libris.ro

Păzitorul cerului

de Dan Apostol

 Un râs gros, bufnitura unei uşi, scârţâitul firmei ce atârna într-o singură balama. Pereţii, cenuşii în lumina înserării, răspândeau un iz de mucegai şi peşte, stăruitor ca pulberea pe care o ridicam la fiece pas. Aici, spre Tamisa, străzile nu erau decât cărări menite să despartă şirurile de case lăsate într-o parte, încercând parcă să se rezeme una de alta.

Încă nu se zărea nimeni. Câteva felinare năşteau raze galbene, ceţoase, iar zidurile deschideau ochi de geam afumat spre mormanele de gunoaie, spre ruine, gropi şi cazanele sparte printre care treceam cu capul vârât între umeri, aproape în fugă. Îmi era frică. La fel ca prima oară, la fel ca de fiecare dată. Şi, curând, lumea aceea mohorâtă avea să prindă viaţă.

…Chemări, strigăte, cântece de beţivi. Străzile se umpluseră. Marinari, vânzători de peşte şi de turte încovoiaţi sub povara coşurilor, cerşetori, telali, copii fugărind javre; o bătrână cu şal verde mi-a întins un măr, un flaşnetar m-a îmbiat cu petecul de hârtie tras de papagalul jumulit, o fetiţă mă privea curioasă, peste plăcinta în care îşi vârâse feţişoara murdară.

Lângă un felinar aştepta o femeie cu umerii goi sub valul de cârlionţi soioşi. Am încetinit fără să vreau, buzele ca nişte petale sângerii s-au întredeschis, dar, în clipa aceea, un vaiet şi o tuse au spart bezna undeva, aproape. Am tresărit, văzându-mi de drum – în urma mea, femeia îl potopea cu blesteme pe vagabondul zdrenţăros, prăvălit la poalele zidului. Pretutindeni, printre tarabele cu vechituri, printre butoaiele cu bere scoase de-a dreptul din beciuri, pe maidanele pline de bălării şi fierărie ruginită, perechile intrau şi ieşeau din întunericul complice. Un zumzet de vorbe şi murmure amestecate se ridica spre cerul nopţii, odată cu fumul înţepător al focurilor de mangal, ce lungeau nefiresc umbrele mâinilor întinse deasupra. Nimeni nu se sinchisea de mine; doar uneori, în îmbulzeala de gură-cască holbându-se la vreo maimuţică sau la grătarul cu fripturi mă alegeam cu un ghiont, o sudalmă aruncată la întâmplare.

Când am ajuns la menajerie, mulţimea luase în stăpânire bâlciul şi se tălăzuia de la o tarabă la alta, de la un cort la altul, într-un tumult de sunete, culori şi mirosuri. Leagănele se avântau spre cer smulgând ţipete de spaimă prefăcută, noduri de oameni se strângeau şi se desfăceau înaintea panoramelor sau a cuştilor pe roate, în care dormitau jivinele circului. Nici unul nu-şi aştepta rândul, nici unul nu se trăgea în lături. Lampioane roşii, albe, albastre se clătinau ca într-un vifor, luminile răsăreau, dispăreau, umbrele creşteau doar ca să piară din nou. Nişte copii şterpeliseră turtă dulce, doi marinari trăgeau în cocoşeii de tablă, un pitic se dădea peste cap, femeile râdeau prelung, aţâţat. Imagini fugare, caleidoscop făcut din cioburi ce se lipeau mereu, obsedant.

Cuşca ei zăcea într-o fundătură, printre gunoaie. Ca întotdeauna, nimeni nu era prin preajmă. Am făcut un pas, am întins mâna şi am lăsat-o jos, de-ndată. Nu cutezam… Ghemuită în întuneric, Kara pândea. Nu-i auzeam răsuflarea, nici măcar foşnetul paielor împuţite din care-şi încropise culcuş. Dar ochii îi străluceau ca un jeratic verde, viu, urmărindu-mi fiece mişcare.

