabile cantităţi de lavă au mixat cu apa rece din adâncuri, producând vapori supraîncălziţi ce au urcat în atmosferă, ducând cu ei gaze toxice, particule de praf, bombe tectonice, mili­oane de metri cubi de piatră ponce, ridicând valuri tsunami de zeci, poate chiar sute de metri înălţime, formînd nori negri de mărimea unui continent.

Analizînd rezultatele exploziei vulcanului Krakatoa din Strâmtoarea Sunda (26–27 August 1883), Otto Muck a constatat că: din cei 33 km² ai Insulei Krakatoa, 20 km² au fost spulberaţi de erupţie; lava ejectată a avut un volum de 100 km³; înălţimea coloanei de fum şi cenuşă a fost de 30 km; valul tsunami care a străbătut Oceanul Planetar de la Capul Bunei Speranţe până la Capul Horn a avut 140 m înălţime; tunetul exploziei a fost auzit pe o rază de 4 200 km în jurul insulei; masa de piatră ponce căzută în apă după erupţie (circa 8×10¹⁰ tone) a plutit în Strâmtoarea Sunda timp de 2–3 ani, împiedicând navigaţia, după cum relata savantul suedez Svante Arrhenius.

Extrapolând datele la erupţia simultană a 25 de mari vulcani, Otto Muck a calculat că fenomenul a prezentat următoarele caracteristici: valuri tsunami de 400 m înălţime propagându-se de la Polul Nord la Polul Sud şi reverberând în Pacific, dar lovind cel mai greu coastele atlantice ale Americii de Nord şi Centrale, Europei şi inundând Mediterana până la a-i ridica temporar nivelul cu 100–200 m; zona de activitate vulcanică a acoperit 500 000 km²; lava ejectată a avut un volum de 2 milioane km³ şi o greutate de 5×10¹⁵ tone. Datorită golirii rezervorului atlantic de magmă, fundul oceanului a colapsat în cavitatea goală, scufundându-se cu 2 000–4 000 m de la Jan Mayen până la Azore şi Tristan da Cunha şi de la Bermude până spre Bahamas şi Puerto Rico; peste 20 mili­oane de km³ de apă au erupt sub formă de vapori fierbinţi; nivelul Atlanticului a scăzut cu 40 m; circa 3×10¹³ tone de dioxid de carbon au fost eliberate în atmosfera terestră (de trei ori nivelul existent astăzi), ceea ce a creat un efect de seră cu rezultatul imediat al topirii gheţarilor ce acopereau parţial emisfera nordică. Ploile care au inundat Europa, Nordul Africii, Orientul Mijlociu, cele două Americi şi Asia Centrală au durat decenii, poate chiar secole, totalizând o cantitate de 2×10¹⁶ tone apă şi 3×10¹⁵ tone cenuşă vulcanică – împreună cu topirea calotei nordice, ele au provocat creşterea nivelului Oceanului Planetar cu 250-400 m; exploziile au ridicat la 200–300 km altitudine un ecran de particule fine care a ascuns Soarele pe o perioadă de 2–3 luni.

În sfârşit, efectul cel mai direct a fost scufundarea Atlantidei, atât a pământurilor din zona Bermude – Bahamas – Puerto Rico, cât şi a celor din zona Azore – Madeira – Canare.

Speculaţii? Ipoteze? Nicidecum. Dovezile abundă – numai că ele trebuie căutate.

În 1898, o navă puitoare de cabluri transatlantice a scos, de la 3 000 m adâncime, într-un punct situat la 47° latitudine nordică şi 29°40’ longitudine estică (aproximativ 900 km nord de Azore), fragmente de lavă vitrificată având o compoziţie chimică tipică bazaltului (tahilită). Bucăţile de lavă se află astăzi la Muzeul Şcolii de Mine din Paris şi geologii consideră că ele nu s-ar fi putut forma decât la o presiune atmosferică normală, pe când zona era la suprafaţă; în plus, tahilita se dizolvă în apă sărată în maxim 15 000 de ani, deci erupţia trebuie să fi avut loc în anii 12 000–9000 î.e.n., din moment ce fragmentele prezintă margini ascuţite, neerodate.

