Atlantida

de Dan Apostol

    A existat Atlantida? A fost poporul atlant matricea – formată în anii 20 000–10 000 î.e.n. – care a stat la baza primelor civilizaţii istorice cunoscute? Dominau armatele şi flota atlantă emisfera nordică, punând bazele primului imperiu global apărut în Istorie? Au venit cei dintâi oameni „moderni“ din preistorie (Homo sapiens fossilis) în Europa şi în bazinul mediteranean, în sudul Africii şi în cele două Americi de pe pământuri dispărute acum 10–12 000 de ani? Au fost găsite dovezi inatacabile în sprijinul acestor ipoteze? Şi dacă da, pentru ce nu ajung ele la cunoştinţa marelui public?

De la apariţia lui Homo sapiens fossilis (acum 35 000 de ani), pe continentele actuale, în insule şi în unele zone terestre astăzi scufundate s-au născut, au înflorit şi s-au stins zeci, poate chiar sute de civilizaţii. Majoritatea lor sunt insuficient sau deloc cunoscute – nici descoperirile arheologice din ultimele trei secole, nici perfecţionarea aparatelor de detecţie, a metodelor de investigare, a mijloacelor de descifrare şi interpretare a datelor n-au reuşit să le clarifice pe deplin tainele. Fortăreţele ciclopice  miceniene sau incaşe, palatele cretane, monumentele megalitice europene, cetă­ţile scufundate în Atlantic, sistemul construcţiilor în trepte răspândit pe tot globul, uluitoarele vestigii rămase de la olmeci, sumerieni, egipteni, chiar cele minoice ori sarde, continuă să rezerve surprize de proporţii.

Dar dincolo de aceste probleme, nu de neimaginat dacă sunt raportate la mileniile de existenţă a omului modern şi la o supra­faţă terestră locuibilă de milioane de kilometri pătraţi, arheologii sunt confruntaţi cu un fenomen de o frecvenţă exasperantă de-a lungul istoriei şi în orice regiune a Terrei – faptul că, aşa cum constata revista „Science et Vie“: „Realizările aproape incredibile ale marilor civilizaţii străvechi apar ca rezultatul unor explozii neaş­teptate şi nu – cum ar fi normal – în urma maturizării, de-a lungul a nenumărate secole sau milenii. Întrucât fazele tranzitorii, experimentale lipsesc, adesea cu desăvârşire, devine evident faptul că realizările respective se datorează unor civilizaţii anterioare şi în acelaşi timp superioare celor în cauză.“

Într-adevăr, s-a observat că egiptenii, cretanii, fenicienii, sumerienii, grecii continentali, celţii şi alte popoare înaintate din Europa ori din jurul bazinului mediteranean, despre care se credea că sunt pri­mele din istorie, au fost influenţate de o civilizaţie necunoscută, anterioară lor; aceeaşi situaţie de partea cealaltă a Atlanticului, la olmeci şi mayaşi. Misterul a fost elucidat o dată cu descoperirile ultimelor decenii, care au trecut – după părerea celor mai mulţi specialişti – civilizaţia atlantă din domeniul legendei în cel al ade­vărului istoric (chiar dacă vor fi necesare cercetări îndelungate şi dificile până să se poată schiţa un tablou, fie şi sumar, al vieţii acestui popor dis­părut în apele oceanului).

În sfârşit, generalizarea unor noţiuni ştiinţifice, tehnice şi artistice în Europa, Africa şi cele două Americi, ca şi adoptarea unor principii morale comune, de fapt reguli de funcţionare a vieţii so­ciale (principii însuşite parţial şi reclamate nejustificat ca aparţi­nându-le exclusiv de către cele trei religii monoteiste), vădesc existenţa unor modele originare, creaţii ale unei impresionante civilizaţii, care nu avea doar un caracter local, periferic. Privind din perspectiva istoriei cunoscute, se poate considera fără teamă de eroare că acest set de criterii şi valori numite astăzi umaniste (caracterizate prin raţionalism şi refuzul de a trăi în obedienţa faţă de un ţel sau o autoritate care neagă dreptul individului la libertatea de opinie şi la fericirea proprie) este cea mai importantă moştenire rămasă de la protocivilizaţia atlantă, bazată pe cunoaştere şi imună la fanatismul mistic venit milenii mai târziu în Europa, din Orientul Mijlociu.

Dar, în Mileniul 12 î.e.n., atlanţii nu erau singura civilizaţie înaintată de pe Terra.