Kara… Răpită din munţii îndepărtatei Serbii, vândută unui marinar, trecând din mână în mână şi din lanţ în lanţ, sfârşise aici cu trei ani înainte şi ziarele i-au dăruit faima de o zi. Mă nimerisem printre cei grăbiţi să se minuneze – dar în faţa făpturii chircite sub arsura privirilor, a exclamaţiilor neghioabe, mi s-a făcut ruşine. Fără să vreau, fără să ştiu de ce. Şi, de-atunci, seară de seară îi strecuram printre gratii un ou, o bucată de carne şi îi vorbeam. Iar ea mă lăsa să-i povestesc despre mătuşile care mă crescuseră, despre casa bântuită de molii şi amintiri, despre lumea de marionete mânuite de Păpuşarul Nevăzut, lumea învelişurilor goale şi a vorbelor ce nu spuneau nimic. Aveam optsprezece ani şi voiam să văd Lumea, cea mare şi adevărată, nu să vânez vulpi în Sussex, la moşie ori să învăţ polca de la fetişcanele în dantele, să-mi irosesc viaţa sporovăind prosteşte, un oarecare printre atâţia alţii… Uneori, mă găseau zorii lângă gratiile ce ne despărţeau. Kara mă aţintea cu luare-aminte şi eram gata să cred că pricepuse. În clipele acelea aş fi putut s-o ating – dar plecam furios, şi-n vreme ce grăbeam spre casă aruncând priviri furişe împrejur, tresărind la fiecare chip ivit din ceaţă, ştiam că voi veni iarăşi…

M-a dezmeticit o înjurătură, izbindu-mă înaintea pumnului ce m-a măturat din calea bărbaţilor întrupaţi de nicăieri. Ochi tulburi, răsuflări iuţite, şuierătoare, drugi de fier şi lanţuri – mai mult n-am putut să văd de cei care se-nghesuiau în jurul cuştii. Zăvoarele scrâşneau, uşa a scârţâit, am încercat să-mi fac loc, dar gloata se şi pusese în mişcare. Torţe, felinare, sticle golindu-se în gâtlejuri tot mai însetate, prundişul ce trosnea sub ghetele butucănoase; lângă mine, un munte de om gâfâind asmatic, o femeie rânjindu-şi dinţii înnegriţi, copii cu urechi clăpăuge… Şi noaptea din spate năştea mereu alţii.

Ce căutam acolo, eu, cel crescut în oraşul de o împietrită demnitate, pentru care barăcile bâlciului, magherniţele erau tot atâtea buboaie ruşinoase?

Un marinar a râgâit, apoi a scuipat pe cizma mea. Am auzit vuietul fluviului umflat, văzduhul era mai rece, mergeam printre mormane de lemnărie putrezită – de ce nu plecam, de ce… – şi ceaţa urzită de ape mi se lipea de haine, de obraji, ca o brumă. „Întoarce-te“, îmi strigau gândurile, inima bubuind în piept, dar ei deschiseseră cuşca şi trebuia să văd… Până ce, între butoaie, lăzi şi copastii fărâmate, mulţimea s-a oprit.

De o parte valuri vineţii, de cealaltă semicercul de flăcări, de chipuri. Iar în mijloc, fără scăpare, Kara. Goală, părea înveşmântată în catifea cu dungi întunecate ce porneau de la şira spinării, unindu-se pe pântece, pe piept, pe coapse – un păr scurt îi vrâsta tot trupul în roşu şi negru, preschimbându-se pe creştet într-o coamă deasă, aspră.

Muşcându-mi buzele, m-am strecurat, am împins, am îmbrâncit. Nu mă luau în seamă, căci pe maidanul-arenă păşiseră un hamal cu burdihanul imens şi-un cocoşat cu braţe lungi, ca nişte vrejuri împletite. Pomenindu-se înaintea celei încolţite, grăsanul a început să râdă; însă ochii stârpiturii s-au aprins de o bruscă lăcomie.