Şi nava rusă de cercetări oceanografice Mihail Lomonosov a găsit în Atlanticul de Nord, în apropiere de Azore, un munte submarin pe care există urme de vegetaţie fosilizată, veche (după estimările Mariei Klionova, profesor de mineralogie şi geologie, aflată la bordul navei), de aproximativ 15 000 de ani. După cum s-a menţionat, încă din 1665 Athanasius Kircher susţinea că Azorele sunt munţi din Dorsala Atlanticului, scufundaţi cu mii de ani în urmă – fapt uluitor, pentru că aceste descoperiri au avut loc abia în secolul al XX-lea, după ce fundul oceanelor a fost cartografiat cu mijloace moderne!

În sfârşit, iată şi confirmări venind dintr-o direcţie neaşteptată: zoologia. Este cunoscut faptul că unele specii de petreli (atât din familia Procellariidae, cât şi din familia Hydrobatidae) fac adesea, în cursul migraţiilor dinspre Antarctica spre America de Nord şi Europa, nişte ocoluri inexplicabile, spre un anumit loc din Oceanul Atlantic, unde nu există pământ: o zonă situată la intersecţia diagonalelor care ar uni Brazilia cu Spania şi respectiv Peninsula Florida cu Insulele Capului Verde. Or, petrelii, păsări în general marine, nu caută pământul pentru a se odihni sau a se hrăni, ci exclusiv pentru cuibărit – nu cumva, în memoria speciei le-a rămas imprimată existenţa unei întinderi de uscat situată în centrul Atlanticului, unde îşi puteau face cuiburile cu mii de ani în urmă?

Al doilea caz deosebit de interesant este cel al anghilelor (ordinul Apodes, familia Anguillidae). Aceşti peşti de apă dulce prezintă două forme ecologice ale aceleiaşi specii: anghila europeană (A. anguilla) şi cea americană (A. rostrata), între care există diferenţe fiziologice absolut minore şi nici o diferenţă de comportament. Adulţii ambelor specii migrează periodic până în mijlocul Atlanticului, mai precis în Marea Sargaselor, pe care o folosesc ca loc de reproducere şi depunere a icrelor. Din icre se dezvoltă leptocefalii, peştişori cu aspect de frunză de salcie, care, după un timp, îşi schimbă forma şi culoarea, devenind vermiformi şi transparenţi ca sticla. Ei încep o migraţie inversă cu durata de trei ani, în care pier până la 70% din exemplare, în vreme ce caută ma­rile fluvii europene şi americane. Numai femelele pătrund pe cursul acestor ape dulci, curgătoare, unde trăiesc cinci ani, până ating ma­turitatea sexuală; masculii aşteaptă în apa sărată din dreptul coas­te­lor ca ele să se întoarcă. Împreună pornesc înapoi spre Marea Sargaselor, parcurgând traseul în doar 140 zile, în cadrul unei uriaşe procesiuni, atacate continuu de păsări, cetacee şi peşti. Supra­vie­ţuitorii se acuplează, depun icrele şi mor înainte de ieşirea noilor larve, odată cu care ciclul reîncepe.

Migraţia anghilelor este de neînţeles pentru zoologi: chiar dacă larvele se folosesc de Curentul Gulf Stream ca să ajungă în Europa, călătoria rămâne prea lungă şi riscantă pentru specie. Oare nu este posibil ca aceşti peşti să se fi îndreptat iniţial spre pământuri situate mai aproape de Marea Sargaselor, atât în zona Azorelor cât şi în cea a Bermudelor, şi pe care le caută zadarnic, de mii de ani, obligaţi de informaţiile conţinute în cromozomii specifici?