Indieni albi şi blonzi în Matto Grosso, mumii şi schelete de tip europid în Peru, polinezieni cu părul roşu, fortăreţe construite din monoliţi de sute, chiar mii de tone fiecare, urcaţi pe platourile andine, acolo unde se avântă doar condorii, un regiment de statui enorme pe o insuliţă pierdută în Pacific, construcţii ciclopice, din blocuri de bazalt, pe recife coraliere izolate, corăbii uriaşe, cu trei catarge şi velatură complicată, brăzdând oceanele cu peste 15 000 de ani în urmă…

Legende? Nicidecum. Toate acestea şi multe altele sunt urmele rămase de la faimoasa şi enigmatica populaţie europidă (aparţinând grupărilor Cro-Magnon, cu trăsături tipice de Brünn şi protonordici), care a edificat o puternică civilizaţie în bazinul Pacifi­cului, întinzându-se din estul Americii de Sud până la coastele nord-vestice ale Australiei şi acoperind nu numai majoritatea arhipelagurilor polineziene, dar şi pământuri mai mari, scufundate de cataclisme naturale acum 10–12 000 de ani. Este vorba despre poporul pe care indienii aymaras, un vechi trib sud-american, îl numeau viracochas („oameni albi cu barbă roşie“) şi care îşi spuneau ei înşişi „Fiii Soarelui“.

A venit însă Marea Catastrofă, prima din istoria lui Homo sapiens fossilis. Imperiul din Atlantic şi regatul care controla Pacificul, Oceania şi Asia de Sud-Est au pierit în adâncurile Oceanului Planetar. Dar nu fără să lase în urmă amintiri, care, străbătând Noaptea Timpului, au modelat civilizaţii fascinante în epocile „istorice“.

    Miracolul Minoic: ţara Regelui Minos a fost prima putere antică medi­teraneeană ce şi-a întins reţeaua de baze navale şi comerciale din Creta până în Insulele Britanice şi pe malurile Mării Negre. Vase de luptă înfricoşătoare, palate magnifice, bogăţii fabuloase, o artă şi o lume de un extraordinar rafinament, a preoteselor animiste – magi şi alchimişti deopotrivă –, a marinarilor-neguţători, a femeilor care luptau şi a prinţilor efeminaţi…

Regatele Miceniene: cetăţi ciclopice, construcţii rivalizând cu cele egip­tene, mezo-americane ori chineze, o societate violentă, aflată în veş­nic război cu vecinii, splendide arme şi eroi de epopee, la apogeul civi­li­zaţiei europene a bronzului. Şi un sfârşit tragic, la care au contribuit – ironie a Destinului – triburile de amazoane din Europa de Nord-Est, prinse în avalanşa cataclismică a ceea ce Antichitatea va numi, cu groază, „Marea Invazie Egeeană“, cea mai largă dislocare de populaţii cunoscută în istorie până la începutul erei noastre.

Aceasta este „Lumea cetăţilor aurului“, moştenitoare a eternei Atlantida, adevărata precursoare a culturii şi societăţii europene sau „occidentale“.

Istoria civilizaţiilor care s-au succedat pe Terra este ea însăşi o lume, fascinantă, dar prea puţin explorată. Descoperirile ultimelor decenii stau mărturie faptului că acum, la începutul Mileniului al Treilea, există speranţe pentru destrămarea vălului de mister ce acoperă, încă, o mare parte din trecutul umanităţii. Trebuie doar ca toţi oamenii să-şi păstreze mintea şi spiritul treze, să nu uite că numai dorinţa de a cunoaşte, cea de a înţelege şi capacitatea de adaptare pot asigura înflorirea unei civilizaţii şi supravieţuirea ei în timp. „Gândesc, deci exist“ este un îndemn mai necesar ca niciodată într-o lume ce se clatină sub voinţa manifestă şi neechivocă a tuturor instituţiilor oficiale de a ţine secrete informaţiile cu ade­vărat importante. Nu doar pentru că ar şoca; mai curând există temerea că descoperiri de genul celor ce ar necesita o revizuire fundamentală a Istoriei pot produce un cutremur în sistemele politice, economice, religioase, chiar în gândirea şi modul de viaţă ale unor societăţi care încearcă să-şi păstreze cu orice preţ stabilitatea. Faptul că stabilitatea obţinută prin minciună duce, pe termen lung, la stagnare şi decădere nu mai contează. Importante sunt clipa, certitudinea privilegiilor unor clase, unor generaţii, unor state sau grupuri de influenţă.

Şi atunci? Singura speranţă rămâne trezirea conştiinţei fiecărui individ în parte, cea colectivă fiind prea influenţată de ofensiva din ce în ce mai agresivă a manipulării de toate genurile prin mass-media (a cărei independenţă a fost şi rămâne o utopie).

Acestei conştiinţe individuale şi perenităţii spiritului raţional, umanist, le sunt destinate cărţile mele.