Un timp, cei doi s-au mulţumit să-i dea târcoale. Kara nu se clintea. Pleoapele i se coborâseră pe jumătate, ascunzând sclipirile verzi… când, deodată, a ţâşnit. Atât de neaşteptat, că prea puţini au putut desluşi călcâiul înfigându-se în coastele cocoşatului, capul năpustit în bărbia celui ce încă mai râdea. Prin mulţime a trecut un murmur: Tigroaica. Aşa o ştiau toţi şi veneau s-o vadă repezindu-se la gratii, zgâlţâindu-le cu urlete şi hârâituri cumplite, nedomolită de bici, de foame, de ţepuşele ce-i sfârtecau carnea. Şi nu le păsa de turbarea, nici de spaima celei pe care căutau s-o preschimbe-n fiară… Mai apoi, sila, neputinţa de a pricepe ce n-avea înţeles o sleiseră, topindu-i împotrivirea, iar mulţimea a uitat-o. De ce reîncepuseră, acum, jocul de-a supunerea? Şi ce voiau să afle? Kara era născută să vâneze şi nu lor avea să le fie pradă…

Gloata fremăta de o bucurie sălbatică, dorinţă şi aşteptare înfrigurată. Femeia-tigru îl pisa cu picioarele pe grăsanul prăvălit la pământ – ochii, boabe purpurii, aproape îi ieşiseră din orbite, la colţurile buzelor avea spumă, un mârâit gros îi urca dinăuntrul pieptului şi dezlănţuirea aceea chemase o tăcere nouă, altfel decât altele, pe malul năpădit de oameni. Bâlciul rămăsese pustiu, tot mai mulţi îngroşau turma îngrozită de Fiară şi un oftat a străbătut văzduhul când stârpitura diformă i-a sărit în spinare, cuprinzându-i gâtul ca într-un cleşte.

O clipă, doar una, nebunia a părut să se curme.  Pe urmă Kara a prins să se zbată, căutând să-l apuce, să zgârie – gheare lungi, negre i se iviseră din vârful degetelor-teci –, să muşte. Trupul întreg i se contorsiona, sânii îi împietriseră şi m-am pomenit ţinându-mi răsuflarea: nu văzusem vreodată o femeie goală, cea din cuşcă, zăcând ori învârtindu-se între gratii era altceva, aşa crezusem ori mă prefăceam că o cred. Însă aici, pe prundişul lunecos, Kara nu mai era doar Fiara. O simţeau şi ceilalţi, bărbaţi, femei, pe când cocoşatul o arcuia încet, prea încet, iar hamalul se apropia scuipând sânge şi dinţi.

– Kara!

Strigătul mi-a murit, nevolnic; oricum era prea târziu. Mâna femeii s-a abătut asupra chipului pe care încremenise un rânjet tâmp, ghearele au brăzdat, scobind şi ochiul a ţâşnit odată cu răcnetul omului rămas cu orbita goală.

Mulţimea tăcuse iarăşi. Când o să înceteze, cine îi va opri? Poate că totul era doar un coşmar, o răzbunare a nopţii ce-mi trimisese vestitorii ei de spaimă… Nu visam. Cu sângele şiroind din rană, hamalul o târa pe Kara spre o butie spartă. A frânt-o peste doage, şi-a încleştat pumnii într-un baros de carne, de oase şi toate au părut să încetinească – apele curgând tulburi, braţele ce se înălţau spre cerul îndepărtat. Apoi, lovitura a căzut, nimicitoare: o bufnitură, femeia a urlat şi sânii i s-au lăţit brusc, spre coaste. Încă o ridicare, pumnii au izbit din nou, cocoşatul abia stăpânea zvârcolirile turbate, gloata delira.

Strigăte, îndemnuri, felinare zbuciumându-se cu talazul de oameni. Urlam şi eu, să se sfârşească, oricum, numai să vină uitarea, vinovată, îndurătoare. Însă uriaşul nu vedea, n-auzea nimic. Nu ştia decât că trebuie să lovească, turtind, stâlcind, cu plescăituri hidoase. A cincea oară, a zecea…

Nu vreau!!“ Gândul-ţipăt, implorator, dement, mi se zbătea în craniu ca o pasăre muribundă. Trecuse prea mult de când răbdam, greaţa, spaima trupului nu mai erau şi ale minţii. „Nu trebuie să-i las, nu sunt decât nişte javre jegoase…“

Din câteva salturi am fost lângă ei: cizma proptită în chipul schimonosit al cocoşatului, oasele nasului, ale pomeţilor explodând, căpăţâna smucită din răsputeri şi sunetul sec, sinistru. Leşul s-a desprins, lunecând spre pământ, grăsanul a izbit încă o dată – ultima, căci i-am secerat picioarele, zdrobindu-i ceafa când încă se mai năruia, greoi.