    Faptul că singurele urme ale unei civilizaţii impresionante, uni­tare, dispărută între anii 10 000 – 8000 î.e.n., sunt găsite în Atlantic, de la Madeira-Canare-Azore în Est până la Bahamas-Bimini în Vest, constituie o confirmare clară a informaţiilor lăsate de Platon şi vechii egipteni. Nici o altă localizare a Atlantidei (Santorin, Tiahuanaco, Helgoland, Hoggar, Malta) nu corespunde îndeajuns, nici ca peri­oadă  istorică, nici ca importanţă a vestigiilor rămase, nici ca des­criere a geografiei sau populaţiilor implicate. Toate aceste aşezări par să fie mai curând colonii sau urmaşele unor colonii şi baze mili­taro-comerciale atlante şi au fost fondate între anii 7500 î.e.n. şi 1000 î.e.n., deci după marea catastrofă din Oceanul Atlantic.

   Influenţa lumii atlante asupra vechilor civilizaţii de pe coastele atlantice şi mediteraneene rămâne evidentă şi indiscutabilă. Influenţa antropologică a populaţiei protonordice venită în Europa dinspre Atlantic este şi ea destul de clar demonstrată. În cele două Americi şi Africa, această populaţie nu a putut lăsa însă decât urme sporadice. Întinderea celor trei continente, numărul copleşitor şi ostili­tatea triburilor locale amerindiene şi, respectiv, negride, fauna excelând în prădători mari şi primejdioşi, condiţiile climaterice extreme au concurat la exterminarea grupurilor de colonişti, oricât de înalt era gradul lor de civilizaţie.

    Este o explicaţie pertinentă şi pentru nereuşita finală a creării unor state de descendenţă atlantă şi protonordică, destul de puternice pentru a rezista mileniilor: chiar dacă doar o parte din popu­la­ţia metropolei a pierit în catastrofă, chiar dacă majoritatea coloniilor i-au supravieţuit, atlanţii nu erau îndeajuns de numeroşi, iar pră­bu­­şirea sistemului coordonat, „imperial“, a dus la pierderea resur­se­lor din multe zone bogate (în primul rând metropola) şi, probabil, la instaurarea unei stări generale de pesimism şi resemnare, cu urmările cunoscute din istorie.

Atlantida lui Critias şi Platon n-a fost o legendă, după cum n-au fost „mituri“ nici relatările despre Curentul Gulf-Stream (cu ramurile caldă şi rece), cele două Americi situate la vest de Atlantida şi Marea Sargaselor, despre care Platon n-avea, teoretic, de unde să fi aflat ceva. Acest minicontinent este localizat rela­tiv precis (deşi viitorul rezervă în mod sigur alte surprize cu privire la întinderea şi configuraţia sa geografică), dar tipul rasial al atlanţilor (europid, având atât trăsături nordice, cât şi mediteraneene) este încă neclar şi civilizaţia lor poate fi studiată numai prin intermediul „urmelor indirecte“, al influenţei sale asupra olmecilor, mayaşilor, egiptenilor, cretanilor, populaţiilor din nordul şi sudul Africii, din bazinul Mediteranei şi din vestul Europei. Or, este sigur că mileniile şi particularităţile locale au schimbat consi­de­rabil modelele iniţiale, astfel încât despre cultura şi civilizaţia atlantă nu se pot face decât presupuneri.

În orice caz, certitudinea existenţei unei societăţi înaintate, chiar rafinate, în zona Atlanticului Central, cu multe milenii înaintea „civilizaţiilor istorice“ a devenit axiomatică, la începutul Mileniului Trei. Poate că descoperiri ulterioare vor completa imaginea despre această lume fascinantă; dar pentru ca ele să devină posibile este nevoie de cercetări susţinute, nu de încercări disperate de a as­cunde adevărul. Căci, aşa cum spunea naturalistul francez Georges-Louis de Buffon: „Trebuie să adunăm fapte pentru a avea idei!“.