Cercuri argintii mi se roteau pe dinaintea ochilor, înghiţeam aerul cu noduri, iar mulţimea se frământa, nehotărâtă. Am făcut un pas şi abia atunci le-am văzut teama, supunerea. Nici unul nu cuteza să rupă tăcerea, să mă privească în faţă… După o veşnicie, ghemul de trupuri, de ură s-a desfăcut, începând să se risipească. Am aşteptat până ce malul a rămas pustiu, apoi m-am răsucit spre Kara: cu ochii închişi, răstignită pe oribilul altar, părea fără viaţă.

În bâlci, printre magherniţe şi corturi, gloata se vânzolea zgomotos – dar uitaseră cu adevărat?… Mâine ori peste un an se vor întoarce s-o răpună. „Femeia sălbatică din Serbia“ era scris pe cuşcă, şi asta le-ajungea, le îngăduia totul. Acum însă, Kara era a mea! Mi-am scos raglanul şi am săltat-o, vârându-i mâinile în mâneci. Nu se împotrivea, m-a lăsat să-i înfăşor fularul peste cap, să închei veşmântul… O clipă de slăbiciune, de îndoială. Apoi i-am încleştat degetele şi am pornit alături, spre bâlci.

Mergeam repede, printre umbrele ce nu mai erau nimic pentru noi. Străduţă după străduţă, maidan după maidan, mahalaua mirosurilor grele rămânea tot mai în urmă, mai departe. Londra se deschidea înaintea noastră, străzile deveniseră largi, pietruite, casele de cărămidă roşie se aliniau în şiruri impunătoare. Dar aici străzile erau pustii, rareori câte un poliţist aţintea îndelung gentlemanul în costum elegant şi făptura cu pulpe vărgate ieşindu-i de sub raglanul mototolit. Ne privea şi atât – nu era treaba lui, în lumea aparenţelor respectabile viciul devenea virtute dacă îl îmbrăca un croitor la modă…

O piaţetă rotundă şi, după catedrală, familiara faţadă barocă – extravaganţa unui străbun cartofor – cufundată într-un somn adânc. Am deschis uşa, iar clopotul de aramă a răsunat aidoma unui strigăt. Nu-mi păsa; însă mâinile îmi tremurau şi abia când femeia a fost în casă am simţit imensa, neaşteptata uşurare.

Lumină, tropăit de paşi, o exclamaţie, un ţipăt: în capul scării, mătuşile mele, bucătăreasa, menajera, înghesuite una într-alta ca nişte găini înfoiate se holbau la chipul pe care îl dezveleam. Sfeşnicele li se bâţâiau la fel ca bonetele de noapte, dar a fost de ajuns să mă uit într-acolo şi potopul întrebărilor n-a mai apucat să se reverse. Tăcerea de cavou a părut să se umfle, să vuiască într-un vânt de nebunie. Mâine, lumea ce fusese şi a mea o să capete iarăşi glas; în noaptea asta însă, nu m-aş fi dat la o parte nici din faţa Reginei… Liniştit, fără grabă am trecut pe lângă ele, şi în urmă a răsunat lipăitul tălpilor goale pe treptele de marmură, pe mozaicul coridorului.

M-am oprit în bibliotecă. Focul ardea în cele două cămine, draperii de brocart ascundeau ferestrele cu vitralii heraldice şi era cald, prea cald în penumbra ţesută de flăcările crepusculare. Mi-am scos haina, vesta, am turnat Porto, am sorbit pe nerăsuflate. Când m-am întors, era să scap paharul din mână: Kara îşi aruncase veşmântul şi se apleca spre foc arcuindu-şi spinarea asemeni unei pisici moleşite. Mi s-a înţepenit un ghem de spini în gâtlej. Trupul acela răspândea un miros greu, stăruitor, nu cel de sudoare şi scârnă din cuştile menajeriei, ci izul de fiară stârnită. Un pas, încă unul, inima a început să-mi bată mai repede, sângele îmi fierbea în vine. În marea sală-sanctuar, printre statui, tablouri şi miile de cărţi cu scoarţe de piele ruginie, făptura abia smulsă mocirlei era ciudat de la locul ei. Sau poate că locul ei era lângă mine…

Femeia se lăsase pe o parte, întinzându-se, ghemuindu-se la nesfârşit, foc ce ardea, roşu şi negru, pe podeaua de mahon şlefuită ca oglinda. M-am apropiat cu mişcări de somnambul şi i-am atins tâmpla într-o mângâiere stângace. S-a încordat toată, ghearele i-au ţâşnit din tecile degetelor, buzele i s-au răsfrânt dezvelind dinţii. Un mârâit îi urca dinăuntrul pieptului… dar s-a curmat pe dată. Ochii i s-au mărit, rictusul s-a preschimbat în surâs şi braţele i s-au încolăcit după gâtul meu, trăgându-mă, topindu-mi împotrivirea.

Răsuflarea-i fierbinte, gura care o astupa lacomă pe a mea, lumini violete explodându-mi sub pleoape; apoi m-am pomenit dedesubt şi Kara a prins să unduiască, rotindu-şi apăsat şalele. Curând, gâfâiam amândoi. Vârful de smoală al unui sân mi s-a lipit de buze, o lacrimă i-a brăzdat obrazul, fiorii o scuturau, ceva s-a rupt în mine, am gemut şi atunci i-am auzit şoapta răguşită:

– Pentru totdeauna…

                                                     *

Am deschis ochii brusc, clipind în lumina crudă, sângerie. Kara dormea cu capul pe pieptul meu. I-am dat la o parte şuviţele care-i ascundeau chipul, mi-am trecut degetele peste puful moale de pe obraji, am sărutat-o.

Părea atât de neajutorată în somn, atât de cuminte, o mare jucărie de pluş, aşteptându-şi stăpânul… În clipa aceea s-a răsucit fulgerător pe spate şi, printre pleoapele mijite, jarul verde a sclipit, diabolic. Kara veghea.

Ca în prima noapte, după ce ne desprinsesem scăldaţi în sudoare, abia mai suflând, cu trupurile vibrând încă. Ne uitam unul la altul de parcă atunci ne vedeam cu adevărat – şi chiar aşa era. Kara s-a ridicat pe jumătate, sânii i-au tresărit, tari, ascuţiţi, am vrut să-i apuc, dar urletul izbucnit în liniştea nopţii ne-a făcut să ţâşnim în picioare, uitând de toate.

Nu era un urlet: cineva, ceva, un glas de tunet ne striga vorbe nedesluşite, poruncitoare, ce ne spulberau minţile în mii de fărâme, chemându-ne – unde? de ce? – şi mi-am tras în grabă pantalonii, cămaşa, cizmele, în vreme ce sârboaica alerga ca într-o cuşcă, pipăind, lovind pereţii, cărţile, statuile.

Deodată, zidul dintre cămine s-a desfăcut, enormă poartă cu canaturi crenelate. Dinapoia lui au răbufnit lumina şi vântul, vârtejuri după vârtejuri răsucindu-se, trăgând totul în măruntaie clocotinde. Volumele au zburat din rafturi, draperiile, covoarele, până şi fotoliile s-au răsucit, răsturnat, sfârtecat sub muşcăturile coloanelor rotitoare.

Un ţipăt: Kara fusese smulsă de un vârtej şi am mai apucat s-o zăresc dispărând între canaturile de granit care începeau să se închidă. M-am năpustit într-acolo, dar vântul se întorsese împotrivă-mi şi, încovoiat, izbit din toate părţile, scrâşnind, blestemând, căzând şi ridicându-mă iarăşi, am păşit spre asfinţitul ce se îngusta. Când nu mai era decât o dungă, o crăpătură plină de raze vâscoase, m-am strecurat înăuntru odată cu ultima coloană, ca să cad într-un hău la capătul căruia, scuturată de mâini nevăzute, Kara se zbuciuma cumplit…

Aşa ajunsesem aici. În lumea apusului veşnic, fără noapte şi zi, fără soare şi nori, fără nimic firesc în ea. Doar câmpii sterpe şi dealuri de piatră asemeni unor cetăţi părăsite, cu turnuri, bastioane şi portale făurite de vânt. Uneori, un lac, un râu cu ape calde şi amare ne astâmpărau setea. O toropeală ciudată plutea în văzduh, ne îndemna să dormim, să dormim… Dar mersesem, zile sau poate săptămâni la rând, căutând oraşe, oameni, păduri, orice în locul pustiului care năştea numai tăcere.

Kara adormise din nou, ascunzându-şi chipul cu braţele, strângându-şi genunchii spre piept. Mi s-au umezit ochii şi, ridicând privirea spre cer am murmurat:

– Pentru ce?

Atunci, cineva a rostit, limpede, răspicat:

– Pocăinţă şi-nchinare…

Am privit în jur: câmpia goală, câteva roţi de ciulini. Nu era nimeni.

                                                  *

Aşteptam cu mâna cufundată în apă, ca peştele să se apropie, să cuteze… Dar se ferea de fiecare dată, iute, lunecos, şi eu, împroşcat de stropi, lungit pe nisipul ca o zgură de aramă, vâram iarăşi mâna, doar va veni… Kara plecase de mult să pândească păsările fără aripi care alergau printre uriaşele tufe de aloe. Uneori avea noroc; adesea flămânzeam. Şi, rozând oasele rămase de la vânătoarea dinainte, râdeam, iar sârboaica mă privea uimită. Ce să-i spun? Că visasem atâta vreme viaţa adevărată, intensă, care-ţi făcea sângele să clocotească în vine, iar acum…

– Ai ceea ce mi-ai cerut!

Iarăşi Glasul. Mereu mai sarcastic, mai aproape:

– Ai avut lumea ta, soarta pe care ţi-o hărăzisem. La fel şi ea, sălbăticiunea cu care te-mpreuni împotriva firii. Nu le-aţi vrut. Cei asemeni vouă tulbură ce cu trudă am Creat…

– Cine eşti? i-am retezat-o.

Eram sătul să vorbesc cu Nimeni.

– Sunt Totul şi Neantul, Dătătorul-de-Viaţă şi Moartea-celor-O-Mie-de-Sori.

– Unde eşti?

– Pretutindeni şi Nicăieri.

Apoi, linişte.

Şi clipocitul. Răsucindu-mă, am încremenit: în apă, nu departe, o femeie. Mantie neagră, glugă umbrindu-i ochii, mânerul de fildeş al unei săbii ridicându-se peste umărul drept. Însă eu mă uitam la altceva: mantia se desfăcuse şi, dedesubt, trupul cafeniu era încorsetat doar într-o ciudată armură de oase. Era frumoasă femeia aceea; prea frumoasă. Mi se uscaseră buzele aţintind sânii scăpaţi din plasa albă, iar ea se apropia lin, fără să tulbure oglinda de apă. Am întins mâna, am bâiguit:

– Cine…

Pentru totdeauna…“ – şoapta Karei a răsunat numai în mintea mea, dar străina s-a oprit. „Este doar o jivină… gheare şi colţi… nu se poate… nu sunteţi una, tu şi ea…“. Glasurile mă înnebuneau, mi se ciocneau în ţeastă, vedeam lumina de pe chipul Karei, îi simţeam inima zbătându-se când se lipea de mine, dogoarea pântecelui catifelat… M-am tras înapoi şi femeia a zâmbit rece, lăsându-şi gluga pe spate. Avea ochii ca nişte rubine întunecate, fără pupile şi – înainte chiar de a-şi ridica sabia lungă, cu o semilună pornind de la mijlocul lamei, aidoma unei coase – am priceput cine este şi că venise să mă ia.

Dar eu nu voiam să mor. Când arma a şuierat prin văzduh m-am rostogolit în ultima clipă şi colţul de oţel s-a înfipt într-un stei. Ea a scos un ţipăt mânios, a tras, a smucit, a strigat iarăşi; atunci m-am aruncat asupră-i, prăvălind-o, încălecând trupul care se zvârcolea sălbatic, fără să iau seama la armura ce plesnea, descătuşând carnea, dorinţa de viaţă, de moarte.

Îi încleştasem gâtul cu puterea spaimei şi jerbele de apă stârnite, mâinile răscolind nisipul albiei, şalele ce se frământau sub mine erau doar năluciri, nimic nu rămăsese adevărat decât laţul care strângea, strângea, văzduhul care îngheţase în juru-mi, zbaterea tot mai slabă a celei ce nu cunoscuse înfrângerea…

Târziu, m-am ridicat, am păşit pe mal, am smuls arma şi m-am întors să mai văd o dată leşul care plutea înfăşurat în mantia-linţoliu.

– Foarte bine, pumn de lut! Ai mai câştigat o Clipă – dar Eternitatea e a Mea!

Eram prea istovit ca să-i răspund. Şi-apoi, ce era Glasul dacă nu vestitorul nebuniei mele?!

Dar, când am vrut să urc faleza, Kara era sus, privindu-mă cu ochi rătăciţi. Şi am ştiut că auzise.

                                                   *

Am pus ţepuşa cu ciosvârte peste foc şi m-am aşezat lângă Kara. Ne oprisem sub un enorm portal, intrare într-unul din dâmburile sculptate de vreme. Înăuntru, labirint de coloane şi pereţi pe care se desluşeau capete, torsuri căznindu-se să iasă din piatră, năzuind spre cupola-fagure. Toate erau atât de îngrijit lucrate, încât… Dar aveau contururi incerte, parcă scurse şi, în lumea Glasului, chiar vântul, apa le-ar fi putut ciopli. Oricum, dacă truda unei mulţimi le dezghiocase din munte, oamenii aceia nu mai erau de mult.

– N-au fost mâini de muritor. Noi le-am ridicat, întru slava Celui-ce-Păzeşte-Cerul.

Am sărit în faţa Karei, apucând arma. Nu-l auzisem venind pe bărbatul înalt, cu zale lucitoare, ca nişte solzi. Şi nu ştiam câţi mai erau acolo, afară, gata să…

– Port gânduri de pace. Căci El s-a îndurat de tine. Dar să nu uiţi: tuturor v-a dăruit ceva din El şi sunteţi ai Lui, numai ai Lui. Supunere şi ascultare – crede-L, nu-L întreba şi te va izbăvi, călăuzindu-te spre ce ţi-a menit.

M-am uitat lung la heruvimul cu păr de aur, cu chip senin, nesimţitor.

– Şi ea? am arătat spre Kara.

– Jivinele n-au căutare dinaintea Lui.

Simplu, fără nici o şovăială. Măcar nu minţea.

– Şi dacă este mai bună decât mine, decât tine?…

Celălalt a dat din umeri. Nu pricepuse.

– El veghează. Nu poate greşi.

– N-am cerut să vin pe lume… Cineva m-a adus… Aşa cum sunt! Şi de-atunci… cei puternici mă hăituiesc… pentru ce vor să vadă în mine… nu pentru ce sunt… Cu ce I-am greşit?

Vorbele femeii, joase, frânte m-au cutremurat. Nu era furie, nu era deznădejde, revoltă în ele – doar o nesfârşită osteneală.

Heruvimul s-a uitat la ea cu un dezgust neprefăcut:

– Tu… Îndrăzneşti să mai întrebi? I-ai nesocotit vrerea! Şi dacă fiecare ar face-o, cum ar fi Împărăţia Lui?! Scârbavnică făptură, pântec ce cheamă nesăţios sămânţa, crezi că îţi va fi îngăduit să puieşti alţi cârtitori împotriva Păzitorului? Uiţi că TOTUL este Facerea Lui?

 De la un timp mă apropiam încet, ca din întâmplare. N-a fost nevoie decât de o singură lovitură. Când sabia-coasă i-a despicat pieptul, când a răbufnit valul de sânge negru, am rostit doar atât:

– Şi asta?

Nimeni nu mi-a răspuns. Heruvimul căzuse, cu chipul umbrit de întâia şi cea din urmă uluire, iar Glasul tăcea.

                                                           *

– În genunchi! Plecaţi-vă capetele, ucideţi gândurile! Nimicnicie şi orbire – aşa v-am vrut, aşa să fiţi! Înapoi! OPRIŢI-VĂ!!

Glasul se îneca de furie. Urlase de prea multă vreme şi acum, când eram la jumătatea povârnişului, toată stăpânirea de sine I se topise. Căci în vale se înălţa Catedrala. Mai mare decât muntele de care trecusem, cu mii de turle crescând una dintr-alta, cu statui enorme pe cornişe, cu ferestre-firidă, ale căror vitralii erau tot atâtea cronici mincinoase despre miracole, pilde şi învăţături. Şi cu mulţimea crucifixelor încrustate în ziduri.

Era ceva în crucifixele acelea, ceva care zbârlise părul de pe spinarea Karei şi mă înfricoşa mai mult decât monstruoasa vanitate ce clădise un asemenea Leviathan de piatră şi nebunie. Cu cât ne apropiam, trupurile răstignite se desluşeau mai limpede. Şi nu erau cei care I se crezuseră Fii, emaciaţi de posturi şi smerenie, surâzând în beatitudinea unei sinucideri fără rost. Şi nu erau de marmură, fildeş ori abanos. Trăiau, zvârcolindu-se în piroanele ce le străpunseseră mâini, picioare şi râuri de sânge le izvorau din răni, scurgându-se pe zidurile roşii, răspândind lumina pe care Glasul o hărăzise celorlalţi.

Mai aproape, mereu mai aproape! Acum îi zăream. Bărbaţi, femei, goi sau în zdrenţe; heruvimi cu ochii arşi pentru că văzuseră; elfi şi satiri care nu voiau neţărmurita Lui Iubire; nimfe, ondine, bacante mutilate pentru păcatul frumuseţii; făpturi de care nu auzisem, cu aripi, cu pielea albastră sau verde, cu creste sau cozi… Şi Glasul, făgăduindu-ne că vom atârna curând acolo, printre răzvrătiţii ce nu-I aduseseră prinos voinţa, visurile, simţirile lor.

Apoi, cu un vuiet, porţi-fălci s-au căscat ca să scuipe armate după armate, mărşăluind în ţipătul metalic al trâmbiţelor, ce amuţea, în sfârşit, Glasul. Tauri cu capete de om, grifoni, legiuni de heruvimi cu zale, scuturi şi lănci aurite, femei cu săbii-coase ce aduceau Uitarea, schelete călare pe broaşte, călugări cu bice şi Legi, sfinţi, profeţi, mucenici cu fanatică încrâncenare, dervişi, mullahi, rabini, predicatori, înfrăţiţi într-aceeaşi ură, întru aceeaşi spaimă de robii cei mulţi, cei proşti, cei slabi.

M-am întors spre Kara. Nu căutasem decât un strop de tihnă, de fericire…

– Pentru totdeauna? am rostit.

M-a sărutat lung, mi-a pus mâna pe sânul ei, să-i mai simt o dată inima ce bătea pentru mine, pentru ceilalţi.

Şi am pornit, întâi cu paşi măsuraţi, răsuflând adânc, pe urmă tot mai repede, până ce ne-am pomenit alergând. Coama Karei flutura în vânt ca un stindard negru şi roşu, îşi scosese ghearele, eu am ridicat arma cea grea şi, în vreme ce Păzitorul Cerului se răstea la oştile-I fără număr, răstigniţii au început să cânte. Treptat, vocile s-au contopit într-una, maiestuoasă, vibrantă, strivind Glasul, trâmbiţele, urcând spre bolta sângerie, despicând-o, lăsând să se întrezărească necuprinsul azurului sufocat de lumina Lui.

Dar n-a fost decât o clipă. După care asfinţitul a căzut din nou peste lume, cei de pe cruci au tăcut şi ne-am năpustit asupra primelor rânduri, deschizând brazde largi, umplute pe dată în urma noastră.

 

 

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *